Decizia nr. 746/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 8040/2016 a Judecătoriei Galați

Obiectul cauzei: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Galați la data de 7 aprilie 2016 și sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au solicitat în contradictoriu cu pârâții C. și Spitalul de Obstretică-Ginecologie "Buna Vestire" Galați, obligarea acestora la plata sumei de 50.000 Euro, cu titlu de daune morale, precum și la plata cheltueililor de judecată. Pârâta C. a formulat cerere de chemare în garanție a asigurătorului D. S.A., în baza căreia a solicitat obligarea chematului în garanție la plata sumei la care aceasta va fi obligată, în limita sumei asigurate, cu titlu de despăgubiri și cheltuieli de judecată, având în vedere Contractul de asigurare de răspundere medicală pentru care a fost eliberată Polița de Asigurare RC x. Prin sentința civilă nr. 8040 din 17.11.2016, Judecătoria Galați a admis excepția necompetenței materiale de soluționarea a cauzei în primă instanță și și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Galați.

Sentința pronunțată de Tribunalul Galați: Prin sentința civilă nr. 236 din 12 iunie 2020, Tribunalul Galați a respins ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, excepție invocată de pârâta C. și a respins ca neîntemeiată, excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, excepție invocată de pârâtul Spitalul de Obstretică-Ginecologie "Buna Vestire" Galați. A admis acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în calitate de reprezentanți legali ai minorului E., în contradictoriu cu pârâții C. și Spitalul de Obstretică-Ginecologie "Buna Vestire" Galați și a obligat pârâții la plata în solidar, către reclamanți și în favoarea minorului E. a sumei de 50.000 Euro (în echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plății), cu titlu de daune morale. A admis în parte cererea de chemare în garanție formulată de pârâta C. în contradictoriu cu D. S.A București și a obligat chemata în garanție D. S.A. București să plătească pârâtei C. suma de 18.500 Euro (în echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plății), reprezentând daune morale. Totodată, a obligat pârâții la plata în solidar către reclamanți a sumei de 7634 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată și a obligat chemata în garanție D. S.A. București să plătească pârâtei C. suma de 2824 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Galați: Curtea de Apel Galați, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 117/A din 18 noiembrie 2020 a respins ca nefondate, apelurile declarate de pârâții Spitalul Clinic de Obstetrică-Ginecologie "Buna Vestire" Galați și C. și chemata în garanție D. S.A., împotriva deciziei civile nr. 236 din12.06.2020, pronunțate de Tribunalul Galați, secția I civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B. și F. S.A. - prin lichidator judiciar G.. A obligat apelanții să plătească intimaților A. și B. suma de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Galați au declarat recurs pârâții Spitalul Clinic de Obstetrică Ginecologie "Buna Vestire" Galați, C. și D. S.A.. 1. În cuprinsul cererii de recurs, pârâtul Spitalul Clinic de Obstetrică Ginecologie "Buna Vestire" Galați a formulat în esență, următoarele critici: - instanța nu și-a definitivat până la capăt rolul activ și s-a pronunțat pentru o parte care nu a avut niciodată calitatea de subiect procesual, respectiv reclamant, minorul E. nefiind niciodată introdus în cauză ca parte în proces; - referitor la motivarea instanței de fond, menținută de instanța de apel, în ideea că excepția invocată, raportat la art. 36 din C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010), vizează existența/inexistența dreptului, respectiv a obligațiilor afirmate, constituind o chestiune de fond și dispunând unirea acesteia cu fondul, consideră că au fost încălcate normele de procedură referitoare la calitatea procesuală; - consideră că instanța a încălcat regulile de procedură, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității hotărârii, prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010), în sensul că instanța de apel nu a respectat regulile procedurale referitoare la calitatea procesuală activă, atât hotărârea dată în apel, cât și cea dată la fond fiind pronunțate pentru o persoană fără calitate procesuală; - instanța a dat o interpretare greșită probelor administrate, în sensul în care expertiza efectuată în cauză a fost realizată numai în baza înscrisurilor depuse de către părți, având la bază o interpretare pur teoretică fără participarea la examinare a minorului direct implicat în această speță; - din concluziile raportului de expertiză medico-legală, rezultă că nu se poate stabili cu certitudine existența bolii și stadiul de boală la data externării pentru că nu s-a efectuat examenul oftalmologie; altfel nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între conduita medicală a medicului neonatolog si evoluția nou născutului; interesul superior al minorului nu poate determina instanța de judecată să stabilească cadrul procesual; - neputând fi demonstrată fără putință de tăgadă săvârșirea, de către medicul neonatolog, a unei fapte de malpraxis medical, în sensul neîndeplinirii obligației medicului neonatolog de a solicita/recomanda examinarea oftalmologică a nou-născutului cu risc în perioada optimă (situată la vârsta gestațională de 36 - 37 săptămâni) și vinovăția acestuia ca element subiectiv al răspunderii constând în atitudinea psihică a persoanei fizice față de fapta sa și față de consecințele ei păgubitoare, consideră că în mod greșit s-a stabilit ca fiind îndeplinite două dintre elementele răspunderii civile delictuale, respectiv a existenței faptei cauzatoare de prejudiciu și a vinovăției; - în mod greșit s-a reținut în sarcina pârâtei medic îndeplinirea tuturor condițiilor răspunderii civile delictuale, sub forma omisiunii; In drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. 2. În cuprinsul cererii de recurs, pârâta C. a formulat următoarele critici: - hotărârea recurată este nelegală prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. întrucât ambele instanțe au interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile legale ce vizează atât soluționarea excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților, cât și fondul cauzei; - potrivit celor două instanțe, reclamant și titular al dreptului solicitat în justiție este minorul, dar soluția pronunțată este de admitere a acțiunii promovată de reprezentanții legali ai acestuia și nu de minor prin reprezentanții săi legali; atât Tribunalul Galați, ca instanță de fond, cât și Curtea de Apel, la soluționarea cauzei, au avut în vedere, ca reclamant, minorul, care nu a fost introdus în cauză și nu a fost nici citat; - având în vedere că potrivit dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., o astfel de încălcare a normelor de procedura civilă atrage sancțiunea anulării hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul disp. art. 497 C. proc. civ. solicită admiterea recursului și casarea hotărârii cu consecința trimiterii cauzei la instanța de fond; - în ceea ce privește fondul cauzei, cele două instanțe au interpretat în mod trunchiat și au aplicat greșit disp. art. 1349, 1357 C. civ. care reglementează condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv întrunirea cumulativă a condițiilor, soluția pronunțată fiind rezultatul acestei interpretări; - în condițiile în care trimiterea nou-născutului la Iași sau la București, cu ambulanța, însemna expunerea acestuia la riscul modificărilor de presiune intracraniană, prin șocurile provocate de transportul auto, existând chiar riscul producerii unei hemoragii cerebrale cu complicații severe de natură să conducă la paralizie sau chiar la deces, este evident că starea clinică a minorului nu a permis trimiterea la un spital specializat; - medicul neonatolog a recomandat la externare evaluarea oftalmologică; în raportul de expertiză se precizează în mod explicit că nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între conduita medicală a medicului neonatolog și evoluția nou-născutului; - raportul de expertiza nu stabilește o legătură de cauzalitate între conduita medicului neonatolog și evoluția nou-născutului și, cu toate acestea instanța hotărăște, fără temei, că exista legătură de cauzalitate, întrucât în fișa de externare nu se precizează perioada în care trebuie efectuată examinarea oftalmologică și că este posibil ca medicul neonatolog să nu fi cunoscut ghidul de urmărire a nou-născutului cu risc. 3. În cuprinsul cererii de recurs pârâta D. S.A. a formulat următoarele critici: - prin decizia pronunțată, instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, pronunțând o decizie nelegală; art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Instanța de apel a încălcat regulile de procedură privind reprezentarea și citarea părților; prin sentința apelată, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de procedură referitoare la calitatea procesuală activă a reclamanților, reprezentarea minorului, precum și citarea minorului în calitate de reclamant; - decizia recurată nu este motivată în drept, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. decizia recurată nu este motivată nici în fapt, instanța de apel nefacând o analiză proprie a tuturor aspectelor deduse judecății și invocate prin motivele de apel, rezumându-se a menționa că toate aceste elemente, alături de aspectele reținute și de Tribunal, formează și convingerea Curții că s-a dovedit existența unei fapte delictuale prejudiciabile prin omisiune, aptă să conducă la instituirea răspunderii civile delictuale; - conform adresei nr. x/11.06.2018 emise de Institutul Național pentru Sănătatea Mamei si Copilului "H.", ghidul a fost elaborat în anul 2007 și implementat în mod etapizat până la data de 19.01.2015 când a fost introdus pe site-ul INSCM; doar de la data publicării acestui Ghid pe site-ul institutului, acesta a avut un caracter public și a devenit obligatoriu pentru medicii neonatologi. Nu poate fi reținută vinovăția pârâtei sub forma culpei, pentru nerespectarea procedurilor prevăzute în acest Ghid, anterior datei publicării, respectiv pentru fapte produse în perioada 02.07.2014 - 21.08.2014 (perioada de internare a nou-născutului); instanța de apel nu a analizat acest motiv de apel și nici nu s-a pronunțat asupra acestor aspecte invocate, decizia recurată fiind nemotivată și sub acest aspect; In drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Înregistrarea recursului la înalta Curte de Casație si Justiție Dosarul a fost înregistrat la ICCJ la data de 15 martie 2021 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fișa Ecris și referatul de repartizare aleatorie . Prin rezoluția de primire din data de 23 martie 2021 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, conform art. 493 alin. (2) C. proc. civ., după efectuarea procedurilor de comunicare menționate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ. Prin încheierea din 25 ianuarie 2022 au fost admise în principiu recursurile și s-a reținut că, în ceea ce privește excepția nulității recursului, invocată de intimații-reclamanți A. și B. prin întâmpinare, în cauză nu este incidentă sancțiunea prevăzută de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., motivele de recurs formulate de către recurenți conținând și critici care pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. II. Analizând recursurile prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active, critică comună a celor trei recursuri, încadrabilă în dispozițiile art. 488 alin. (5) C. proc. civ., instanțele de fond au reținut că în exercitarea rolului activ al judecătorului, consacrat de art. 22 C. proc. civ., instanța de judecată este îndreptățită și chiar obligată, pentru ocrotirea intereselor legitime ale părților, să stabilească calificarea juridică exactă, în condițiile în care calificarea acțiunii se face nu după natura termenilor folosiți de reclamant, ci după motivele de fapt ale cererii și după scopul urmărit prin promovarea acțiunii. Din motivele de fapt ale cererii introductive, răspunsul la întâmpinare și precizările formulate de reclamanți la termenul de judecată din 28.09.2017, dar și prin răspunsul la interogatoriu, s-a reținut că aceștia au invocat suferința copilului minor, E., pretinzând daune morale în favoarea acestuia, reclamanții fiind reprezentanții săi legali, astfel că nu poate fi primită ca fondată critica referitoare la modificarea cadrului procesual de către instanțe. Înalta Curte constată că exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești trebuie să țină cont de interesul superior al copilului, care, potrivit art. 2 din Legea nr. 272/2004, republicată, va prevala în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești. Or, interesul minorului cuprinde toate drepturile sale, inclusiv dreptul acestuia de a fi reprezentat de către părinții săi. Dispoziția instanței de judecată de fond, confirmată de instanța de apel, a fost în sensul obligării pârâților medic și spital la plata de despăgubiri "în favoarea minorului E.", ceea ce atestă pe de o parte, prezența în planul procesual al cauzei prezente deduse judecății, a însuși minorului, cât și pe de altă parte, legitimarea în cauză a intimaților B. și A. ca și reprezentanți legali ai minorului, astfel încât omisiunea menționării minorului în cadrul citativului, nu reprezintă în acest context expus, decât o simplă omisiune vădită, nu și o absență a minorului din consorțiul procesual subiectiv al cauzei. Pentru aceste considerente conjugate și dat fiind interesul superior al copilului, în mod just s-a considerat de către curtea de apel că prezenta cerere de chemare în judecată a fost formulată de reclamanți doar în calitate de reprezentanți legali ai minorului, iar nu în numele lor propriu, iar nemenționarea în citativ a minorului ca fiind reclamantul reprezentat de părinții săi, reprezintă așadar, într-adevăr, o eroare formal-procedurală, iar nu una procesuală, ea nedeterminând așadar, anularea hotărârii primei instanțe pentru nelegală citare a minorului, astfel cum s-a susținut în recurs. Urmare de asemenea a celor expuse, nu se poate invoca în mod fondat, nici faptul că instanța nu ar fi îndeplinit corespunzător rolul său activ consacrat legal sau că ar fi încălcat prevederile art. 153 C. proc. civ. sau pe cele ale art. 80 alin. (2) C. proc. civ., sub sancțiunea prevăzută de art. 174 alin. (2) și art. 176 pct. 1,2 și 6 C. proc. civ. Având în vedere că prin motivele de recurs ale celor trei recurenți întemeiate pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ. se fac susțineri referitoare la dezlegarea pe fond a raportului juridic litigios (întrunirea sau nu a condițiilor răspunderii civile delictuale), respectiv încălcarea dispozițiilor art. 1349 și 1357 C. civ., Înalta Curte va proceda la o analiză comună a acestor critici. Conform art. 1349 alin. (1) C. civ., orice persoană are îndatorirea de a respecta regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile sau inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, iar art. 1357 C. civ. prevede că acel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție este obligat să îl repare, autorul prejudiciului răspunzând pentru culpa cea mai ușoară. Aceste norme constituie temeiul pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, astfel că se cer a fi întrunite cumulativ patru condiții, și anume: existența unei fapte ilicite; existența unui prejudiciu; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. Sfera activității și răspunderii medicale este reglementată de dispozițiile Legii speciale nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, astfel încât responsabilitatea medicului, care decurge din particularitățile profesiei medicale și a actului medical, care se poate desfășura uneori imprevizibil sau ireversibil, trebuie analizată din perspectiva normei juridice speciale. Potrivit dispozițiilor art. 642 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 (în forma în vigoare la data faptelor imputate), "Personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare, care includ și neglijența, imprudența sau cunoștințe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenție, diagnostic sau tratament." Astfel, răspunderea civilă medicală poate fi angajată pe temeiul culpei (greșelii) și/sau al "erorii profesionale", noțiune introdusă de Legea nr. 95/2006. Culpa profesională poate fi definită ca o formă a vinovăției în care medicul nu a prevăzut rezultatul faptelor sale, deși putea și trebuia să îl prevadă sau a prevăzut rezultatele faptelor sale, dar a considerat în mod ușuratic că acestea nu vor apărea. În materia răspunderii civile a medicului, art. 642 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 95/2006 face trimitere expresă doar la formele de vinovăție neintenționată definind malpraxisul ca fiind doar "eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice". Potrivit art. 642 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, eroarea profesională include și "neglijența, imprudența sau cunoștințe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenție, diagnostic sau tratament". În contextul art. 642 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, eroarea profesională este acea faptă săvârșită cu ocazia exercitării profesiei care cauzează un prejudiciu pacientului și este legată de actul științific medical individual în cadrul procedurilor de prevenție, diagnostic sau tratament. Neglijența în practica medicală ia forma grabei, superficialității, îndeplinirii neconștiincioase a obligațiilor. Neglijența poate lua forma neefectuării corecte a anamnezei, neexecutării unui examen clinic corect, neefectuării unor examene paraclinice de rutină. Imprudența constă în comiterea unei activități concrete, fără a prevedea că pot apărea consecințe ilicite, deși se putea și trebuia să se prevadă acest lucru. De asemenea, potrivit art. 644 alin. (2) coroborat cu art. 645 din Legea nr. 95/2006, unitățile sanitare publice sau private răspund în condițiile legii civile pentru prejudiciile produse de personalul medical angajat, în solidar cu acesta, prejudicii generate de nerespectarea reglementărilor interne ale unității sanitare. Prin urmare, răspunderea medicului pentru malpraxisul medical nu este una distinctă de răspunderea civilă delictuală, reglementată de art. 1349 și art. 1357 și urm. C. civ., ci constituie o formă specială de răspundere civilă delictuală, particularizată prin calitatea făptuitorului de personal medical, iar răspunderea furnizorului de servicii medicale se circumscrie răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, reglementate de art. 1373 C. civ. Fapta ilicită constă în acțiunea sau inacțiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane. Pentru a exista faptă ilicită, este necesar ca acțiunea sau inacțiunea să fie contrară ordinii sociale și reprobabilă pentru societate, să fie consecința unei comportări interzise sau contrare unei norme juridice. În speță, prin demersul judiciar inițiat de reclamanți s-a solicitat obligarea în solidar a pârâtei C. - medic și a Spitalului de Obstetrică-Ginecologie "Buna Vestire" Galați la repararea prejudiciului moral ce i-a fost cauzat minorului E., pentru fapta ilicită săvârșită prin omisiune, anume faptul că nu a solicitat examinarea oftalmologică a nou-născutului, în perioada corespunzătoare pentru depistarea retinopatiei de prematuritate - situată în a treia - a patra săptămână postnatal, când acesta se afla internat în cadrul unității spitalicești pârâte, sub îngrijirea pârâtului medic neonatolog, precum și faptul că nici măcar la externare nu a precizat părinților urgența cu care trebuia efectuată examinarea oftalmologică. Instanțele au analizat dacă în persoana medicului se poate reține săvârșirea unei astfel de fapte, respectiv a unui malpraxis medical, având în vedere că minorul, născut prematur din sarcină multiplă, a fost diagnosticat ulterior cu decolare parțială de retină în zona nazală - ochiul drept și decolare totală de retină, situată retrolental- ochiul stâng, fiind încadrat în gradul de handicap grav - cu asistent personal. Astfel, s-a verificat dacă medicul neonatolog a luat toate măsurile necesare depistării retinopatiei de prematuritate (ROP) în imediata apropiere a momentului nașterii (cu luarea în considerație a faptului dacă starea de sănătate a minorului permitea sau nu deplasarea într-un centru medical unde se putea depista), dar și dacă acesta a informat părinții cu privire la riscul în discuție, la momentul externării. În ceea ce privește primul aspect, instanțele devolutive ale fondului au reținut că pârâta-medic avea noțiunile medicale care să îi impună o conduită preventivă cu privire la minor, că Ghidul retinopatiei a fost elaborat în anul 2007 și implementat la nivel național prin diseminare din același an și că aceasta cunoștea Ghidul de urmărire, atât timp cât a făcut o recomandare de efectuare a unui examen oftalmologic, chiar dacă nu a fost fermă și cu termene clare și immediate și atât timp cât a mai trimis în același an la control alți 5 prematuri și în întâmpinare explică motivele pentru care poate apărea ROP. S-a mai reținut în cadrul situației de fapt de către curtea de apel că din actele medicale întocmite la externarea copilului, a rezultat că părinților li s-au prezentat riscurile la care sunt expuși copiii născuți prematur și din sarcini multiple, însă nu și ROP, că la rubrica Recomandări este menționată necesitatea efectuării unui consult oftalmologic, însă că nu s-a demonstrat că părinților li s-a făcut o prezentare a riscului în discuție, în sensul unei recomandări ferme, exprese, ca un maxim semnal de alarmă pentru părinți, de a face controlul imediat și obligatoriu. Referitor la împrejurarea dacă starea de sănătate a minorului permitea sau nu deplasarea într-un centru medical pentru depistarea ROP, curtea de apel a reținut în cadrul situației de fapt a cauzei, faptul că medicul a susținut că trimiterea nou-născutului cu ambulanța, însemna expunerea acestuia la riscul modificărilor de presiune intracraniană, prin șocurile provocate de transportul auto, existând chiar riscul producerii unei hemoragii cerebrale cu complicații severe de natură să conducă la paralizie sau chiar la deces. Or, această susținere nu a putut fi primită de instanțele devolutive ale fondului în cadrul situației de fapt a cauzei câtă vreme medicul putea să facă acest lucru la momentul imediat anterior externării, de vreme ce externarea copilului presupunea posibilitatea deplasării lui cu ambulanța, altfel nu ar fi fost externat, astfel că starea clinică a minorului permitea deci, trimiterea la un spital specializat. Conchizând, instanțele devolutive ale fondului au reținut în cadrul situației de fapt a cauzei, stabilite definitive ca urmare a neadministrării de noi probe în recurs, că "omisiunea (medicului - nota Înaltei Curți) constă în aceea că nu a explicat și prezentat prin fișa de externare sau verbal (cel puțin nu s-a dovedit) riscurile neevaluării oftalmologice obligatorii pentru nou-născuții prematur (32-34 săptămâni sarcină) în cel mai scurt timp și în centrele medicale unde exista aparatura medicală respectivă, dar și netrimiterea copilului la control cu ambulanța la momentul imediat anterior externării, extdernarea presupunând și faptul că nu mai existau riscuri de deplasare/hemoragie cerebrală. S-a mai reținut de către instanțele devolutive, și faptul că este adevărat că interpretarea sintagmei "în timp util" pentru depistarea ROP este subiectivă, dar că medicul putea și trebuia să facă recomandarea fermă părinților copilului a consultului imediat, cât mai repede, obligatoriu etc., într-o manieră care să permită ușor înțelegerea gravității situației minorului prematur. S-a reținut de asemenea, că pârâtei-apelante medic sau pârâtului spitalul nu li s-a reproșat inexistența aparaturii necesare depistării ROP, ci omisiunea de a cere în mod ferm, de a explica exact riscurile apariției ROP în lipsa consultului imediat într-o unitate spitalicească care era dotată în acest sens. Înalta Curte notează că prin marea majoritate a criticilor din cererile de recurs formulate, recurenții critică în realitate, situația de fapt și nu combat prin motive de nelegalitate soluția adoptată de curtea de apel. Or, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate, limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., întrucât potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea unei hotărâri. Astfel, criticile recurenților (cu întreg ansamblul argumentelor dezvoltatoare ale lor) relative inter alia, faptelor că: recurenta pârâtă medic C. ar fi atras atenția pe parcursul internării, cât și cu ocazia externării minorului, asupra necesității efectuării de urgență a unui control/consult oftalmologic; că recurenta pârâtă s-a interesat și ulterior externării minorului, de efectuarea consultului oftalmologic, recomandându-le părinților clinici medicale specializate în acest sens, fiind însă repezită de părinții minorului; că recurenta pârâtă medic s-ar fi implicat cu profesionalism și devotament în îngrijirea medicală a minorului; că nici în cadrul consultului oftalmologic din 17.10.2014 nu s-a specificat stadializarea retinopatiei, severitatea diagnosticului, urgența inițierii unei terapii specifice, aspect regăsit și în cadrul următorului consult oftalmologic din 21.10.2014; că având în vedere și concluziile raportului medico - legal efectuat în cauză, trimiterea de către medic a copilului la control pe parcursul internării se putea realiza doar dacă starea clinică a nou - născutului o permitea, starea copilului nepermițând însă acest lucru; că medicul ar fi precizat părinților urgența cu care trebuia efectuat consultul oftalmologic, reținerea contrară a instanței de apel fiind în contradicție cu constatările medicului legist ce a ilustrat că pârâta medic a recomandat la externare evaluare oftalmologică, medicul legist arătând că nu se poate stabili legătură de cauzalitate între conduita medicală a medicului neonatolog și evoluția nou - născutului; că însăși instanța de fond a ilustrat această constatare din raportul de expertiză medico - legal efectuat în cauză; că instanța de apel ar fi realizat o greșită interpretare a probelor administrate; că nu s-ar fi avut în vedere concluziile raportului de expertiză realizat în cauză; că în dosar s-ar fi dovedit pasivitatea părinților în privința stării de sănătate a copilului dumnealor; că greșit s-a reținut culpa, vinovăția medicului, existența unei fapte cauzatoare de prejudicii; sunt critici care repun în discuție situația de fapt a cauzei, prin prisma acestor elemente factuale. Or, Înalta Curte constată că potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ., controlul instanței de recurs este unul exclusiv de legalitate, în lipsa administrării de probe noi în această cale de atac, astfel cum este cazul în prezenta pricină dedusă judecății, instanța de recurs grefându-se astfel pe situația de fapt stabilită în mod definitiv de instanțele devolutive ale fondului. Din această perspectivă expusă, Înalta Curte constată că atât timp cât prin prisma situației de fapt a cauzei, stabilite în mod definitiv astfel cum s-a expus, curtea de apel a reținut respectivele elemente factuale contestate de către recurenți prin ansamblul criticilor anterior expuse, atunci, grefat pe această situație de fapt stabilită definitiv, nu se poate aprecia în cadrul controlului exclusiv de legalitate al prezentei instanțe de recurs, asupra unei incorecte aplicări în cauză de către curtea de apel, a prevederilor de drept substanțial invocate, privite din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - astfel cum eronat apreciază recurenții. Înalta Curte apreciază că nu este întemeiat nici motivul 6 din cuprinsul art. 488 C. proc. civ., invocat de asemenea în această fază procesuală. Astfel, Înalta Curte constată că în considerentele deciziei recurate se regăsește analiza aspectele invocate de apelanți prin cererile lor de apel, aspect care au fost judicios examinate de Curtea de Apel Iași prin expunerea complete a raționamentului pe care a fost fundamentată soluția adoptată. Se constată astfel că instanța de apel a arătat în mod expres că ale sale considerente expuse în decizia recurată, considerente care au avut în vedere și raportul de expertiză medico - legală, ilustrează conturarea inclusiv a elementului legăturii de cauzalitate al răspunderii civile delictuale, astfel încât criticile formulate sub acest aspect de nemotivare, de ignorare a apărărilor și probelor propuse de pârâți, sunt nefondate. În egală măsură, Înalta Curte observă că prin considerentul argumentat al curții de apel relativ faptului că pârâta apelantă cunoștea la data faptelor imputate (2014), Ghidul de urmărire, instanța de apel a răspuns și motivului de apel al apelantei societatea de asigurare relativ faptului că pârâta medic nu ar fi luat la cunoștință de ghid decât la momentul publicării sale pe site-ul institutului, în 2015. Așadar, inclusiv această critică de neanalizare invocată în recurs nu poate fi primită. Înalta Curte apreciază că hotărârea atacată este motivată corespunzător obligației legale de motivare, prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Înalta Curte mai reține de asemenea, că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor și a Libertăților Fundamentale ale Omului impune instanțelor naționale să își motiveze hotărârile, această obligație nu presupune însă, răspunsuri detaliate la fiecare argument ridicat, fiind suficient să fie examinate în mod real chestiunile supuse spre judecată instanței. Obligația de motivare a hotărârii judecătorești presupune o expunere a argumentelor care prin conținutul lor, sunt de natură să influențeze soluția. Se apreciază astfel, sub aspectul condițiilor procedurale privind motivarea hotărârii, că acestea sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raționamente logice. Este important așadar, de reținut, faptul că judecătorul are obligația de a motiva soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu pe aceea de a răspunde separat, diferitelor argumente ale părților care sprijină aceste capete de cerere. Față de aceste considerente conjugate, se constată că nu este incident cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurenta S.C. D. S.A.. În ceea ce privește prejudiciul moral, recurenta S.C. D. S.A. a susținut că instanța nu a analizat întinderea acestuia, însă ignoră că nu a existat un motiv de apel în acest sens. Referitor la critica recurentului Spitalul Clinic de Obstretică-Ginecologie "Buna Vestire" în sensul că au fost greșit interpretate probele administrate, cu trimitere expresă la expertiza IML, evocată de altfel, și de către recurenta pârâtă C., instanța supremă reamintește că nu poate face o reapreciere a probelor valorificate de cele două instanțe în fazele procesuale anterioare, în sensul solicitat de pârâți, pentru a constata că există sau că nu există o legătură de cauzalitate în speță, întrucât acest aspect implică efectuarea unui control de temeinicie - de a reevalua probele și de a stabili pe baza acestora o altă situație de fapt decât cea reținută de instanțele devolutive ale fondului. Or, astfel cum s-a expus detaliat anterior, acest control nu îi este permis instanței de recurs, care are îndrituirea de a verifica numai aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate, în conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate. Continuând analiza criticilor din motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că nici o prevedere procesuală nu impiedică stabilirea unui element al situației de fapt a unei cauze (precum este legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu) pe baza probei judiciare a prezumțiilor, singura cerință impusă fiind cea enunțată în cadrul art. 329 C. proc. civ. ("Prezumțiile judiciare - În cazul prezumțiilor lăsate la luminile și înțelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins; ele, însă, pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori"). Așadar, inclusiv critica formulată de pârâta societate de asigurare sub acest aspect este nefondată. În mod incorect de asemenea, se invocă în recurs faptul că proba cu expertiză judiciară nu poate fi combătută decât cu o altă expertiză. Nici o prevedere din C. proc. civ. (a se vedea art. 255 și urm.) nu reglementează o astfel de soluție procesuală, legiuitorul român neacordând nici unei probe o valoare prestabilită mai mare decât a altor probe, apreciere raportată inclusiv la dispozițiile art. 264 C. proc. civ. În egală măsură, sunt nefondate și criticile recurenților relative faptului că pentru efectuarea expertizei era necesară și consultarea oftalmologică a copilului. Această concluzie se impune întrucât nici o prevedere din C. proc. civ. nu reclamă această obligativitate invocată. Critica recurentului spital relativă faptului că medicul nu avea obligația să informeze părinții la externare asupra riscului retinopatiei de prematuritate, în acest sens invocându-se și faptul că nu există în cadrul actelor medicale de externare, nici o rubrică în acest sens, este nelegală, atât timp cât această obligație juridică derivă din și este inerentă obligației juridice a medicului ca în perioada corepunzătoare de vârstă gestațională a prematurului să efectueze (dacă există aparatură medicală necesară în spital) sau să trimită copilul pentru efectuarea controalelor absolut necesare oftalmologice pentru depistarea ROP. Or, atât timp cât potrivit situației de fapt definitive reținute de curtea de apel, aceste controale necesare pentru prevenirea afecțiunii oftalmologice grave nu au fost efectuate pe perioada critică, de referință, a internării, riscul apariției retinopatiei (risc a cărui existență a fost reținută în acest context de instanțele devolutive în cadrul situației de fapt a cauzei) trebuia astfel învederat părinților și nu ca o simplă recomandare. Acest imperativ trebuia realizat de medicul neonatolog indiferent de conținutul prestabilit al unor acte medicale tipizate, întrucât această obligație de înștiințare cu acest titlu (de risc, nu doar recomandare) este din punct de vedere logico - juridic, inclusă, presupusă de obligația medicului de efectuare a controlului oftalmologic al prematurului pe perioada internării (fie direct, în unitatea spitalicească de internare, dacă are aparatură medicală în acest sens, fie prin trimitere la o unitare sanitară dotată cu echipamentele medicale necesare). Înalta Curte respinge și aserțiunea recurentei societăți de asigurare vizând necunoașterea de către medic, la data faptelor, a Ghidului de practică medicală pentru retinopatie de prematuritate. Altfel, Înalta Curte constată că în cadrul situației de fapt, instanța devolutivă de apel a reținut argumentat că ghidul pentru retinopatie de prematuritate era cunoscut de recurenta medic la data evenimentelor indezirabile, instanța de recurs neputând să reaprecieze acest element de fapt concret, date fiind limitele controlului său exclusiv de legalitate, potrivit art. 488 C. proc. civ., așa cum a ilustrat în paragrafele precedente. Înalta Curte respinge și aserțiunea recurentei societăți de asigurare vizând inexistența obligativității la data faptelor, a Ghidului de practică medicală pentru retinopatie de prematuritate. Astfel, Înalta Curte constată că astfel cum s-a indicat instanțelor devolutive inclusiv prin adresă oficială depusă la dosar la solicitarea instanței de fond, prin Ordinul Ministerului Sănătății nr. 1232 din 2 august 2011 privind aprobarea ghidurilor de practică medicală pentru specialitatea neonatologie, a fost aprobat și Ghidul de practică medicală pentru specialitatea neonatologie privind urmărirea nou-născutului cu risc pentru sechele neurologice și de dezvoltare (anexa nr. 13), acest ghid fiind aplicabil inclusiv pentru depistarea retinopatiei de prematuritate. Acest act normativ indicat a fost publicat în Monitorul Oficial al României nr. 586 din 18 august 2011, publicare de natură a îi atribui forță juridică obligatorie. Pe cale de consecință, nu se poate invoca de recurenta societate de asigurare, ca fiind fondată, critica inexistenței până în anul 2015, momentul publicării ghidului de retinopatie de prematuritate pe site-ul INSCM, a obligațiilor juridice specifice menționate anterior ale medicului neonatolog, obligații a căror omisiune de realizare a fost imputată recurentei medic de către instanțele devolutive ale fondului. Pe cale de consecință, față de toate cele anterior arătate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate, recursurile declarate în cauză.