ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 808/2024

Pretenția dedusă judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 26.06.2020, sub numărul de dosar menționat anterior, reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei S.C. A. S.A. la plata sumei de 500.000 RON, reprezentând prejudiciul încercat urmare a supraevaluării imobilului, conform prevederilor contractului cadru nr. x/2007. Prin sentința civilă nr. 7082/16.10.2020, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 1559/14.102022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, a respins cererea, ca prescrisă și a obligat reclamanta la plata sumei de 2.700 RON cheltuieli de judecată către pârâtă.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Împotriva acestei sentințe, la data de 07.12.2022, a declarat apel reclamanta, iar, prin decizia civilă nr. 649A din 04.05.2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul ca nefondat.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 27.06.2023, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare. În susținere, recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., În dezvoltarea motivului de recurs circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că au fost aplicate greșit prevederile legale care reglementează curgerea termenului de prescripție și întreruperea acestuia. De asemenea, a menționat că prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, Curtea de Conturi a României a constatat, cu ocazia unui control efectuat la reclamantă, că nu au fost respectate standardele internaționale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării și a dispus în sarcina reclamantei o serie de măsuri al căror termen de îndeplinire a fost stabilit, inițial, la 30 aprilie 2013, iar ulterior, din cauza dificultăților întâmpinate, a fost modificat în mai multe etape, ultima dată fiind prelungit până la 28 iunie 2019. În opinia recurentei, termenul de prescripție a început să curgă la data la care a luat cunoștință despre rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului de evaluare întocmit de A. S.A., astfel că dreptul său de a solicita recuperarea prejudiciului cauzat de pârâtă prin neîndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor contractuale este actual, termenul de prescripție nefiind împlinit. De asemenea, recurenta apreciază că în mod greșit, instanța de apel nu a reținut faptul că acțiunea control desfășurată de Curtea de Conturi nu constituie o cauză de întrerupere sau prescripție. Prin cea de a doua critică a susținut că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., apreciind nejustificat cuantumul onorariului de avocat acordat de instanțele de fond cu titlu de cheltuieli de judecată. A mai arătat recurenta-pârâtă că atât instanța de apel, cât și prima instanță a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, fără a se raporta la dificultatea, amploarea și durata procesului, conform art. 147 din Statutul profesiei de avocat, împrejurări care ar fi impus reducerea considerabilă a cuantumului cheltuielilor de judecată, prin aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., astfel cum se reține și în decizia nr. 492 din 8 iunie 2006 a Curții Constituționale, precum și în jurisprudența C.E.D.O. Față de cele arătate, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și excepția inadmisibilității motivului 3 de recurs, comunicată recurentei, care nu a depus răspuns. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul de față, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. are în vedere ipoteza în care "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". Invocând acest motiv, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a interpretat și a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod corect, dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atunci când a reținut că momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă este de la momentul obiectiv al emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarului, respectiv 30.06.2009, dată începând cu care reclamanta avea cunoștință de conținutul raportului de evaluare și putea constata eventualele sale neregularități, astfel că, de la acest moment, reclamanta, în calitate de beneficiar în cadrul contractului-cadru de prestări servicii nr. x/2007, trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care este răspunzător de ea, neputând fi primită interpretarea recurentei-reclamante, în sensul că nu putea cunoaște paguba până în anul 2019, când a fost întocmit un nou raport de evaluare a imobilului ce a făcut obiectul dosarului de despăgubiri nr. x Din moment ce, în litigiul de față, se solicită obligarea intimatei-pârâte la plata unei sume de bani, decurgând din angajarea răspunderii sale civile contractuale, instanța de apel a reținut corect că sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripția începe să curgă "de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Această chestiune de drept nu a fost criticată în recurs și, oricum, reglementarea este identică și în noul C. civ. (art. 2528 alin. (1). Prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 instituie două momente alternative, în funcție de care se calculează termenul de prescripție: primul vizează data la care păgubitul a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea (momentul subiectiv), iar al doilea coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea (momentul obiectiv). Textul nu se referă la momentul cunoașterii întinderii pagubei, ci la cel al cunoașterii pagubei, rămânând ca, în interiorul termenului de prescripție (în speță, acesta fiind de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958), păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea sa. Soluția începerii cursului prescripției dreptului la acțiunea în reparație a prejudiciilor cauzate prin afirmata executare necorespunzătoare a obligației contractuale asumate de la data când victima a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii cursului prescripției un timp îndelungat, ceea ce contravine scopului urmărit prin instituția prescripției. Pentru a înlătura acest inconvenient, legiuitorul a stabilit și un al doilea moment (de data aceasta, obiectiv) de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei, și anume data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, realizând, astfel, armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei cu necesitatea asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În felul acesta, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să înainteze acțiunea în răspundere civilă contractuală. Având în vedere configurația juridică a instituției culpei, la care face trimitere art. 8 din Decretul nr. 167/1958 ("trebuia să"), nu este suficient ca victima să se fi încrezut în ceea ce i s-a prezentat sau a luat drept situație reală, adică să se prevaleze de o simplă ignoranță, ci este necesar un element esențial: convingerea eronată pe care a avut-o să nu îi poată fi imputabilă, ca urmare a neglijenței pe care a manifestat-o. Păgubitul nu poate invoca în beneficiul său buna-credință, pentru a-și ascunde lipsa de diligență în privința unui control atent asupra afirmatei executări necorespunzătoare a obligației contractuale cu consecințe păgubitoare asupra patrimoniului său. Aprecierea atitudinii psihologice a victimei se face în abstract, raportându-se la conduita unei persoane de o prudență și diligență normale, adică a unei persoane rezonabile, al cărei prototip este distinct de cel al unei persoane obișnuite. Ca atare, analiza conduitei păgubitului se raportează la un standard obiectiv, iar nu la însușirile și capacitatea de a-și reprezenta în mod corect situația, adică la un criteriu subiectiv și concret. Susținerile recurentei-reclamante, în sensul că nu putea cunoaște paguba până în anul 2019, când a fost întocmit un nou raport de evaluare a imobilului ce a făcut obiectul dosarului de despăgubiri nr. x, au fost în mod corect înlăturate de către instanța de apel, întrucât, după cum s-a arătat deja, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției extinctive, nu interesează cunoașterea cuantumului pagubei, ci data la care reclamanta trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958. În acest context, instanța de apel a stabilit, în mod corect, că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție este data emiterii deciziei de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pe numele beneficiarului, respectiv 30.06.2009, întrucât de la acest moment Statul Român trebuia să cunoască paguba și persoana răspunzătoare de producerea sa, neavând nicio relevanță, din perspectiva aplicării prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, verificările efectuate ulterior de către recurenta-reclamantă, în urma controlului efectuat de către Curtea de Conturi, finalizat prin emiterea deciziei nr. 10/10.10.2013. Se reține că Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este o autoritate publică centrală, special creată și abilitată de Statul Român să desfășoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv în timpul regimului comunist. Astfel, conform art. 13 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, "Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților coordonează procesul de acordare a despăgubirilor, realizând activitățile prevăzute în acte normative speciale și activitățile necesare implementării prezentei legi, incluzând emiterea titlurilor de plată, titlurilor de conversie, realizarea conversiei în acțiuni și achitarea despăgubirilor în numerar". Se mai reține că, prin H.G. nr. 361/2005, s-a înființat Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, organ de specialitate al administrației publice centrale, fără personalitate juridică, în subordinea Cancelariei Primului-Ministru, prin reorganizarea Autorității pentru urmărirea aplicării unitare a Legii nr. 10/2001 și prin preluarea activității, a personalului, a personalului delegat și a reprezentanților altor instituții care își desfășoară activitatea în cadrul Departamentului pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Cancelariei Primului-Ministru. Ulterior, prin O.U.G. nr. 25/2007, Autoritatea Națională a dobândit personalitate juridică și a trecut în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, pentru ca, prin H.G. nr. 572/2013, să treacă în subordinea Guvernului și în coordonarea primului-ministru. Pe de altă parte, potrivit art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (forma în vigoare la momentul emiterii titlului de despăgubire): "(1) Pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie, în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care are, în principal, următoarele atribuții: a) dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire; b) ia alte măsuri legale, necesare aplicării prezentei legi. (2) Comisia Centrală este formată din 9 membri și are următoarea componență: a) președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților; b) vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar; c) vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează Direcția pentru coordonarea și controlul aplicării legislației din domeniul proprietății funciare și vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și Legii nr. 290/2003; d) un reprezentant al Secretariatului General al Guvernului; e) doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor; f) doi reprezentanți ai Ministerului Justiției. (3) Componența nominală a Comisiei Centrale se stabilește prin decizie a primului-ministru, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a legii. (4) Lucrările Comisiei Centrale sunt conduse de președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. (5) Secretariatul Comisiei Centrale se asigură de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, din subordinea Cancelariei Primului Ministru. (6) Comisia Centrală are la dispoziția sa o listă de evaluatori autorizați. (7) Comisia Centrală va desemna aleatoriu evaluatorul care va efectua raportul de evaluare." Coroborând aceste dispoziții legale, se reține că, la momentul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, recurenta-reclamantă era un organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (care intră în compunerea Guvernului României), iar Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezenta o structură interministerială organizată în subordinea Cancelariei Primului Ministru, având posibilitatea de a uza de mecanismul de verificare a activității Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și a propriei sale activități prin controlul exercitat de către Curtea de Conturi. De altfel, un asemenea control a fost efectuat de către Curtea de Conturi, care reprezintă o instituție creată special de Statul Român pentru a exercita controlul, în numele Statului, asupra modului de întrebuințare a banilor publici, control care s-a exercitat asupra activității Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la nivelul anului 2009. Cu toate acestea, Autoritatea a rămas în pasivitate, fapt ce a permis ca situația constatată în anul 2009 să se regăsească și în anul 2013. În ceea ce privește imobilele ce au făcut obiectul dosarelor de despăgubiri aprobate în perioada 2007-2011, se reține că, în anul 2013, Statul Român a exercitat din nou, prin instituția special creată în acest scop - Curtea de Conturi -, controlul asupra modului în care au fost evaluate imobilele, constatând că există nereguli constând în supraevaluarea imobilelor, astfel că nu poate fi primită susținerea recurentei că nici la data întocmirii raportului de evaluare și nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare. Mai mult, Statul Român, în exercitarea funcției sale executive, a creat mecanisme interne de control chiar în cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, însă, conform susținerilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată, aceste mecanisme nu au fost eficiente. O atare apărare nu poate conduce la concluzia că recurenta-reclamantă nu trebuia să cunoască paguba și persoana care răspunde de ea chiar de la momentul validării raportului de evaluare întocmit în dosarul de despăgubiri, cu consecința emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire. A accepta o altă interpretare înseamnă a permite recurentei-reclamante, care se consideră păgubită, să invoce propria pasivitate și/sau incapacitate de a asigura organizarea eficientă a activității de restituire a proprietăților și de a constata neregulile în folosirea fondurilor publice. Întrucât Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă organisme special abilitate de Statul Român - care și-a exprimat voința în acest sens prin adoptarea Legii nr. 247/2005 - să desfășoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv, recurenta-reclamantă nu se poate apăra că nu a cunoscut, până în anul 2020, că imobilul ar fi fost supraevaluat. Paguba, care preexistă deciziei Curții de Conturi nr. 10/10.10.2013 și/sau oricărui raport întocmit de un alt organ de control, trebuia să fie cunoscută de către recurenta-reclamantă de la data emiterii deciziei nr. 5042/30.06.2009, independent de constatările organelor de control, fiind rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare puse la dispoziția sa, în condițiile în care trebuia să declanșeze mecanisme de control. În acest context, instanța de apel a reținut, în mod corect, că recurenta-reclamantă nu poate susține că nu a avut atribuții sau pârghii legale prin care să ia toate măsurile legale necesare pentru a verifica, înainte de emiterea deciziei nr. 5042/30.06.2009, reprezentând titlul de despăgubire, dacă valoarea imobilului era sau nu supraevaluată, neputând pretinde că a cunoscut paguba abia în 2019. Recurenta-reclamantă a rămas în pasivitate, deși putea și trebuia să acționeze în vederea depistării prejudiciului afirmat a fi produs prin emiterea deciziei de despăgubire, precum și să ia măsurile legale de recuperare a pagubei în termen de 3 ani de la emiterea acestei decizii, mai ales că procesul de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv reprezintă un domeniu de mare interes, inclusiv din perspectiva resurselor bugetare afectate plății despăgubirilor. În concluzie, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției extinctive, nu prezintă nicio relevanță data la care recurenta-reclamantă a luat cunoștință de rezultatul verificărilor ulterioare efectuate asupra raportului de evaluare întocmit în dosarul de despăgubiri nr. x, aceasta, prin criticile de recurs invocate, ignorând faptul că scopul avut în vedere de către legiuitor, prin reglementarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită valorificarea dreptului subiectiv. Înalta Curte va înlătura ca nefondate și susținerile recurentei cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale în materia întreruperii sau suspendării cursului prescripției. Sub un prim aspect, se constată că la data emiterii Deciziei nr. 10 din 10 octombrie 2013 a Curții de Conturi, termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 era deja împlinit. Prin urmare, nu pot fi incidente dispozițiile art. 13 din Decretul nr. 167/1958 privind suspendarea cursului prescripției sau art. 16 din același act normativ, referitor la întreruperea cursului prescripției, câtă vreme aceste două cauze de prelungire a termenului în care poate fi exercitat dreptul la acțiune sunt aplicabile unor prescripții aflate în curs, iar nu unor prescripții deja împlinite, cum este cazul în prezentul litigiu. În al doilea rând, Înalta Curte reține că decizia Curții de Conturi nu ar putea fi valorificată drept caz de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției extinctive, întrucât situațiile care au o asemenea valență juridică sunt expres și limitativ prevăzute de art. 13, art. 14 și art. 16 din Decretul 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. În același sens sunt și considerentele Deciziei nr. 19/2019 pronunțată în recurs în interesul legii, prin care la paragraful 62 s-a reținut că actul de control al Curții de Conturi nu poate reprezenta act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, câtă vreme dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 prevăd expres și imperativ că: "Prescripția se întrerupe: a) prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția; b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent; c) printr-un act începător de executare. Prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea." Ca atare, în condițiile în care actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control nu poate reprezenta act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, cu atât mai mult nu poate avea un astfel de efect termenul stabilit pentru aducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi. De asemenea, nu au relevanță, față de cele expuse anterior, nici susținerile din recurs referitoare la principiul contra non valentem agere non currit praescriptio ("prescripția nu curge în contra celui care nu poate să acționeze"), recurenta făcând abstracție de faptul că scopul avut în vedere de către legiuitor, prin reglementarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită valorificarea dreptului subiectiv. Pe de altă parte, în ceea ce privește regula contra non valentem agere non currit praecriptio, Înalta Curte constată că, într-adevăr, în practica instanțelor a fost reținută în situația în care s-a constatat că reclamantul s-a aflat în imposibilitatea materială și obiectivă de a acționa, spre exemplu regimul comunist fiind asimilat unei astfel de situații. Însă, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 1875 C. civ., potrivit cărora prescripția curge în contra oricărei persoane care n-ar putea invoca o excepție anume stabilită prin lege, precum și că forța majoră figurează printre cauzele de suspendare, care au caracter legal și de strictă interpretare și aplicare. În acest context legislativ, întrucât în sistemul nostru de drept cauzele de suspendare sunt determinate numai prin lege, s-a reținut în doctrină că această regulă nu poate fi calificată drept o cauză de suspendare a cursului prescripției, ci fie de amânare a începutului prescripției, fie de înlăturare a efectului prescripției împlinite prin repunerea părții interesate în termenul de prescripție, în măsura în care aceasta nu a putut acționa din motive temeinic justificate. Se constată însă, că reclamanta nu s-a prevalat în fața instanțelor de fond de o împrejurare obiectivă, de natură a determina amânarea începutului prescripției, și nici nu a solicitat repunerea în termenul de prescripție, motiv pentru care nu poate formula asemenea apărări față de excepția prescripției dreptului material direct în recurs, raportat la regula statuată în prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care se opune ca în fața instanței de recurs să poată fi invocate chestiuni care nu au făcut obiectul dezbaterilor în apel ori nu au fost sesizate de părți în această cale devolutivă de atac. Prin urmare, motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat. Un alt motiv de recurs a vizat faptul că instanța de apel a dispus obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.700 RON pentru fond și 2.800 RON pentru apel, fără a avea în vedere că potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., "instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei." În prealabil analizării acestui motiv de recurs Înalta Curte reamintește că, prin Decizia nr. 3/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a stabilit că: În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Ca atare, cenzurarea cuantumului cheltuielilor de judecată în recurs este un motiv de netemeinicie, și nu de nelegalitate, care să poată fi încadrat în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. Analizând critica recurentei doar din perspectiva neaplicării dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., urmează a fi încadrate susținerile acesteia în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Sub acest aspect, se constată că instanța de apel a reținut că art. 451 alin. (2) C. proc. civ. prevede câteva repere în aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată, putând fi redus onorariul avocaților, doar când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei, dar a apreciat că, în situația de față, raportând cuantumul onorariului de avocat de 2700 RON depus la instanța de fond, la valoarea pretențiilor deduse judecății (500.000 RON), la complexitatea cauzei și la munca efectiv prestată de avocați (depunere de întâmpinare amplu motivată, reprezentarea părții la termenele de judecată), nu se poate reține existența unui cuantum excesiv al onorariului care să justifice intervenția instanței în sensul cenzurării sumei solicitate cu acest titlu, care a fost efectiv plătită și se constituie din cheltuieli necesare care au făcute în mod real și care au un cuantum rezonabil. Aprecierea subiectivă a instanței asupra cuantumului cheltuielilor de judecată și încadrării acestuia în categoria cheltuielilor rezonabile sau excesive nu poate forma obiectul unei cereri de recurs, așa cum s-a arătat anterior, constituind un motiv de netemeinicie și nu de nelegalitate al hotărârii atacate. Onorariul avocatului reprezintă, conform art. 30 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, un drept al acestuia și el se stabilește, potrivit art. 128 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, liber, între avocat și client, în limitele legii și ale statutului profesiei. Curtea, făcând o apreciere a proporționalității, realității și necesității onorariului perceput de către apărător în faza desfășurată în fața instanței de fond, raportat la pretențiile deduse judecății și complexității cauzei, a constatat că onorariul fixat de reclamant cu apărătorul său nu este abuziv și nici disproporționat, astfel încât prin reducerea onorariului plătit avocatului, reclamantul ar fi în imposibilitate de a-și recupera integral cheltuielile de judecată, deși nu se află în culpă procesuală și nici în culpă de a fi convenit cu avocatul un onorariu exagerat. De altfel, aceeași judecată de valoare (necenzurabilă în recurs, prin prisma neîncadrării în cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.) a fost exercitată și cu ocazia obligării apelantei la plata sumei de 2800 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, respectiv onorariu apărător în apel. Pe de altă parte, apelanta nu a solicitat ea însăși reducerea cheltuielilor de judecată, iar Curtea de apel a făcut în mod corect aplicarea în speță a dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., reținând culpa procesuală a apelantei reclamante care a căzut în pretenții, apelul fiindu-i respins. În atare situație, criticile recurentei întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu sunt fondate. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă, menținând ca legală decizia atacată. Constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 451-453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să plătească intimatei-pârâte S.C. A. S.A. suma de 2.380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, sub forma onorariului de avocat, conform documentelor justificative depuse la dosarul cauzei.