ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 511/2024

Ședința publică din data de 04 iulie 2024

Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 19 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2020, în baza art. 250

2

C. proc. pen.. coroborat cu art. 268 C. proc. pen.., s-a constatat încetarea de drept a măsurilor asigurătorii luate prin Ordonanțele nr. 129/P/2011 din data de 19.12.2017 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești constând în:

- indisponibilizarea prin intermediul unui sechestru asigurător asupra tuturor sumelor existente în conturile deținute la A. S.A., B. S.A. și C. S.A. de către inculpata D. până la concurența sumei de 2.204.986 RON.

- indisponibilizarea prin intermediul unui sechestru asigurător asupra cotei de 1/2 din imobilul în suprafață de 41.54 mp. situat în mun. Câmpina str. x, județul Prahova, aparținând inculpatului E., până la concurența sumei de 2.204.986 RON.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de apel a constatat că prin Rechizitoriul nr. x din data de 29.12.2020 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpaților:

- E. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la abuz în serviciu, în formă calificată, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, în tipologie continuată (două acte materiale), prev. de art. 26 C. pen. anterior rap. la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 - 248

1

C. pen. anterior cu aplic. art. 41 alin. (1) și (2) C. pen. anterior și art. 5 C. pen.;

- D. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, în formă calificată, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, în tipologie continuată (14 acte materiale), prev. de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 - 248

1

C. pen. anterior cu aplic. art. 41 alin. (1) și (2) C. pen. anterior și art. 5 C. pen.

S-a reținut faptul că inculpatul E., în calitățile succesive de consilier juridic și de avocat al Primăriei comunei Filipeștii de Pădure și al Consiliul Local Filipeștii de Pădure, în perioada 2006 - 2012, în mod repetat, în baza aceleiași rezoluții infracționale, cu intenție, l-a ajutat pe inculpatul - într-o altă cauză - F., în calitate de ordonator principal de credite al U.A.T. Filipeștii de Pădure să plătească, nelegal, suma de 2.204.986 RON către G., pe de o parte, prin participarea la crearea aparenței nereale că A.F.C. Filipeștii de Pădure era o persoană juridică aflată în subordinea Consiliului Local al comunei Filipeștii de Pădure iar, pe de altă parte, prin neînvederarea Consiliului local al comunei Filipeștii de Pădure a naturii nelegale a adoptării hotărârilor de consiliu nr. 89/28.09.2006, 17/21.02.2007, 89/06.09.2007, 13/25.02.2008, 25/09.04.2009, 79/23.11.2009, 9/08.03.2010, 50/14.06.2011, 51/14.06.2011, 52/14.06.2011, 76/13.09.2011, 94/31.10.2011, 17/30.03.2012 și 18/30.03.2012 și a susținerii, în ședințele Consiliului local al comunei Filipeștii de Pădure, a adoptării hotărârilor nr. 9/2010 și 76/2011 care, de asemenea, au avut un specific nelegal, ceea ce întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la abuz în serviciu, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, în tipologie continuată (două acte materiale), prev. de art. 26 C. pen. anterior rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 - 2481 C. pen. anterior cu aplic. art. 41 alin. (1) și (2) C. pen. anterior și art. 5 C. pen.

Inculpatul a înlesnit, în acest mod, plata de F., în calitate de ordonator principal de credite, a sumei totale de 2.204.986 RON, către Asociația "Fotbal Club Filipeștii de Pădure" și a determinat producerea unui prejudiciu bugetului local al comunei Filipeștii de Pădure, în cuantum de 2.204.986 RON, sumă care reprezintă, totodată, și un folos necuvenit obținut de asociația sportivă (raportul de constatare tehnico-științifică nr. x/07.01.2014 .

De asemenea, inculpata D., în calitate de secretar al comunei Filipeștii de Pădure, județul Prahova, cu știință, în perioada 2006 - 2012, în mod repetat, în baza aceleiași rezoluții infracționale, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, prin încălcarea legislației primare (Legea nr. 273/2006, privind finanțele publice locale, Legea nr. 69/2000 privind educația fizică și sportul, Legea 350/2005 privind regimul finanțărilor nerambursabile din fonduri publice alocate pentru activități nonprofit de interes general, Legea 215/2001 a administrației publice locale, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 45/2003, privind finanțele publice locale) a întocmit 12 avize prealabile de legalitate care au învederat nereal respectarea condițiilor legale de Hotărârile Consiliului Local Filipeștii de Pădure nr 17/21.02.2007, 89/06.09.2007, 14/11.08.2008, 25/09.04.2009, 79/23.11.2009, 9/08.03.2010, 51/14.06.2011, 52/14.06.2011, 76/13.09.2011, 94/31.10.2011, 17/30.03.2012 și 18/30.03.2012, nu a dat avize prealabile de legalitate (deși normele legale cereau imperativ) pentru Hotărârile Consiliului Local Filipeștii de Pădure nr. 89/28.09.2006, 13/25.02.2008 și 50/14.06.2011 și a avizat pentru legalitate Hotărârile Consiliului Local Filipeștii de Pădure nr. 89/28.09.2006, 17/21.02.2007, 89/06.09.2007, 13/25.02.2008, 14/11.08.2008, 25/09.04.2009, 79/23.11.2009, 9/08.03.2010, 50/14.06.2011, 51/14.06.2011, 52/14.06.2011, 76/13.09.2011, 94/31.10.2011, 17/30.03.2012 și 18/30.03.2012 (care nu respectau condițiile de fond și de formă), prin care s-a plătit suma totală de 2.094.986 RON către Asociația "Fotbal Club Filipeștii de Pădure", cu concursul inculpatului - într-o altă cauză - F., determinând producerea unei pagube bugetului local al comunei Filipeștii de Pădure, în cuantum de 2.094.986 RON, sumă care reprezintă totodată și un folos necuvenit obținut de asociația sportivă, ceea ce întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu în formă calificată, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, în tipologie continuată (15 acte materiale) prev. de art. 132 din Legea nr. 78/200 rap. la art. 248 - 2481 C. pen. anterior, cu aplic. art. 41 alin. (1) și (2) C. pen. anterior și art. 5 C. pen.

Prin săvârșirea infracțiunii a fost produs un prejudiciu în cuantum de 2.094.986 RON patrimoniului Unității Administrativ Teritoriale Filipeștii de Pădure, județul Prahova. Cuantumul prejudiciului depășește valoarea de 2.000.000 RON, specifică unor consecințe deosebit de grave. Caracterul de consecințe deosebit de grave, în cazul infracțiunii continuate, se determină prin totalizarea pagubelor materiale cauzate Unității Administrativ Teritoriale Filipeștii de Pădure, prin toate acțiunile sau inacțiunile prin care s-a realizat elementul material al laturii obiective a infracțiunii săvârșite de inculpată.

La termenul de judecată din data de 12 iunie 2024, Curtea de apel, din oficiu a pus în discuție, în conformitate cu art. 250

2

C. proc. pen.., necesitatea menținerii măsurilor asigurătorii.

Astfel, s-a constatat că prin ordonanțele nr. 129/P/2011 din 19.12.2017 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Ploiești s-a dispus:

- luarea măsurii asigurătorii constând în indisponibilizarea prin instituirea sechestrului asupra tuturor sumelor existente în conturile deținute la A. S.A., B. S.A. ȘI C. S.A. de inculpata D., până la concurența sumei de 2.204.986 RON.

- luarea măsurii asigurătorii constând în indisponibilizarea prin instituirea sechestrului asupra bunurilor imobile aparținând inculpatului E., respectiv cota de 1/2 din imobilul în suprafață de 41,54 mp. situat în municipiul Câmpina, județul Prahova, până la concurența sumei de 2.204.986 RON.

Prin sentința penală nr. 75/05.07.2023 a Curții de Apel Ploiești s-a dispus ridicarea măsurilor asigurătorii instituite în cauză prin ordonanțele nr. 129/P/2011 din 19.12.2017 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Ploiești, ulterior, prin decizia penală nr. 35/A/07.02.2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceasta a fost desființată, în ce privește situația măsurilor asigurătorii în considerentele acestei decizii nu a fost realizată o analiză distinctă cu privire la acestea, sens în care devin incidente prevederile art. 424 alin. (4) C. proc. pen.., precizarea fiind necesară având în vedere că prin încheierea din data de 11.10.2023 acestea au fost menținute de către instanța de fond.

Curtea de apel a apreciat că termenele instituite de prevederile art. 250

2

C. proc. pen.. sunt termene substanțiale, de decădere, având în vedere că modificarea legislativă intervenită prin Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (EPPO) a instituit în sarcina organelor judiciare obligația de verificare din oficiu a subzistenței temeiurilor măsurilor asigurătorii pe parcursul procesului penal, în termenele prevăzute de lege (6 luni în faza de urmărire penală, respectiv 1 an în cursul judecății).

S-a reținut că din expunerea de motive a actului normativ evocat se observă că această modificare a survenit ca soluție la dificultățile practice întâmpinate de instituțiile statului însărcinate cu valorificarea unor bunuri indisponibilizate pentru perioade îndelungate, reliefându-se astfel necesitatea ca organele judiciare să se asigure că bunurile indisponibilizate rămân la o valoare care să permită recuperarea prejudiciului, aplicarea măsurii de siguranță a confiscării, plata amenzii ori a cheltuielilor judiciare, fără a deveni generatoare de costuri ridicate, care să nu poată fi acoperite din valorificarea lor.

De asemenea, s-a reținut că norma în discuție reglementează o obligație procedurală pozitivă în sarcina organului judiciar, iar nu o simplă posibilitate. Existența acestei obligații presupune și existența unui drept corelativ al organului judiciar de a aprecia asupra menținerii, ridicării, restrângerii sau extinderii măsurilor asigurătorii. Prin urmare, consecința firească a nerespectării obligației, respectiv a neexercitării dreptului de către organul judiciar nu poate consta decât în decăderea acestuia din dreptul său și nulitatea actului făcut peste termen, potrivit regulilor aplicabile în materie.

Termenul, ca instituție de bază a procesului penal, a fost definit ca fiind intervalul de timp dinainte determinat de lege înăuntrul căruia pot sau trebuie îndeplinite ori nu pot fi îndeplinite unele acte și măsuri procesuale sau anumite acte procedurale, după caz. Cea mai importantă clasificare a termenelor se referă la termenele procedurale și termenele substanțiale.

Termenele procedurale au fost considerate a fi toate acelea ce sunt dictate de nevoia de a disciplina și sistematiza activitățile procesual penale.

În schimb, termenele substanțiale sunt statornicite de lege pentru a asigura un drept sau un interes extra procesual, preexistent și independent de procesul penal. Aceste termene nu își găsesc rațiunea în nevoia de a disciplina desfășurarea activității ce conduce la realizarea justiției penale, ci ele sunt izvorâte din nevoia de a limita anumite măsuri, acte sau acțiuni care ar paraliza sau limita un drept, un interes sau o prerogativă.

La rândul lor, termenele procedurale se clasifică în termene de recomandare (cele înăuntrul cărora trebuie să se efectueze un act, dar fără a atrage o sancțiune pentru depășirea acestuia), termene imperative, numite și peremptorii (în limitele cărora este necesar să se efectueze un act procesual, în caz contrar intervenind sancțiunea decăderii, urmată de nulitatea actului efectuat peste termen) și termene prohibitive (care permit efectuarea actului doar după trecerea unei anumite durate de timp). De asemenea, termenele procedurale se mai împart în termene de succesiune, care se calculează după mersul firesc al timpului, pentru viitor, și termene de regresiune. Acestea din urmă se calculează în sensul invers al curgerii timpului. Momentul de plecare al calculului duratei termenelor procedurale îl reprezintă, de regulă, cel al încetării unui alt termen de natură procedurală.

Termenele de 6 luni, respectiv 1 an prevăzute de art. 250

2

C. proc. pen.. sunt termene procedurale. Natura lor este dată de scopul reglementării, termenele fiind instituite pentru disciplinarea și sistematizarea activității procesuale ce privește măsurile asigurătorii. În acest sens este și expunerea de motive a Legii nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (EPPO), care arată că, "în practică, au mai fost semnalate cazuri în care A.N.A.B.I. a fost sesizată cu cereri de valorificare a unor bunuri indisponibilizate de peste 5 ani, care nu mai prezentau valoare, bunurile devenind în timp nevandabile, iar costurile de administrare depășind valoarea bunurilor. Pentru a spori eficiența măsurilor aflate la dispoziția A.N.A.B.I., era necesară reglementarea verificării din oficiu dacă o măsură asiguratorie generează prejudicii sau costuri disproporționate."

Raportat la efectele pe care le produce, termenul de 6 luni, respectiv de 1 an este unul peremptoriu, întrucât în interiorul acestuia trebuie îndeplinită o activitate procesuală (verificarea legalității și temeiniciei măsurii asigurătorii). Acest termen obligă procurorul, judecătorul de cameră preliminară, respectiv instanța de judecată să dispună verificarea legalității și temeiniciei sechestrului penal mai înainte de expirarea lui.

În jurisprudența instanței de contencios constituțional au fost identificate o serie de elemente proprii termenelor peremptorii. Astfel, prin Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 235 alin. (1) C. proc. pen.. sunt constituționale în măsura în care nerespectarea termenului "cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive" atrage incidența art. 268 alin. (1) C. proc. pen.. Curtea Constituțională a statuat în decizia de mai sus că "termenul prevăzut în art. 235 alin. (1) C. proc. pen.. are natura juridică a unui termen peremptoriu, iar nerespectarea sa atrage sancțiunea decăderii din exercițiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv și nulitatea absolută a actului făcut peste termen". Tehnica legislativă a verificării ex officio a unor măsuri procesuale este specifică măsurilor preventive. Este vorba de dispozițiile art. 207 alin. (6) și alin. (7) C. proc. pen.. și cele ale art. 208 alin. (4) și alin. (5) C. proc. pen... În aceste texte normative, legislatorul uzează de aceeași exprimare ca și în cazul în discuție:

"nu mai târziu de (...)". Specific fazei de cameră preliminară și de judecată în materia măsurilor preventive este că acestea, după sesizarea instanței, vor fi verificate din oficiu, iar nu prelungite, la sesizarea procurorului, pe o anumită durată. Cu limitările prevăzute de durata maximă prevăzută de lege, după sesizarea instanței, ele nu se mai dispun pentru o anumită durată, fiind însă imperativă verificarea lor "nu mai târziu" de termenul dictat de lege.

În ceea ce privește măsurile asigurătorii, ele nu se dispun nici ab initio pentru o anumită durată, fiind considerate ca atașate procesului penal de la dispunerea lor. Tocmai de aceea, dispozițiile legale în materie nu prevăd termene substanțiale care să reglementeze durata acestora, ci numai termene procedurale, de 6 luni, respectiv 1 an, înăuntrul cărora se impune verificarea legalității și temeiniciei acestora.

Cu privire la sancțiunea nerespectării termenelor, prin Decizia nr. 16/2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 2 noiembrie 2018), Înalta Curte de Casație și Justiție a subliniat că "în raport cu efectele pe care le produc termenele procedurale au fost clasificate în termene peremptorii sau imperative - acelea înăuntrul duratei cărora trebuie să fie îndeplinit sau efectuat un act, termen ce creează o limitare, actul trebuind efectuat înainte de împlinirea termenului; sancțiunea ce intervine în cazul nerespectării termenului este decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului tardiv [art. 268 alin. (1) C. proc. pen..]; termene dilatorii sau prohibitive - acelea care nu îngăduie îndeplinirea sau efectuarea unui act decât după expirarea duratei lor; sancțiunea ce intervine în cazul nerespectării termenului este nulitatea actului intempestiv [art. 268 alin. (1) C. proc. pen..]; termene orânduitorii sau de recomandare - acele termene care fixează o perioadă de timp pentru efectuarea unor acte procesuale sau procedurale în vederea bunei desfășurări a procesului penal, iar nerespectarea acestora nu atrage sancțiuni procesuale cu privire la valabilitatea actului îndeplinit".

Raportat la importanța drepturilor fundamentale puse în discuție prin instituirea măsurilor asigurătorii, protecția proprietății este un drept fundamental în ordinea juridică a Uniunii Europene, fiind protejat atât prin dispozițiile art. 17 din Carta drepturilor fundamentale, cât și de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO. Totodată, proprietatea privată a persoanei este protejată și de Constituția României prin dispozițiile art. 53 alin. (2).

Prin urmare, rațiunea termenelor de 6 luni, respectiv 1 an instituite pentru verificarea legalității și temeiniciei măsurii asigurătorii este aceea de a respecta caracterul proporțional al măsurii în raport de durata și evoluția procedurii, respectiv de a elimina arbitrarul cât privește menținerea pe o durată nedeterminată a unei măsuri restrictive de drepturi. Așadar, menținerea măsurii asigurătorii în procesul penal trebuie să respecte exigențele de proporționalitate impuse de CEDO, Curtea de la Strasbourg arătând că "ridicarea măsurii asigurătorii ar trebui să fie posibilă atunci când durata efectivă a acesteia este exagerat de mare în raport de durata și evoluția procedurii și consecințele pe care le produce depășesc efectele normale ale unei astfel de măsuri" (Cauza Forminster Entreprises Limited c. Republicii Cehe, Hotărârea din 9 ianuarie 2009, paragrafele 76-78).

S-a reținut că scopul imediat al termenului instituit de art. 250

2

C. proc. pen.. este protecția dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, spre a evita impunerea unei sarcini individuale excesive. Deci, prin instituirea termenului, legiuitorul s-a preocupat prioritar de respectarea proporționalității duratei măsurii asigurătorii cu restrângerea dreptului de proprietate al persoanei față de care s-a luat măsura și de a elimina arbitrarul cât privește menținerea sa, aceste termene au natura juridică a unui termen procedural și peremptoriu, iar nu unul de recomandare, aceasta fiind singura interpretare care determină compatibilitatea normei procesuale cu dispozițiile convenționale și constituționale referitoare la protecția proprietății persoanei.

În concluzie, depășirea termenelor peremptorii de 6 luni și, respectiv, de 1 an prevăzute la art. 250

2

C. proc. pen.. va atrage decăderea organului judiciar penal din exercitarea dreptului procesual de a dispune menținerea măsurii asigurătorii, precum și nulitatea actului procesual făcut peste termen, iar, din punct de vedere substanțial, încetarea de drept (ope legis) a măsurilor asigurătorii.

În cauză, având în vedere și decizia penală nr. 35/A/07.02.2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, față de aspectul că de la momentul sesizării instanței cu rechizitoriul aceste măsuri nu au mai fost supuse vreunei verificări care să poate fi apreciată ca fiind valabilă, totodată neputându-se reține nici argumentul legal conținut de prevederile art. 20 din Legea nr. 78/2000, a deciziei nr. 19/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în recurs în interesul legii și văzând dispozițiile art. 20 alin. (1) și 25 alin. (3) C. proc. pen.., în sensul cărora ar fi obligatorie menținerea măsurilor asigurătorii dispuse în cauză, art. 250

2

C. proc. pen.. nefăcând vreo distincție sub acest aspect, Curtea de apel a apreciat că a intervenit încetarea de drept a acestora.

Împotriva încheierii din data de 19 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2020, a formulat contestație Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești.

În contestația depusă în scris la dosarul cauzei, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești a considerat că, în mod nelegal, instanța a constatat încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, calificând termenul de 1 an ca termen substanțial și aplicând în mod greșit sancțiunea încetării de drept a măsurilor asigurătorii, sancțiune neprevăzută de lege și utilizată de instanță prin analogie cu regimul măsurilor preventive.

S-a opinat că este greșită calificarea termenului ca termen substanțial, fiind vorba, în realitate, de un termen procedural de recomandare, având în vedere că termenele procedurale sunt toate acele termene care sunt dictate de nevoia de disciplină și sistematizare a activităților procesual penale, în timp ce scopul termenelor substanțiale este acela de a limita anumite acțiuni, care ar paraliza sau limita un drept, un interes sau o prerogativă. Pentru a determina natura termenului, trebuie avută în vedere rațiunea legiuitorului, în acest caz fiind clar că termenele prevăzute de art. 250

2

C. proc. pen.. sunt termene procedurale, instituite pentru disciplinarea și sistematizarea activității procesual penale.

S-a susținut că, la rândul lor, termenele procedurale se clasifică în termene de recomandare (celor înăuntru cărora trebuie să se efectueze un act, dar fără a atrage o sancțiune pentru depășirea acestuia), termene imperative, numite și peremptorii (în limita cărora este necesar să se efectueze un act procesual, în caz contrar intervenind sancțiunea decăderii urmată de nulitatea actului efectuat peste termen) și termene prohibitive (care permit efectuarea actului doar după trecerea unei anumite durate de timp). Analizând textul legal din discuție, se poate stabili că termenele prevăzute la art. 250

2

C. proc. pen.. sunt termene de recomandare, neexistând o sancțiune stipulată de legiuitor în cazul depășirii acestor termene și ținând cont de materia în care legiferează, nefiind posibilă utilizarea analogiei. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, în Decizia nr. 72 din 30.01.2024.

Mai mult, s-a arătat că măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile care aparțin inculpatului sau părții responsabile civilmente, prin instituirea unui sechestru asupra acestora, în scopul asigurării reparării prejudiciului cauzat prin infracțiune sau realizării confiscării, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare. Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure atingerea scopului prevăzut de lege, în variantele alternative prevăzute de lege.

S-a făcut referire și la practica instanței supreme, care a arătat că voința legiuitorului a fost aceea de a crea o obligație pozitivă a organelor judiciare de a analiza, periodic, din oficiu, legalitatea și temeinicia măsurilor asigurătorii, inclusiv din perspectiva proporționalității lor raportat la ingerința adusă dreptului de proprietate, verificarea fiind justificată și de riscul ca valoarea bunurilor indisponibilizate să sufere modificări. Legiuitorul nu a instituit însă, în mod expres, și o consecință, în sens de sancțiune procesuală, a nerespectării termenului prevăzut de lege pentru verificarea măsurilor asigurătorii, care să se răsfrângă asupra celor potențial neverificate în intervalul de timp impus.

În aceste condiții, pentru a determina dacă există o sancțiune specifică care intervine în momentul depășirii termenului prevăzut de lege pentru verificarea măsurilor asigurătorii, trebuie stabilită natura termenului și în subsidiar posibilitatea aplicării, prin analogie, a unei sancțiuni prevăzute pentru o categorie diferită de măsuri, respectiv măsurile preventive.

Calificarea termenului ca termen de recomandare este analizată pe larg în decizia nr. 78 din data de 07.11.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție -Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2022. De asemenea, au fost invocate și deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală nr. 524 din data de 25 mai 2021, în dosarul x/2018; nr. x din data de 14 septembrie 2022, în dosarul x/2018; nr. x din data de 14 iunie 2022, în dosarul nr. x/2016; nr. 236 din 21 martie 2023, în dosarul x/2017

Procedând la evaluarea contestației Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești, pe baza actelor dosarului, Înalta Curte, reține următoarele:

Art. 250

2

C. proc. pen.. a fost introdus în fondul activ al legislației procesual penale prin art. 19 din Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 18 februarie 2021), intrată în vigoare la data de 28 februarie 2021.

Aceste dispoziții legale instituie în sarcina organelor judiciare obligația de a verifica, din oficiu, subzistența temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsurilor asigurătorii, în termen de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 (un) an în camera preliminară ori în cursul judecății.

Se observă că scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea acestor prevederi legale rezultă din chiar expunerea de motive a Legii nr. 6/2021, acesta vizând eficientizarea activității de urmărire penală și judecată la nivel național. Astfel, potrivit expunerii de motive la acest act normativ, justificarea inserării unui asemenea text de lege a fost următoarea:

"În practică, au mai fost semnalate cazuri în care Agenția Națională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate (ANABI) a fost sesizată cu cereri de valorificare a unor bunuri indisponibilizate de peste 5 ani, care nu mai prezentau valoare, bunurile devenind în timp nevandabile, iar costurile de administrare depășind valoarea bunurilor. Pentru a spori eficiența măsurilor aflate la dispoziția ANABI, era necesară reglementarea verificării din oficiu dacă o măsură asigurătorie generează prejudicii sau costuri disproporționate. Astfel, cheltuielile ocazionate de depozitarea bunurilor în spații, proprietatea unor terți de bună credință având calitatea de custode ai bunurilor, precum și cheltuielile ocazionate de exercitarea atribuțiilor ANABI, avansate din bugetul instituției ar putea fi disproporționate prin raportare la finalitatea urmărită în cadrul laturii civile a procesului penal, respectiv repararea prejudiciului, măsura dovedindu-se a fi ineficientă. În plus, lipsa unei prevederi legislative exprese care să impună organelor judiciare verificarea temeiurilor care au determinat luarea măsurii asigurătorii sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menținerea acestei măsuri, respectiv ridicarea măsurii dispuse a fost evidențiată de către procurori și judecători cu ocazia consultării acestora cu privire la consolidarea și eficientizarea sistemului național de recuperare a creanțelor provenite din infracțiuni".

Prin urmare, voința legiuitorului a fost aceea de a crea o obligație pozitivă a organelor judiciare de a analiza, periodic, din oficiu, legalitatea și temeinicia măsurilor asigurătorii, inclusiv din perspectiva proporționalității lor raportat la ingerința adusă dreptului de proprietate, verificarea fiind justificată și de riscul ca valoarea bunurilor indisponibilizate să sufere modificări. Legiuitorul nu a instituit însă, în mod expres, și o consecință, în sens de sancțiune procesuală, a nerespectării termenului prevăzut de lege pentru verificarea măsurilor asigurătorii, care să se răsfrângă asupra celor potențial neverificate în intervalul de timp impus.

Nu se poate discuta de aplicabilitatea, prin analogie, în materia măsurilor de siguranță, a prevederilor art. 241 C. proc. pen.., care reglementează încetarea de drept a măsurilor preventive. Natura juridică și consecințele fundamental distincte ale celor două categorii de măsuri procesuale asupra drepturilor individuale se repercutează și asupra temeiurilor și regimurilor juridice ale celor două instituții și exclud posibilitatea aplicării prin analogie a instrumentelor proprii unei instituții în cadrul celeilalte. De aceea, câtă vreme o asemenea reglementare nu se regăsește în C. proc. pen. și în privința măsurilor asigurătorii, situațiile de încetare de drept a măsurilor preventive prevăzute de art. 241 C. proc. pen.. nu pot fi extinse, prin analogie, și în privința celor dintâi.

Se constată că pentru cele două categorii de măsuri procesuale legiuitorul a instituit condiții diferite de luare și menținere, cu consecințe inclusiv în ceea ce privește posibilitatea încetării lor. Astfel, în cazul măsurilor asigurătorii nu a fost prevăzut un termen pe durata căruia pot fi luate și menținute și nici nu este reglementată o durată maximă a acestora pe parcursul procesului penal. Mai mult, art. 241 C. proc. pen.. nu conține o regulă de principiu, o normă cu caracter general, ci una specială, a cărei sferă de incidență este definită cu claritate în chiar cuprinsul ei, fiind, astfel, de strictă interpretare și aplicare.

De asemenea, se constată că art. 250

2

C. proc. pen.., deși enumeră soluțiile pe care organul judiciar le poate pronunța cu ocazia examinării subzistenței temeiurilor care au justificat luarea sau menținerea măsurilor asigurătorii, nu face referire și la cea a constatării încetării de drept a acestora, indicând expres doar posibilitatea menținerii, restrângerii, extinderii sau ridicării lor.

În speță, Curtea de apel a constatat încetarea de drept a măsurilor asigurătorii luate față de inculpații E. și D. prin Ordonanțele nr. 129/P/2011 din data de 19.12.2017 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești față de aspectul că de la momentul sesizării instanței cu rechizitoriul nr. x/2017 din 29.12.2020 aceste măsuri nu au mai fost supuse vreunei verificări care să poate fi apreciată ca fiind valabilă, iar prin instituirea termenului prevăzut de art. 250

2

C. proc. pen.. legiuitorul s-a preocupat prioritar de respectarea proporționalității duratei măsurii asigurătorii cu restrângerea dreptului de proprietate al persoanei față de care s-a luat măsura și de a elimina arbitrarul cât privește menținerea sa, aceste termene au natura juridică a unui termen procedural și peremptoriu, iar nu unul de recomandare.

Înalta Curte, contrar instanței de fond, apreciază că, în condițiile în care art. 250

2

C. proc. pen.. nu reglementează consecințele pe care le-ar antrena o conduită contrară conținutului lui, este evident că termenele de 6 luni și de 1 an instituite prin acesta pentru verificarea periodică a măsurilor asigurătorii nu pot fi calificate decât ca fiind termene procedurale de recomandare, eventuala lor depășire nefiind de natură să atragă încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, atâta timp cât, așa cum s-a arătat anterior, o asemenea sancțiune nu a fost consacrată legislativ decât în materia măsurilor preventive și nu poate fi aplicată prin analogie și în cazul măsurilor asigurătorii.

În cazul măsurilor asigurătorii, legiuitorul a prevăzut expres o singură situație în care acestea încetează de drept, respectiv, în cazul în care în termen de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii prin care acțiunea civilă a fost lăsată nesoluționată în temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen.., persoana vătămată nu a introdus acțiune la instanța civilă [art. 397 alin. (5) C. proc. pen..].

În acest sens este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (încheierea din 21 martie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2019 al Completului de 5 Judecători penal, încheierea din 24 martie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2021 al secției penale, decizia nr. 382 din 14 iunie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2016 al secției penale).

Totodată, Înalta Curte constată că, în ipoteza examinată, nu sunt aplicabile nici prevederile art. 268 alin. (2) C. proc. pen.., întrucât această dispoziție legală reglementează încetarea efectului măsurilor a căror durată a expirat, ceea ce presupune, ab initio, ca măsura să aibă o durată determinată în timp. Așa cum s-a arătat anterior, în cazul măsurilor asigurătorii legiuitorul nu a stabilit un termen maxim pe durata căruia pot fi luate/menținute, astfel că dispozițiile legale precitate nu-și găsesc aplicabilitate în materia de referință.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că este necesar a se proceda la desființarea hotărârii pronunțate de Curtea de apel și a reluării judecării cauzei în fața primei instanțe, o eventuală verificare a temeiurilor măsurilor asigurătorii, direct în faza contestației, echivalând cu privarea părților de examinarea efectivă a cauzei într-un grad de jurisdicție, nesocotindu-se, astfel, garanțiile instituite prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Pe cale de consecință, Înalta Curte va admite contestația formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești împotriva încheierii din data de 19 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2020.

Va desființa încheierea atacată și va trimite cauza spre rejudecarea legalității și temeiniciei măsurilor asigurătorii dispuse față de inculpații E. și D. la Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, conform art. 275 alin. (3) C. proc. pen.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen.., onorariul cuvenit apărătorilor desemnați din oficiu pentru intimații inculpați, în cuantum de câte 360 RON, rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestația formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești împotriva încheierii din data de 19 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2020.

Desființează încheierea atacată și trimite cauza spre rejudecarea legalității și temeiniciei măsurilor asigurătorii dispuse față de inculpații E. și D. la Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorilor desemnați din oficiu pentru intimații inculpați, în cuantum de câte 360 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 04 iulie 2024.