ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 267/2024

Ședința publică din data de 15 mai 2024

Asupra cauzei de fașă,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea formulate la data de 29.01.2024, petentul A., prin apărători aleși, a solicitat lămurirea dispozitivului sentinței penale nr. 680 din data de 06 decembrie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală, pronunțată în dosarul nr. x/2023.

În acest sens, a solicitat lămurirea considerentelor și dispozitivului sentinței nr. 680 din 06 decembrie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală cu privire la sintagma "menține actele îndeplinite de instanța de la care s-a strămutat cauza", în sensul precizării dacă a fost avută în vedere doar menținerea actelor procedurale întocmite de instanța suspiciune de imparțialitate sau referirea a fost făcută și cu privire la actele procesuale.

Prin lipsa termenului "toate" și a detaliilor suplimentare în considerentele hotărârii, precum și datorită faptului că, în general, atunci când instanțele se referă la menținerea actelor, acestea vizează actele procedurale, se impune o clarificare necesară a hotărârii curente. Această clarificare este esențială pentru a determina natura concretă a actelor care au fost luate în considerare de Înalta Curte de Casașie și Justiție pentru a fi menținute. O astfel de precizare va asigura o interpretare corectă și va evita orice ambiguitate care ar putea afecta desfășurarea ulterioară a procesului și drepturile petentului.

Ulterior, la data de 5 amrtie 2024 a formulat o cererea prin care a solicitat sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu următoarea întrebare preliminară:

Dacă interpretarea articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale în judecarea cauzelor având ca obiect infracțiuni ce intră sub incidența Directivei (UE) 2017/1371 a Parlamentului European și a Consiliului din 5 iulie 2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal (Directiva PIF) care impune ca orice persoană acuzată de comiterea unor infracțiuni care aduce atingere intereselor financiare ale UE să fie judecată de o instanță independentă și imparțială, se opune menținerii valabilității actelor unei instanțe care a fost ulterior recunoscuta ca fiind lipsită de imparțialitate, inclusiv deciziilor privind respingerea probelor și altor cereri relevante ale apărării?

Analizând cererile formulate de petent, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea formulată s-a solicitat sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu următoarea întrebare preliminară:

Dacă interpretarea articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale în judecarea cauzelor având ca obiect infracțiuni ce intră sub incidența Directivei (UE) 2017/1371 a Parlamentului European și a Consiliului din 5 iulie 2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal (Directiva PIF) care impune ca orice persoană acuzată de comiterea unor infracțiuni care aduce atingere intereselor financiare ale UE să fie judecată de o instanță independentă și imparțială, se opune menținerii valabilității actelor unei instanțe care a fost ulterior recunoscuta ca fiind lipsită de imparțialitate, inclusiv deciziilor privind respingerea probelor și altor cereri relevante ale apărării?

În argumentarea cererii, printre altele, a susținut că prezenta cerere de sesizare a CJUE urmărește interpretarea uniformă, iar nu aplicarea incoerentă a normelor Uniunii în "jurisprudența" națională, precum și prevenirea divergențelor de jurisprudențâ națională și, a fortiori, în cadrul Uniunii.

Astfel, necesitatea intervenției în ceea ce privește chestiunea de drept în discuție rezultă cu atât mai mult cu cât, potrivit în contextul interpretării articolului 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și a Directivei (UE) 2017/1371 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal, se ridică întrebări fundamentale privind dreptul la un proces echitabil și la un tribunal independent și imparțial. Aceasta implică o analiză a modului în care principiile de imparțialitate și independență, esențiale în administrarea justiției, sunt respectate în cazurile penale ce afectează interesele financiare ale UE.

În acest sens, se pune problema conformității cu dreptul Uniunii a menținerii actelor unei instanțe care a fost ulterior recunoscută ca fiind lipsită de imparțialitate, inclusiv deciziilor privind respingerea probelor și altor cereri relevante ale apărării. Această chestiune este crucială pentru asigurarea unui proces echitabil și pentru protecția drepturilor fundamentale în cadrul sistemului judiciar, în conformitate cu standardele stabilite de legislația UE și practica CJUE.

Relevanța trebuie înțeleasă în sensul în care, o dezlegare a problemei de către CJUE, ar putea să influențeze decizia finală a instanței naționale, într-un sens sau altui, iar interpretarea dreptului unional dată de instanța națională este de natură să compromită interpretarea uniformă a dreptului unional în cadrul Uniunii Europene.

Or, constatarea de către CJUE că, în prezenta cauză, actele efectuate de instanța asupra căreia există o suspiciune de imparțialitate nu se pot menține cu privire la chestiuni esențiale soluționării fondului cauzei ar conduce la rediscutarea cererilor formulate de apărare în faza apelului pentru respectarea dreptului la un proces echitabil.

Mai mult, prin răspunsul CJUE la întrebarea preliminară ridicată în prezenta cauză, se tinde la explicarea modului în care se aplică principiile de imparțialitate și independență judiciară, așa cum sunt consacrate în articolul 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și în contextul Directivei (UE) 2017/1371. CJUE, ca instituție supremă în interpretarea dreptului Uniunii, este competentă să clarifice cum trebuie aplicate aceste principii fundamentale în cazurile penale care afectează interesele financiare ale UE. Răspunsul CJUE va avea un impact direct asupra prezentei cauze, stabilind standardele de imparțialitate și independență necesare în procesul penal și consecințele juridice ale nerespectării acestor standarde. Astfel, se va asigura respectarea dreptului Ia un proces echitabil și se va contribui la consolidarea încrederii în sistemul judiciar european.

Astfel dacă CJUE ar constata că există o obligație, derivată din principiile de imparțialitate și independență judiciară așa cum sunt consacrate în articolul 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și în considerentele Directivei (UE) 2017/1371, de a repune în discuție chestiunile soluționate de o instanță care a fost constatată ulterior ca fiind lipsită de imparțialitate, atunci judecătorul va trebui să reevalueze deciziile anterioare. Aceasta include reconsiderarea deciziilor privind respingerea probelor și.altor cereri relevante ale apărării, în lumina necesității de a asigura un proces echitabil, conform standardelor de imparțialitate și independență stabilite de dreptul Uniunii Europene.

Prin urmare, problema care reprezintă obiectul prezentei cereri nu este relevantă doar dintr-o perspectivă abstractă, pur teoretică, ci are o deosebită importanță pentru soluționarea fondului cauzei interne. În absența respectării obligațiilor impuse organelor judiciare naționale, se conturează o practică neunitară la nivel național care permite menținerea unor decizii ale unor instanțe parțiale care pot afecta iremediabil dreptul la un proces echitabil prin efectele respingeri unor cereri importante ale părților.

A mai precizat că, în contextul unei instanțe recunoscute ulterior ca fiind lipsită de imparțialitate, este esențial să nu se mențină actele acesteia, ci să se caute remedierea lor. Acest lucru este crucial pentru a asigura respectarea dreptului la un proces echitabil, așa cum este garantat atât de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, cât și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). Menținerea actelor unei instanțe parțiale ar putea submina încrederea publicului în sistemul judiciar și ar contraveni principiilor fundamentale ale justiției.

Strămutarea unei cauze din cauza suspiciunii de imparțialitate a întregii instanțe afectează orice soluție luată în respectiva cauză. Dacă actele instanței parțiale sunt menținute, se golește de esență și rațiunea strămutării. Prin urmare, pentru a asigura integritatea și echitatea procesului judiciar, este imperativ ca actele să fie desființate și reevaluate de o instanță nouă, imparțială și independentă.

Jurisprudența CEDO subliniază importanța imparțialității și a încrederii publicului în justiție. În cazuri precum Meng v. Germania, CEDO a evidențiat că îndoielile obiectiv justificate privind imparțialitatea unei instanțe pot duce la încălcarea Articolului 6 par. 1 al Convenției. Prin urmare, în cazul în care o instanță superioară menține actele unei instanțe inferioare lipsite de imparțialitate, aceasta nu remediază deficiența, ci perpetuează o posibilă încălcare a dreptului la un proces echitabil.

Pentru a respecta dreptul la un proces echitabil, este esențial ca actele unei instanțe recunoscute ulterior ca fiind lipsită de imparțialitate să fie desființate și reevaluate. Menținerea acestor acte ar contraveni principiilor de justiție echitabilă stabilite atât de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, cât și de CEDO. Astfel, strămutarea unei cauze trebuie să fie însoțită de o reevaluare completă a actelor pentru a asigura integritatea șî echitatea procesului judiciar.

Examinând cererea formulată, Înalta Curte constată că potrivit art. 2 din Legea nr. 340/2009:

(1) Instanța de judecată, din oficiu sau la cerere, poate solicita Curții de Justiție a Comunităților Europene să se pronunțe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură și care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză.

(2) Dacă cererea este formulată în fața unei instanțe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curții de Justiție a Comunităților Europene de a se pronunța cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză.

(3) În cazurile prevăzute la alin. (1), judecata poate fi suspendată, iar în cazurile prevăzute la alin. (2), suspendarea judecății este obligatorie.

Înalta Curte reține că s-a solicitat sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu următoarea întrebare preliminară:

Dacă interpretarea articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale în judecarea cauzelor având ca obiect infracțiuni ce intră sub incidența Directivei (UE) 2017/1371 a Parlamentului European și a Consiliului din 5 iulie 2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal (Directiva PIF) care impune ca orice persoană acuzată de comiterea unor infracțiuni care aduce atingere intereselor financiare ale UE să fie judecată de o instanță independentă și imparțială, se opune menținerii valabilității actelor unei instanțe care a fost ulterior recunoscuta ca fiind lipsită de imparțialitate, inclusiv deciziilor privind respingerea probelor și altor cereri relevante ale apărării?

Conform art. 267 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, Curtea de Justiție a Uniunii Europene are competența să se pronunțe, cu caracter preliminar, asupra interpretării tratatelor, respectiv cu referire la validitatea și interpretarea actelor normative emise de instituțiile, organele sau agențiile Uniunii.

Potrivit aceluiași articol, când o asemenea problemă este invocată într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale a cărei decizii nu este supusă vreunei căi de atac, aceasta este obligată să sesizeze Curtea.

În interpretarea prevederilor privind sesizarea pentru pronunțarea hotărârii preliminare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că "o instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern, trebuie, atunci când se pune o problemă de drept comunitar în cauza dedusă judecății sale, să-și îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție cu excepția cazului în care constată că problema invocată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu asemenea evidență încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile - existența unei astfel de posibilități trebuie să fie evaluată în funcție de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultățile specifice pe care le prezintă interpretarea acestuia și de riscul divergențelor de jurisprudență în cadrul Comunității". -Hotărârea Curții din 6 octombrie 1992-cauza C-283/81 (CILFIT).

Tot jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene a stabilit că instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității unei întrebări preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor adresate Curții.

În consecință, conform dispozițiilor legale, se desprind trei condiții obligatorii pentru sesizarea instanței europene și anume: interogarea să vizeze interpretarea normelor europene din tratate, validitatea/interpretarea actelor normative emise de instituțiile, organele sau agențiile Uniunii, dispoziția în cauză să nu fi făcut obiectul unei interpretări din partea Curții, iar solicitarea să se facă în fața instanței a cărei decizii este definitivă.

Curtea de Justiție a mai subliniat faptul că existența unei astfel de posibilități trebuie să fie evaluată în funcție de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultățile specifice pe care le presupune interpretarea acestuia și de riscul divergențelor de jurisprudență din cadrul Comunității.

De altfel, Curtea de Justiție a recunoscut instanțelor naționale o marjă largă de apreciere a relevanței unei hotărâri preliminare, iar instanței naționale îi revine obligația de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare.

Prin urmare, instanța națională este cea care stabilește relevanța dreptului comunitar pentru soluționarea cauzei aflate pe rol și dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

Astfel, întrebările ce se pot adresa Curții de Justiție a Uniunii Europene, de instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse judecății.

Din această perspectivă, Înalta Curte consideră că este neîntemeiată cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene deoarece problema ridicată prin întrebarea formulată nu ar privi dreptul Uniunii, ci dreptul național.

Pe de altă parte, se constată că cererea de sesizare a CJUE a fost invocată în cauza prin care s-a solicitat lămurirea dispozitivului sentinței penale nr. 680 din data de 06 decembrie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală prin care a fost admisă cererea de strămutare formulată de petentul A. și s-a strămutat judecării cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2016 al Curții de Apel Craiova. Or, o astfel de cerere de lămurire a sentinței mai sus-menționate este ab initio inadmisibilă, indiferent de modul în care este denumită.

Practic petentul, a creat artificial o cale de atac pentru a putea invoca cererea prin care a solicitat sesizarea CJUE cu întrebarea preliminară și care ar putea avea o înrâurire asupra fondului litigiului.

Prin urmare, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, astfeș că Înalta Curte urmează să respingă cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, formulată de petent.

La termenul din data de 15 mai 2024, având în vedere necesitatea clarificării naturii juridice a cererii formulate de petent, președintele completului de judecată a pus în discuție această chestine.

Cu privire la acest aspect apărătorul ales al petentului a solicitat ca cererea formulată să fie calificată, în principal, ca o contestație la executare iar, în subsidiar, ca o cerere de îndreptare a unei erori materiale strecurate în dispozitivul sentinței penale nr. 680 din data de 06 decembrie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală, pronunțată în dosarul nr. x/2023.

Prealabil, se constată că prin sentința penală nr. 680 din data de 06 decembrie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală a fost admisă cererea formulată de petentul A. privind strămutarea judecării cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2016 al Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori și s-a dispus strămută judecarea cauzei la Curtea de Apel Timișoara, cu menținerea actelor îndeplinite la instanța de la care s-a strămutat judecarea cauzei.

Înalta Curte constată că oricum ar fi calificată cererea petentului aceasta este inadmisibilă.

Astfel, potrivit art. 74 alin. (6) din C. proc. pen., sentința prin care s-a soluționat cererea de strămutare nu este supusă niciunei căi de atac.

În același timp, se reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 598 alin. (1) din C. proc. pen., împotriva executării hotărârii penale se poate face contestație, printre altele, când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare (lit. c).

Or, în raport cu acest text de lege contestația la executare vizează hotărârile pronunțate în materia executării pedepselor, ipoteză care nu se regăsește în cauză.

În ceea ce privește solicitarea de a fi calificată ca fiind o cerere de îndreptare a unei erori materiale, se constată că aceasta este reglementată de art. 278 din C. proc. pen. iar prin intermediul ei se îndreaptă erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural.

În acest context, critica privind necesitatea lămurii mențiunii din cuprinsul dispozitivului sentinței atacate, respectiv menține actele îndeplinite la instanța de la care s-a strămutat judecarea cauzei, nu reprezintă o eroare materială în sensul atribuit de art. 278 din C. proc. pen., aceasta fiind expresia a ceea ce instanța învestită cu cererea de strămutare a hotărât.

În aceste condiții, raportat la dispozițiile textelor de lege anterior menționate, se constată că a fost promovată o cale de atac împotriva unei hotărâri care nu poate fi atacată cu vreo cale de atac, învestind Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea acesteia, deși nu întrunește cerințele legale.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca inadmisibilă cererea formulată de petentul A., de lămurire a dispozitivului sentinței penale nr. 680 din data de 06 decembrie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală, pronunțată în dosarul nr. x/2023.

În conformitate cu art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga petentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Respinge ca inadmisibilă cererea privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată de petent.

Respinge ca inadmisibilă cererea formulată de petentul A., de lămurire a dispozitivului sentinței penale nr. 680 din data de 06 decembrie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală, pronunțată în dosarul nr. x/2023.

Obligă petentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 mai 2024.