ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2063/2022

Ședința publică din data de 01 noiembrie 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la data de 17 aprilie 2018 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2018, reclamantul Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Apicultură S.A. a chemat în judecată pe pârâții A. S.R.L. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea mărcii naționale Proposept MN 99 443, nr. de depozit x, înregistrată de către A. S.R.L., pentru produsele din clasa 05, întrucât înregistrarea acesteia a fost făcută cu rea-credință.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 493 din 20 martie 2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis acțiunea privind pe reclamantul Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Apicultură S.A., în contradictoriu cu pârâții A. S.R.L., Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci; a dispus anularea mărcii naționale Proposept x, nr. de depozit x, înregistrată de pârâtă, pentru produsele din clasa 05.

I.3. Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia civilă nr. 27 A din 14 ianuarie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de către apelanta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 499 din 20 martie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 27 A din 14 ianuarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta A. S.R.L.

II.1. Motivele de recurs

Recursul declarat de pârâta A. S.R.L. a fost motivat prin însăși cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., invocându-se incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre judecarea apelului, în sensul respingerii în integralitate a cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimatului-pârât Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Apicultură S.A. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea recursului, conform art. 451 C. proc. civ., potrivit dovezilor ce vor fi depuse la dosarul cauzei.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a expus următoarele critici:

Decizia atacată a fost dată cu încălcarea art. 33 C. proc. civ. în ceea ce privește respingerea criticii în apel sub aspectul lipsei de folos practic al demersului reclamantei de a solicita și obține anularea mărcii sale naționale, în condițiile în care aceasta are înregistrat la nivelul Uniunii Euroepene același semn, cu motivarea că: intimata-reclamantă prin anularea mărcii naționale ar înlătura aparența de validitate și, deci, efectele uneia dintre mărcile înregistrate, ceea ce constituie o slăbire în ansamblu a situației juridice a apelantei; dacă sentința apelată devine definitivă, statuările în fapt și în drept de natură a justifica respingerea relei-credințe intră în autoritatea lucrului judecat și ar putea fi folosită și în cadrul unui demers judiciar lato sensu făcut pentru anularea mărcii comunitare omonime;

- recurenta-pârâtă susține că în situația admiterii cererii și, deci, a anulării înregistrării mărcii sale naționale, reclamanta tot nu ar putea folosi semnul, întrucât, ca urmare a înregistrării mărcii omonime comunitare, îi revine obligația reclamantului de a se abține de la utilizarea aceluiași semn, context în care slăbirea în ansamblu a situației juridice a apelantei-pârâte nu reprezintă un folos practic, care să respecte cerințele legale a interesului prevăzut de art. 33 C. proc. civ.

- o altă încălcare a textului de lege menționat o reprezintă și faptul că interesul se raportează la obiectul cererii și nu la conținutul hotărârii judecătorești, care ar putea fi folosit cu autoritate de lucru judecat într-o altă procedură; în plus, nu se justifică un interes licit dacă scopul formulării acțiunii este doar de a obține o hotărâre favorabilă pe care să se sprijine reclamantul într-o altă procedură, în condițiile în care procedura anulării mărcii comunitare nu depinde de raționamentul instanței naționale care se pronunță cu privire la marca națională;

- interesul trebuie să fie născut și actual, adică să existe în momentul în care se exercită acțiunea civilă, independent de forma sa concretă de manifestare, în sensul că partea nu ar mai putea obține folosul practic urmărit dacă nu ar recurge în acel moment la acțiune, fiind astfel prejudiciată, însă dacă în speță se obține anularea mărcii naționale a pârâtei, aceasta nu se poate prevala de ea, întrucât i se opune marca comunitară care nu a fost niciodată contestată.

Decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., în sensul în care a fost respinsă solicitarea recurentei de a se constata că anumite critici din cererea de chemare în judecată nu au ca temei de drept art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, ci art. 47 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 84/1998, critici care nu mai pot fi puse în discuția părților, întrucât cererea a fost formulată după expirarea termenului de 5 ani de la înregistrare, însă, instanța de apel răspunzând acestei critici a reținut că pârâta tinde la schimbarea obiectului și cauzei cererii, în condițiile în care numai reclamantul poate trasa aceste limite procesului civil, iar nu pârâtul;

- or, în opinia recurentei, raționamentul este greșit, întrucât a invocat faptul că instanța nu este ținută de temeiul de drept indicat de reclamant, ci are obligația de a da o calificare juridică exactă cererii reclamantului, cât timp acesta a susținut că pârâta a încălcat art. 5 și art. 6 din Legea nr. 84/1998, ceea ce conferă o altă încadrare juridică raportului juridic dedus judecății, precum și încălcarea drepturilor sale anterioare înregistrării contestate în cauză, pe care instanța de apel le-a apreciat ca fiind temei de fapt;

Decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 329 C. proc. civ., a Decretului nr. 31/1954 și a art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

- relativ la critica ce a vizat soluția primei instanțe, prin motivele de apel a arătat că nu s-a depus niciun înscris la dosar care să ateste modul de încetare a existenței sau de transformare juridică a vechiului Institut de Cercetare a cărui loc să fie preluat de reclamanta din prezenta cauză, ceea ce înseamnă că reclamanta nu poate fi considerată continuatoarea fostului Institut, iar prezumția reținută de instanță nu poate opera în cauză, raționamentul curții de apel încălcând dispozițiile art. 40 - 44 din Decretul nr. 31/1954, potrivit cu care persoana juridică încetează prin comasare, divizare sau dizolvare, acestea fiind, practic, formele posibile de reorganizare, însă niciunul dintre evenimentele evocate prin decizia recurată, nu ilustrează intervenirea unei asemenea situații;

- nu se poate reține că reclamanta ar fi din punct de vedere legal continuatoarea fostului Institut pentru Apicultură, în condițiile în care a fost înființată în anul 1997 și i se aplică regimul juridic prevăzut de Legea nr. 31/1990, întrucât pentru a fi posibilă o relație de continuitate dintre o persoana juridică anterioară și una ulterioară, trebuiau urmate anumite proceduri legale;

- a invocat existența unei motivări contradictorii, întrucât, de o parte, instanța de apel a apreciat că reclamanta ar fi continuatoarea fostului Institut, pentru ca mai apoi să rețină că, potrivit susținerilor și probatoriului administrat de recurentă în cauză, după înființarea reclamantei (ca și continuatoare a fostului Institut), fostul Institut a devenit acționarul reclamantei, începând cu anul 1998; or, în contextul expus nu este posibilă o continuitate în timp a unei persoane juridice distincte;

- caracterul contradictoriu al raționamentului instanței de apel rezidă și din următoarele considerente:

"includerea printre acționari a institutului originar accentuează legătura juridică și economică dintre reclamantă și Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Apicultură, a cărui activitate a preluat-o prin reorganizare"; dacă ar fi intervenit o reorganizare a fostului Institut, ar fi avut ca efect încetarea sa din ființă, ceea ce este contrar faptului că la un an de la înființarea reclamantei prin preluarea/continuarea activității fostului Institut, acesta din urmă să devină acționar al acesteia, astfel cum rezultă din extrasul de la Registrul Comerțului depus în apel la dosar;

- consecința juridică a faptului că nu a existat o relație de succesiune sau de continuitate este reprezentată de faptul că reclamanta nu se poate prevala de utilizările anterioare datei înființării sale (1997); deși intimata-reclamantă a susținut în fața instanței de apel că a preluat conform Statutului sau portofoliului de contracte, produsele și mărcile fostului institut, nu a prezentat vreun act juridic de transfer a unei mărci (chiar și neînregistrate) dintr-un patrimoniu în altul;

- pentru intervalul 1997/1998 - 2008, reclamanta nu a probat o folosire a semnului Proposept atât de semnificativă, încât, pe baza acesteia, să se poată deduce că aceasta cunoștea utilizarea semnului de către terț, situație ce demonstrează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 329 C. proc. civ., care permit instanței să recurgă la prezumțiile judiciare dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiții: să fie admisibilă proba cu martori și să se bazeze pe anumite fapte probate cu greutatea și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins;

- or, raționamentul instanței de apel nu răspunde acestor cerințe, întrucât utilizarea semnului în activitatea economică nu poate fi apreciată ca fiind de o valoare de sub 250 de RON, actele de folosire au fost răzlețe, chiar inexistente în contextul absenței unui probatoriu adecvat, iar instanța de apel nu a prezentat argumentele potrivit cărora elementele de la dosar ar conduce la concluzia cunoașterii pretinsei utilizări anterioare a semnului.

Recurenta mai susține că în mod nelegal a reținut instanța de apel că cea de-a doua condiție, a intenției neloiale, ar fi îndeplinită.

- a arătat că art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 reprezintă o transpunere a art. 4 alin. (2) din Direcția U.E. 2015/2436 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci care prevede următoarele:

"o marcă poate fi declarată nulă în cazul în care cererea de înregistrare a mărcii a fost făcută cu rea-credință de către solicitant. Orice stat membru poate să prevadă, de asemenea, că o astfel de marcă nu trebuie să fie înregistrată."

- potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a x în materie, pentru ca o marcă să poată fi anulată pentru înregistrare cu rea-credință, este necesar să fie îndeplinite două condiții: un element obiectiv (al cunoașterii utilizării semnului anterior) și un element subiectiv (al intenției neloiale urmărite la momentul înregistrării); chiar dacă ar fi considerat îndeplinit elementul cunoașterii, instanța de apel ar fi trebuit să explice de ce este îndeplinită și cea de-a doua condiție, cunoașterea în sine nefiind suficientă pentru a susține o constatare a relei-credințe (C-529/07 din 11.06.2009, Chocoladefabriken Lindt & Sprungli, par. 40, 48, 49);

- potrivit aceleași jurisprudențe a instanței europene și a Ghidului EUIPO, la analiza îndeplinirii celei de-a doua condiții, instanțele naționale trebuie să verifice următoarele elemente: dacă solicitantul are intenția de a înregistra o marcă cu scopul de a bloca înregistrarea semnului de către un concurent, dacă există relații contractuale între părți, dacă solicitantul are intenția de a profita de reputația semnului, dacă solicitantul are sau nu intenția de a folosi semnul;

- raportând conduita recurentei la elementele expuse, în opinia recurentei, nu a existat o intenție neloială la momentul înregistrării semnului Proposept, cererea de înregistrare a mărcii Proposept raportându-se la activitatea recurentei de producător de produse farmaceutice;

- la data formulării cererii de înregistrare a mărcii, recurenta comercializa mai multe produse pe bază de propolis, cum și-a schimbat denumirea și a urmărit dezvoltarea și diversificarea produselor sale, a înțeles să ia și măsurile pentru a se asigura protecția prin înregistrarea unei mărci, comercializând Proposept, după înregistrarea mărcii, scopul fiind nu acela de a bloca înregistrarea mărcii de către intimat, ci de a folosi semnul înregistrat (a se vedea cauza C-529/07, Chocoladefabriken Lindt & Sprungli, par 43-44);

- un argument în plus pentru lipsa vreunei intenții neloiale la momentul înregistrării este faptul că între părți nu au existat relații contractuale anterior înregistrării semnului (a se vedea TUE, cauza T-321/10, Gruppo Salini, par. 25-32).

- conform art. 36 din Legea nr. 84/1998, înregistrarea mărcii oferă titularului un drept de folosință exclusivă asupra acesteia, așa încât exercitarea unui drept conferit prin lege nu poate fi niciodată calificată ca o manifestare a relei-credințe;

- în ceea ce privește intenția solicitantului de a profita de reputația semnului, a arătat că semnul Proposept este foarte slab distinctiv, componentele acestuia ("propo si "sept") descriind, în realitate, ceea ce face produsul, sens în care nu se poate considera că semnul ar avea vreo reputație în domeniu, astfel încât să se conchidă că recurenta ar fi înregistrat semnul cu scopul de a profita de o asemenea reputație (a se vedea cauza T-327/12, Simca, par. 40, 46, 49);

- înregistrarea semnului Proposept se înscrie în logica comercială a produselor recurentei, având în vedere că încă din anul 2003, A. a comercializat produse care conțineau atât componenta "propo" cât și componenta "sept" ceea ce demonstrează lipsa unei intenții neloiale a solicitantului, aspect care a fost reținut în mai multe rânduri de către Tribunalul x în următoarele cauze: T- 136/11, Pelikan (par. 36 și urm.), T-33/11, Bigab (par. 20, 23) și T-291/09 (par. 58, 67).

- nici notificarea trimisă către intimat prin care i s-a solicitat încetarea comercializării produselor, ulterior înregistrării mărcii nu demonstrează îndeplinirea acestei condiții, întrucât presupune exercitarea unui drept prevăzut de lege (a se vedea TUE, T-33/11, Bigab, par. 33).

- instanța de apel, din simpla constatare a utilizare a semnului anterior cererii recurentei de înregistrare a concluzionat că ambele condiții (cea obiectivă și subiectivă) ar fi îndeplinite, aspect care contravine chiar Hotărârii Curții de Justiție a x în cauza C-529/07 din 11.06.2009, Chocoladefabriken Lindt & Sprungli (par. 40, 48, 49), potrivit căreia:

"cunoașterea în sine nefiind suficientă pentru a susține o constatare a relei-credințe."

- instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere că prezumția de bună-credință este valabilă până în momentul furnizării unei dovezi contrarii directe (Hotărârea din 13 februarie 2012, T-136/11, "Pelikan", punctul 57), dovadă care nu a fost făcută în cauză de intimat.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în termenul legal, intimatul-reclamant Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Apicultură S.A. SL solicitat, în principal, anularea recursului, iar în subsidiar, respingerea căii de atac, ca neîntemeiate.

În susținerea excepției nulității recursului, cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că recurenta-pârâtă nu a invocat nicio neregularitate procedurală care să fi fost săvârșită de instanța de apel și care să determine nulitatea hotărârii, ci și-a exprimat nemulțumirea față de soluția pronunțată cu privire la lipsa de interes, considerând că această excepție trebuia admisă în raport cu dispozițiile art. 33 C. proc. civ.

În ceea ce privește încălcarea art. 22 C. proc. civ., a susținut că recursul privește hotărârea instanței de apel, iar nu pe cea a instanței de fond; instanța de apel a analizat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe și a respins apelul ca nefondat, analizând fiecare motiv de apel și explicând care sunt considerentele pentru care 1-a considerat neîntemeiat. Recurenta a reiterat motivele de apel invocate, indicând formal pct. 5 și 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., după cum a apreciat că sunt aspecte de procedură sau aspecte de fond, motivare care nu permite o încadrare a acestora în motivele de casare.

Cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a precizat că aspectele menționate la pct. C și pct. III din recurs vizează interpretarea probelor, în ceea ce privește calitatea reclamantei de succesor a fostului intimat și îndeplinirea condiției neloiale.

Răspunsul la întâmpinare.

Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 24 mai 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 27A din data de 14 ianuarie 2021 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen de judecată la data de 1 noiembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților; totodată, în cuprinsul încheierii de admitere în principiu, s-au arătat motivele pentru care excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă, nu a putut fi reținută.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a invocat motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., dar, cu toate acestea, întrucât a susținut și teza unor motive contradictorii redate în cuprinsul considerentelor, va fi avută în vedere și ipoteza de la pct. 6.

În prima dintre critici, se invocă greșita soluționare a excepției lipsei de interes a reclamantei în formularea acțiunii, excepție invocată de pârâtă prin motivele de apel.

Excepția lipsei de interes este o excepție procesuală, de procedură prin care se invocă lipsuri în privința dreptului la acțiune, astfel încât, prin invocarea acesteia tindea la respingerea cererii, ca fiind formulată de o persoană lipsită de interes, în temeiul prevederilor art. 40 din C. proc. civ.

Prin excepția în discuție, se valorifică încălcarea unei norme de ordine publică, cum este cea de la art. 33 din C. proc. civ., aceasta fiind o excepție absolută, peremptorie, al cărei eventual caracter întemeiat ar face inutilă analizarea fondului cauzei, astfel cum rezultă din conținutul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ.

Fiind vorba despre o excepție absolută, ea se supune regimului juridic procesual de invocare prevăzut de art. 247 alin. (1) din C. proc. civ., putând fi invocată în orice fază a procesului, așadar, și prin motivele de apel, astfel cum pârâta a procedat.

Chiar în condițiile în care la prima instanță pârâta nu a formulat întâmpinare, având în vedere prevederile art. 208 din C. proc. civ., se constată că sancțiunea decăderii din dreptul procesual de a invoca excepții, nu operează în privința excepțiilor de ordine publică, precum sunt excepțiile absolute.

Recurenta-reclamantă a argumentat excepția lipsei de interes a reclamantei în formularea cererii de anulării înregistrării mărcii sale naționale PROPOSEPT, protejată prin certificatul de marcă nr. x, cu începere de la 21.11.2008, pentru produse din clasa 5 a Clasificării de la Nisa, pentru aceea că, aceasta deține protecția aceluiași semn și ca marcă a x, cu începere din 14.01.2009, prelungită la 14.01.2019, până la data de14.01.2029.

Înalta Curte constată că instanța de apel a dat o corectă dezlegare acestei excepții procesuale, aplicând în mod judicios prevederile art. 33 din C. proc. civ.

Astfel, potrivit acestei norme: "Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut și actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara."

În analiza acestei excepții, instanța de apel a reținut că dacă apelanta deține mai multe titluri de protecție cu privire la aceeași marcă, acestea dezvoltă un efect cumulativ.

S-a apreciat că în schimb, nu se poate contesta că intimata-reclamntă obține un folos practic prin anularea mărcii naționale pentru rea-credință, întrucât înlătură aparența de validitate pentru marca națională și, deci, efectele uneia dintre mărcile înregistrate ale pârâtei, ceea ce constituie o slăbire, în ansamblu, a situației juridice a acesteia.

În plus, o hotărâre judecătorească definitivă de admitere a cererii de anulare a mărcii naționale, statuările în fapt și în drept de natură a justifica reținerea relei-credințe vor intra sub autoritatea lucrului judecat și ar putea fi folosite și în cadrul unui demers judiciar inițiat pentru anularea mărcii Uniunii Euroepene identice, căci, și în procedurile juridicționale din fața EUIPO se recunoaște egală valoare juridică autorității de lucru judecat.

Constatându-se că hotărârea pronunțată în litigiul de față este una în materie civilă, aceasta ar beneficia de recunoaștere de drept în toate statele membre UE și deci, pentru identitate de rațiune, și în fața EUIPO, potrivit prevederilor art. 36 din Regulamentul nr. 1215/2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.

Totodată, Înalta Curte apreciază că o atare dezlegare este în acord cu dispozițiile art. 33 teza finală din C. proc. civ., întrucât această normă permite formularea unei cereri de chemare în judecată chiar în condițiile în care interesul de a acționa nu este unul născut și actual pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara.

Or, având în vedere că recurenta-pârâtă este deținătoare unor drepturi exclusive asupra mărcii verbale PROPOSEPT, cererea reclamantei de anulare a mărcii naționale a pârâtei se înscrie în cadrul eforturilor sale juridice ale de a-și apăra interesele legitime legate de utilizarea anterioară a aceluiași semn verbal și tinde să preîntâmpine producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, întrucât pârâta îi poate solicita oricând cu șanse reale, încetarea folosirii semnului.

Împrejurarea revelată de către pârâtă abia în apel, cu scopul vădit de a o lua prin surprindere pe reclamantă (câtă vreme înregistrarea mărcii Uniunii se pretinde că datează din anul 2009, existând, așadar la data formulării și soluționării cererii în primă instanță) vădește o încălcarea a dispozițiilor art. 247 alin. (3) din C. proc. civ. care obligă părțile să invoce toate mijloacele de apărare și toate excepțiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute; norma mai stabilește că, în caz contrar, ele vor răspunde pentru pagubele pricinuite părții adverse, dispozițiile art. 188-191 fiind aplicabile.

Înalta Curte apreciază că deși norma evocată nu interzice părții să invoce excepții procesuale absolute chiar într-un stadiu avansat al procedurii la un moment mai îndepărtat decât cel la care îi sunt cunoscute (aspect ce ține de regimul juridic de invocare), cu toate acestea, dată fiind stabilirea acestei obligații de invocare de îndată ce are cunoștință despre acestea, o conduită contrară acestei dispoziții legale, permite instanței a concluziona în sensul abaterii părții și de la regulile înscrise de legiuitor la art. 10 și 12 din C. proc. civ.

Pornind de la constatarea anterioară, Înalta Curte, la rândul său, reține că posibila existență chiar a unei mărci a x identice cu cea națională (în apel intimata contestând o atare împrejurare de fapt - dosar, sens în care a invocat rezultatul cercetărilor sale ca vizând marca x, iar nu PROPOSEPT), nu ar fi putut fi reținut ca un argument cu valoare absolută pentru justificarea lipsei interesului reclamantei în formularea cererii de anulare a mărcii naționale, având în vedere că intimata-reclamantă nu a declarat explicit că nu intenționează formularea unei cereri similare și împotriva acestui titlu de protecție al pârâtei, valabil pe întreg teritoriul x.

Însă, a asemenea cerere trebuie adresată Oficiului x pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO), potrivit art. 59 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind marca x, întrucât, în fața unei instanțe din oricare stat membru (instanțe competente în domeniul mărcilor x, conform art. 123 din Regulament), o astfel de cerere nu poate fi formulată decât pe cale incidentală, anume, prin formularea unei cereri reconvenționale într-o acțiune în contrafacere formulate de titularul mărcii europene împotriva sa, potrivit celor prevăzute art. 63 alin. (4) din același act normativ european, cu efect direct și pe teritoriul național.

Nici greșita aplicare a prevederilor art. 22 din C. proc. civ., analizată de instanța de apel, nu va putea fi reținută, recurenta dezvoltând această critică pe același temei - art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că pretinsa greșită evaluare a aplicării dispozițiilor art. 22 din C. proc. civ. de curtea de apel, se fundamentează pe premisa calificării temeiului juridic al cererii de chemare în judecată potrivit propriei aprecieri a recurentei-pârâte.

Or, astfel cum în mod just a reținut instanța de apel, reclamantul este cel care stabilește cadrul procesual - subiectiv și obiectiv - al judecății, în sensul că acesta este cel care indică în cuprinsul cererii de chemare în judecată elementele menționate de art. 194 di C. proc. civ. - între altele, părțile, obiectul și cauza cererii deduse judecății.

Numai în cazul în care acesta nu a indicat sau a indicat în mod necorespunzător cauza cereii (causa debendi), instanța de judecată, în temeiul art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire; în acest caz, obligaia judecătorului este de a pune în discuția părților calificarea juridică exactă a cererii.

Or, din acest punct de vedere, pârâtul poate solicita recalificarea cererii prin apărările pe care le face, dar atare propunere de recalificare, pentru aproduce efecte în cauză, este necesar să fie însușită de instanța de judecată.

Așa fiind, se constată că intimata-reclamantă a invocat ca temei al cererii de chemare în judecată prevederile art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, iar întreaga argumentație susținută în motivele cererii avea aptitudinea de a tinde la demonstrarea acestei ipoteze normative, iar nu a celei de la art. 47 alin. (1) lit. a) sau b) din același act normativ, cum eronat susține recurenta.

Invocarea de către reclamantă a unor pretinse drepturi anterioare asupra semnului PROPOSEPT nu era circumscrisă ipotezei unor drepturi atributive (dobândite prin înregistrare), ci reprezenta o cerință de demonstrat în cererea de anulare pentru înregistrarea cu rea-credință, conform celor arătate de CJUE în Cauza Lindt - condiția gradului de protecție de care beneficiază semnul terțului și cel a cărui înregistrare se solicită.

Drept urmare, nu se poate susține cu real temei că cererea dedusă judecății trebuia soluționată în raport de prevederile art. 47 alin. (1) lit. b) rap. la art. 6 din Legea nr. 8/1996, temei de drept neinvocat de către reclamantă și, de altfel, nici incident în baza unei necesare recalificări a cererii de către instanța de judecată, în ipoteaza analizată fiind pe deplin incident principiul disponibilității, sub aspectul stabilirii temeiului juridic pe care se întemeiază pretenția formulată de reclamantă.

Ar mai fi util de menționat că obligația instanței de a recalifica cererea sau de a stabili temeiul juridic corect al cauzei, în raport cu motivele invocate prin cererea de chemare în judecată, operează în cazurile în care este vorba despre norme imperative de la care părțile nu pot deroga, iar nu în cazul în care este vorba despre norme dispozitive sau de aceeași forță juridică și care țin de opțiunea titularului cererii, ca formă de manifestare a principiului disponibilității.

Într-o altă critică, întemeiată pe același motiv de casare - art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. -, recurenta-pârâtă susține greșita aplicare a dispozițiilor procedurale privind prezumțiile judiciare (art. 329 din C. proc. civ.), a Decretului nr. 31/1954 și a art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, în cee ace privește confirmarea calității procesuale active a reclamantei în formularea cererii de anulare a mărcii sale pentru înregistrarea cu rea-credință; de asemenea, în cadrul acestei critici, recurenta susține și existența unor pretinse motive contradictorii în cuprinsul deciziei recurate, astfel că, o atare susținere, va trebui evaluată pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

Criticile enunțate nu aduc însă spre analiza instanței de recurs decât în mod inconsistent veritabile motive apte a se circumscrie ipotezelor de casare evocate, întrucât întreaga argumentație a recurentei este fundamentată pe modalitatea de interpretare a probelor de către instanțele de fond, din perspectiva stabilirii calității intimatei-reclamante (Institutul pentru Cercetare Dezvoltare pentru Apicultură SA) de continuatoare a fostului Institut de Cercetare pentru Apicultură, creatorul și primul utilizator al semnului PROPOSEPT.

Or, din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că instanța de apel, după o corectă identificare a normelor legale incidente, a prezentat evoluția legislației în materia reorganizării persoanelor juridice dinainte de anul 1989, arătând efectele actelor normative de referință (Legea nr. 15/1990, Legea nr. 31/1990 etc.) și demonstrând aplicarea în concret a acestora, în circumstanțele situației juridice a reclamantei.

Acest concept de continuator al unei persoane juridice anterioare și care nu mai are o existență juridică actuală, nu este o noțiune care să beneficieze de o definiție legală, astfel încât, atunci când se invocă teza unei astfel de continuități, aceasta devine o chestiune de probatoriu și de aplicarea a actelor normative, precum și a celor administrative cu caracter normativ sau individual, după caz, cu incidență pentru reorganizarea persoanei juridice originare.

Drept urmare, o instanță învestită cu dezlegarea unei astfel de chestiuni realizează o analiză juridică în aceste coordonate, iar elemental esential pe care trebuie să îl verifice vizează stabilirea unuia sau a mai multor elemente comune, dintre cele care servesc la identificarea unei perosane juridice, care s-au transmis și, drept urmare, s-au regăsit, din punct de vedere juridic, și la nivelul persoanelor juridice succesive anterioare până la persoana juridică actuală și cu privire la care se tinde a se demonstra teza continuității.

Din perspectiva celor care pot fi evaluate sub aspectul legalității, Înalta Curte constată, ca și instanța de apel, că această chestiune a continuității fostului Institut de Cercetare pentru Apicultură nu putea fi redusă la nivelul operațiunii juridice a reorganizării persoanelor juridice, în sensul celor prevăzute de Decretul nr. 31/1954, având în vedere că, începând din anul 1990, economia României a început să fie reorganizată, la nivel systemic, în direcția unei economii de piață, iar adoptarea și aplicarea prevederilor Legii nr. 15/1990 și, ulterior, a Legii nr. 31/1990 ș.a. au constituit repere legale esențiale sub aspectul reorganizării fostelor instituții ori întreprinderi de stat, acestea fiind acte normative cu caracter special față de prevederile Decretului nr. 31/1954, astfel încât, trebuie a se recunoaște, în acest plan, aplicarea principiului specialia generalibus derogant.

În consecință, Înalta Curte constată că nu sunt incidente neregularități decurgând din aplicarea unor prezumții judiciare în fundamentarea concluziei continuității reținute între Institutul de Cercetare pentru Apicultură și intimatul-recurent Institutul pentru Cercetare Dezvoltare pentru Apicultură S.A., întrucât nu a fost nelegal înlăturată aplicarea Decretului nr. 31/1990 și nici nu se verifică ipoteza unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei atacate.

Din cel din urmă punct de vedere, recurenta-pârâtă a susținut că există contradicții în raționamentul curții de apel, dedus din următoarea argumentare:

"includerea printre acționari a institutului originar accentuează legătura juridică și economică dintre reclamantă și Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Apicultură, a cărui activitate a preluat-o prin reorganizare", întrucât, în opinia recurentei, dacă ar fi intervenit o reorganizare a fostului Institut, ar fi avut ca efect încetarea sa ca persoană juridică.

Or, astfel cum deja s-a arătat noțiunea de reorganizare a fostului institut nu privea sensul strict tehnic rezultând din domeniul de reglementare al Decretului nr. 31/1954, ci aplicarea noilor acte normative, adoptate în acest segment al relațiilor sociale, după 1990.

În plus, cum această continuitate este legal reținută în cauză, rezultă că în mod corect curtea de apel a confirmat și calitatea procesuală activă a intimatei-reclamante în formularea cererii întemeiate pe art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, aceasta fiind îndreptățită să se prevaleze de actele de folosire a semnului PROPOSEPT anterioare anului 1997, contrar celor susținute de recurentă.

Față de cele ce preced, Înalta Curte va înlătura ca nefondate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține greșita aplicare a dispozițiilor art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, din perspectiva condiției elementului subiectiv - intenția sa neloială la data înregistrării mărcii naționale PROPOSEPT.

Având în vedere că acest concept de rea-credință nu este definit în legislație, precum și constatând că acest motiv de anulare a unei mărci înregistrate se regăsește și în legislația x, atât în cadrul Regulamentului mărcii x, dat și în Directiva transpusă și în legislația națională care trebuie să fie armonizată la nivel european sub acest aspect, este necesar a se lua în considerare că noțiunea de rea-credință la înregistrarea mărcilor trebuie să aibă un înțeles conceptual uniform pe întreg teritoriul Uniunii, astfel încât trebuie avut în vedere sensul autonom al acesteia, astfel cum se desprinde din jurisprudența instanțelor Uniunii.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că atât instanțele de fond, cât și recurenta pricinii s-au raportat la cele statuate de Curtea de Justiție a x în Hotărârea pronunțată în cauza C-529/07 Chocoladefabriken Lindt & Sprüngli AG împotriva Franz Hauswirth GmbH.

Prin această hotărâre, s-a stabilit că într-o cerere de anulare a înregistrării pentru rea-credință, instanța trebuie să ia în considerare toți factorii pertinenți specifici speței și existenți la momentul depunerii cererii de înregistrare a unui semn ca marcă, în special:

- împrejurarea că solicitantul are sau trebuia să aibă cunoștință de faptul că un terț utilizează un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar, ce poate produce confuzie cu semnul a cărei înregistrare se cere;

- intenția solicitantului de a-l împiedica pe terț să utilizeze un astfel de semn în continuare, precum și

- nivelul de protecție juridică de care beneficiază semnul terțului și semnul a cărui înregistrare se solicită.

Acești factori relevanți din perspectiva relei-credințe la data depunerii cererii de înregistrarea a mărcii au un caracter orientativ, iar împrejurările de care se leagă concluzia relei credințe trebuie verificați, în principiu, în considerarea momentului formulării cererii de înregistrare a mărcii (fiind operantă regula tempus regit actum).

Astfel cum corect susține și recurenta, în analiza relei-credințe la înregistrarea unei mărci este necesară stabilirea elementului obiectiv (cunoașterea de către titularul cererii de înregistrare a faptului relevant, respectiv a împrejurării utilizării semnului de către un terț, în virtutea căreia a dobândit o anumită cunoaștere pe piață), dar și a elementului subiectiv, respectiv intenția neloială a solicitantului înregistrării, întrucât nu este suficientă simpla cunoaștere de către solicitant a utilizării semnului de către un terț la data cererii de înregistrare.

Prin criticile susținute, recurenta nu contestă cele reținute în mod argumentat de curtea de apel cu privire la elementul obiectiv (stabilit nu numai din prezumția de cunoaștere dedusă de prima instanță din publicarea cererilor anterioare formulate de reclamantă pentru înregistrarea mărcii Proposept, ci din coroborarea acestei împrejurări cu celelalte probe administrate în cauză), însă, învederează că, în speță, nu este întrunit elementul subiectiv, întrucât nu a existat intenția sa neloială la momentul înregistrării semnului Proposept.

Se arată, în acest sens, că cererea de înregistrare a mărcii Proposept s-a raportat la activitatea sa de producător de produse farmaceutice, astfel că nu a înregistrat marca având scopul de a bloca înregistrarea semnului de către un concurent, ci cu intenția serioasă de a utiliza marca; pe de altă parte, s-a mai învederat că între recurentă și intimată nu au existat anterior relații contractuale și nici nu a avut intenția de a profita de reputația semnului, reputație ce ar opera în favoarea intimatei.

Înalta Curte constată că, în privința elementului subiectiv, instanța de apel a confirmat concluzia tribunalului în sensul că reaua-credință a recurentei rezultă din faptul că recurenta a urmărit să profite necuvenit de o denumire uzitată vreme îndelungată (intervalul 1979-2008) de un concurent de pe piață (intimata-reclamantă), prin aproprierea respectivei denumiri și a clientelei aferente.

Se constată că pentru a combate această concluzie a instanței de apel, recurenta susține că la data formulării cererii de înregistrare a mărcii (2008), comercializa ea însăși mai multe produse pe bază de propolis (aspect reținut de curtea de apel), astfel că, urmărind să își diversifice gama de produse proprii, a înțeles să ia măsura protejării semnului prin înregistrare.

Or, această apărare a pârâtei a fost în mod argumentat înlăturată de instanța de apel, întrucât s-a reținut că la momentul inițial la care recurenta a început (în anul 2000) comercializarea de produse pe bază de propolis - propolis C, propolis Echinacea, propolis Markosept -, intimata-reclamantă deja folosea semnul PROPOSEPT cu funcția de marcă pentru propriile produse, iar pârâta, până în anul 2008 (când a înregistrat semnul PROPOSEPT), nu a folosit această denumire pentru propriile produse; așa fiind, se constată că această evaluare a curții de apel nu conține vreun viciu de nelegalitate de natură a fi cenzurat de această instanță de recurs.

Totodată, instanța de apel a stabilit că împrejurarea anterioară a fost deja valorificată din perspectiva elementului obiectiv, fiind de natură a fundamenta prezumția cunoașterii faptului relevant, care a fost trasă din coexistența pe piața concurențială a ambelor părți, coroborată cu celelalte probe pertinente sub acest aspect.

Înalta Curte apreciază că este lipsită de relevanță susținerea recurentei referitoare la pretinsul caracter slab distinctiv dedus din natura descriptivă a acestui cuvânt compus (sens în care face referire la componentele sale - "propo" și "sept"), astfel încât, în opinia sa, nu s-ar putea reține că semnul ar putea avea o reputație în domeniu.

Înalta Curte constată că recurenta suprapune cele două concepte autonome în materia mărcilor - distinctivitatea intrinsecă (aptitudinea unui semn de a desemna originea comercială a produselor sau serviciilor cărora le este destinat în scopul de a le deosebi de produsele sau serviciile de același fel, ale unor alte întreprinderi existente pe piață) și distinctivitatea dobândită prin utilizare intensă și îndelungată, urmare a unor eforturi de promovare a mărcii sau semnului, cu efecte în obținerea unei cote importante pe piața produselor de referință în favoarea celui care își marchează produsele astfel.

Totodată, susținerea recurentei nu se justifică nici prin aceea că invocarea lipsei distinctivității intrinseci a semnului/mărcii PROPOSEPT este în contra intereselor sale procesuale, întrucât, de vreme ea însăși a obținut înregistrarea acestui semna verbal ca marcă, în temeiul unei proceduri prevăzute de lege, derulată în fața organului de specialitate în domeniu - OSIM, rezultă că, în favoarea mărcii sale funcționează prezumția de validitate, inclusiv sub aspectul distinctivității intrinseci a acesteia.

În aceste condiții, rezultă că se confirmă cele statuate de curtea de apel în sensul că, scopul înregistrării mărcii PROPOSEPT de către pârâtă a fost acela de a profita de rezultatul folosirii îndelungate a semnului identic de către intimată, cu funcția de marcă, precum și pentru a interzice acesteia pentru viitor folosirea acestei denumiri, în temeiul drepturilor sale exclusive dobândite prin înregistrare, potrivit art. 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, sens în care a și transmis intimatei notificare pentru încetarea folosirii semnului.

În plus, se poate constata că, în acest complex factual, legătura care se poate stabili între originea sau crearea semnului și terțul care cere anularea mărcii (precum în speță, intimata-reclamantă) reprezintă un factor pertinent ce poate fi luat în considerare în evaluarea globală a relei-credințe, în scopul identificării atitudinii subiective a solicitantului mărcii la momentul depunerii cererii (în acest sens, par. 40 și 60 din Hotărârea pronunțată la 8 mai 2014 de Tribunalul x în cauza Simca, T-327/12); aceeași concluzie se impune și cu referire la nivelul de notorietate de care se bucură un semn aparținând unui terț, la momentul depunerii cererii de înregistrare (par. 51 din Hotărârea în cauza Lindt C-529/07; par. 55-56 din hotărârea TUE din cauza Simca, T-327/12).

În considerarea argumentelor precedente, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, astfel că, în cauză, nu este incident nici motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În consecință, în aplicarea prevederilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursul declarat de pârâtă se va respinge ca nefondat; intimata-reclamantă a arătat că va solicita pe cale separată cheltuielile de judecată efectuate în această etapă procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 27A din 14 ianuarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 01 noiembrie 2022.