Decizia nr. 1429/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Obiectul cauzei: Prin cererea înregistrată la data de 28 ianuarie 2021 pe rolul secției a V-a Civilă din cadrul Tribunalului București, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, reprezentat legal prin Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF), a chemat în judecată pe pârâții A. și S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâților la repararea integrală a prejudiciului produs bugetului de stat, în cuantum de 1.772.458,88 RON, precum și la plata obligațiilor fiscale accesorii aferente sumei de 1.772.458,88 RON, calculate de la data scadenței și până în ziua efectuării plății inclusiv, conform prevederilor Codului de procedură fiscală.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 2067/30.12.2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis cererea de chemare în judecată; a obligat pe pârâtul A. și pe pârâta S.C. B. S.R.L., în solidar, la plata către reclamant a sumei de 1.772.458,88 RON, precum și a obligațiilor fiscale accesorii aferente acestui debit, calculate de la data scadenței și până în ziua efectuării plății efective, conform Codului de procedură fiscală; a obligat pe reclamant la plata către curatorul special C. a sumei de 1.567 RON cu titlu de onorariu curator stabilit prin încheierea din 14.10.2021.

Decizia pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 231A din 21 februarie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, împotriva sentinței civile nr. 2067 din 30.12.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, și a stabilit onorariu definitiv al curatorului avocat D., la suma de 1.700 RON, achitată de apelantul-reclamant în contul Baroului București cu ordinul de plată nr. x din data de 18.08.2022.

Recursurile formulate în cauză Împotriva deciziei civile nr. 231A din 21 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au declarat recurs reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală și pârâtul A.. Recursul depus de recurentul-reclamant Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală: Prin cererea de recurs, întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat admiterea recursului, casarea, în totalitate, a deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, curții de apel. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant arată faptul că hotărârea pronunțată de instanța de apel nu conține motivele pentru care se sprijină soluția de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată, în contextul în care, în temeiul prevederilor art. 453 din C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată poate fi obligată numai partea care cade în pretenții, ipoteză în care recurentul-reclamant nu se regăsește. În acest context, recurentul-reclamant susține că în absența oricăror argumente care să arate raționamentul curții de apel care a stat la baza obligării sale la plata onorariului de curator, se află în imposibilitate de a verifica dacă această obligație de plată a cheltuielilor de judecată a fost stabilită în mod legal în sarcina sa. Recurentul-reclamant invocă faptul că instanța de apel nu a motivat modalitatea de aplicare a principiului disponibilității, în condițiile în care nu a solicitat și nici nu avea motive să solicite, la momentul introducerii acțiunii, acordarea cheltuielilor judiciare sub forma onorariului de curator, neavând cunoștință de existența lor. Conchizând, arată că având în vedere că motivarea instanței de apel nu răspunde exigențelor impuse de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul la un proces echitabil, dar și de art. 21 alin. (3) din Constituție, devine incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (6) din C. proc. civ. În argumentarea incidenței motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant invocă aplicarea și interpretarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 48 din O.U.G. nr. 80/2013 și a dispozițiilor art. 58 și a art. 167 din C. proc. civ. care reglementează procedura de numire a curatorului special. În dezvoltarea acestei critici de nelegalitate, recurentul-reclamant susține că principiul disponibilității nu era aplicabil în modalitatea reținută de către instanța de apel prin decizia recurată. Astfel, curtea de apel, în mod greșit, a reținut că omisiunea primei instanțe de la termenul din 14.10.2021 în ceea ce privește stabilirea părții căreia îi revine obligația de achitare a onorariului de curator, a fost complinită prin hotărârea finală, față de împrejurarea că reclamantul nu a fost reprezentat nici la termenul din 14.10.2021 și nici la următorul termen de judecată la care instanța a rămas în pronunțare. De asemenea, despre obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată a luat cunoștință odată cu comunicarea hotărârii instanței de fond, respectiv în data de 11.02.2022, în contextul în care nu a solicitat, nici măcar formal, acordarea de cheltuieli de judecată. Este adevărat că, în conformitate cu principiul disponibilității, instanța nu poate modifica limitele procesului stabilite de reclamant, însă pe baza principiului proporționalității și cel al echivalenței, în măsura în care a complinit lipsurile încheierii din 14.10.2021 cu privire la persoana obligată la plata onorariului de curator, în același mod aceste cheltuieli trebuie puse în sarcina persoanei care a căzut în pretenții. De altfel, obligarea la plata cheltuielilor de judecată a fost dispusă ulterior închiderii dezbaterilor, când instanța de fond a rămas în pronunțare. Recursul depus de recurentul-pârât A.: Prin cererea de recurs, întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât A. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței civile nr. 2067 din 30.12.2021 pronunțată de Tribunalul București și a deciziei civile nr. 231A din 21.02.3023, pronunțată de Curtea de Apel București și trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanțe. În argumentarea incidenței motivului de casare indicat, recurentul-pârât a arătat că judecata în fond și în apel a fost efectuată fără îndeplinirea legală a procedurii de citare față de acesta la adresa pe care a indicat-o pentru comunicarea actelor de procedură în acordul de recunoaștere a vinovăției în dosarul penal nr. x/2020, încheiat între Parchetul de pe lângă ICCJ - DNA, secția de combatere a infracțiunilor, la data de 18.09.2020. Astfel, citarea și comunicarea actelor de procedură s-a efectuat la o adresă pe care nu a indicat-o și la care nu a locuit niciodată, chiar dacă aceasta figura la momentul respectiv ca fiind valabilă în evidențele Direcției pentru Evidența Persoanelor, fie la o adresă preluată eronat din acordul de recunoaștere a vinovăției, în sensul că, în loc de numărul 18A, în actele de procedură a fost menționat nr. A, întrucât copia acestuia nu este identică cu originalul, la copiere lipsind o zonă din partea stângă a întregii file în care este menționată adresa, iar din nr. 18A rămânând numai nr. A (pagina 26 a acordului de recunoaștere a vinovăției). Prin urmare, susține că nu a avut cunoștință de existența prezentului litigiu nici la instanța de fond și nici la instanța de apel, judecarea cauzelor efectuându-se fără legala sa citare, cu încălcarea art. 153 și art. 155 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ambele hotărâri fiind lovite de nulitate, potrivit art. 174 și urm. din același cod

Apărările formulate în cauză: Nicio parte nu a depus întâmpinare.

Procedura de filtru: Recursul exercitat de recurentul-reclamant Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală a fost înregistrat pe rolul secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 30 mai 2024 și repartizată aleatoriu, spre competentă soluționare completului nr. 4 noul C. proc. civ. Prin rezoluția de primire din data de 20 iunie 2024, instanța a constatat că recurentul-reclamant este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, în temeiul prevederilor art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 și în raport de dispozițiile art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., a dispus comunicarea cererii de recurs intimaților. La data de 20 martie 2024, intimatul-pârât A. a formulat cerere de repunere în termenul de recurs și recurs împotriva deciziei civile nr. 231 A din 21 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Soluția și considerentele Înaltei Curți Examinând hotărârile recurate, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Cu privire la recursul exercitat de recurentul-reclamant Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, se rețin următoarele: Sub un prim aspect, prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a prevederilor art. 48 alin. (3) din O.U.G. nr. 80/2013, precum și a dispozițiilor art. 58 și art. 167 din C. proc. civ., critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., din perspectiva în care, deși nu a fost partea căzută în pretenții, a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, reprezentate de onorariu curatorului numit de instanță pentru intimata pârâtă S.C. B. S.R.L. Prioritar, în ceea ce privește criticile privitoare la pretinsa aplicare și interpretare greșită a dispozițiilor art. 58 și art. 167 din C. proc. civ. care reglementează procedura de numire a curatorului special, din perspectiva în care se susține de către recurentul-reclamant că nu a fost prezent la termenul din 14 octombrie 2021, când a fost desemnat de către tribunal curatorul special, și nici la termenul de judecată care a succedat acestuia și la care instanța a rămas în pronunțare și, ca atare, în opinia acestuia, instanța în mod greșit a stabilit după închiderea dezbaterilor și reținerea cauzei în pronunțare în sarcina sa obligația de achitare a cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul curatorului, Înalta Curte constată că aceste chestiuni vizează aspecte de nelegalitate ale hotărârilor pronunțate de tribunal, în primă instanță, și care nu pot face obiect de analiză în recurs, în raport de art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. care prevede că recursul urmărește să spună instanței competente examinarea în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, și deci a deciziei curții de apel. De altfel, din cuprinsul cererii de apel, aflată la dosarul nr. x/2021 al Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, rezultă că reclamantul a criticat soluția pronunțată de tribunal exclusiv din perspectiva obligării sale la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul curatorului, invocând aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. și a art. 48 alin. (2) și alin. (3) din O.U.G. nr. 80/2013, motivele de recurs privitoare la aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 58 și art. 167 din C. proc. civ. nefiind supuse dezbaterii și unei dezlegări proprii a instanței de apel, ceea ce conduce la concluzia că aceste critici sunt formulate omisso medio. Prin intermediul primului motiv de recurs, fundamentat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut, în esență, nelegalitatea deciziei atacate întrucât instanța de apel nu a arătat care sunt motivele pentru care a considerat să Statul Român prin ANAF trebuie să rămână obligat la plata onorariului curatorului, în condițiile în care nu a căzut în pretenții, câștigând procesul. Potrivit temeiului legal pe care a fost întemeiat acest motiv de recurs, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră, așadar, ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Înalta Curte reține că din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească necesare pentru exercitarea unui control judiciar eficient, textul menționat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Din economia textului citat reiese că obligația instanței de a-și motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele acesteia a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea. Motivarea hotărârii este esențială pentru orice proces, constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și presupune, așadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluția adoptată, condiție care, în speța de față, este îndeplinită. Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății, iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii. Invocând acest caz de casare, în speță, recurentul susține că din decizia pronunțată de către instanța de apel lipsesc motivele pentru care a considerat să Statul Român prin ANAF trebuie să rămână obligat la plata onorariului curatorului, în condițiile în care nu a căzut în pretenții, ci a câștigat procesul. Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Astfel, se constată că în cuprinsul deciziei recurate instanța de apel a arătat că, art. 48 din O.U.G. nr. 80/2013 nu instituie însă nicio derogare de la principiul disponibilității, "astfel că tribunalul, în absența unei solicitări în acest sens din partea reclamantului, nu putea să dispună în maniera indicată de apelantul-reclamant, și anume să oblige partea adversă să-i restituie, cu titlu de cheltuieli de judecată, onorariul achitat." Pentru a atrage casarea hotărârii se impune ca nemotivarea să fie una evidentă, importantă, esențială, în sensul că instanța ignoră total susținerile sau apărările părții, astfel încât acesteia îi este imposibil să cunoască în ce măsură judecătorul a "ascultat" partea și a reflectat cu privire la cele afirmate de aceasta. Or, în cazul invocat de recurent nu se verifică această omisiune consistentă, fiind evident că instanța de apel s-a preocupat de argumentele părții răspunzând acesteia prin hotărârea pronunțată, după cum mai sus s-a arătat. Prin urmare, Înalta Curtea consideră că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate, au aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic judicios, clar și convingător, de natură a susține soluția pronunțată. Instanța de apel a demonstrat aplicarea normelor de drept incidente la situația de fapt din speță, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanței de recurs realizarea controlului judiciar. În consecință, reținând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată în cauză și că instanța de apel a luat în considerare, a analizat și a răspuns în mod coerent tuturor criticilor relevante, Înalta Curte constată că susținerile invocate și încadrate de recurent în motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, cazul de casare astfel invocat nefiind incident în cauză. O altă critică invocată de recurentul-reclamant, încadrată de acesta în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează nelegalitatea deciziei instanței de apel ca urmare a aplicării și interpretării greșite a prevederilor art. 48 alin. (3) din O.U.G. nr. 80/2013. Înalta Curte reține că această critică se subsumează pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., având în vedere că se susține încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme care reglementează obligarea părților la plata cheltuielilor de judecată, ca norme de procedură. Critica este fondată. În drept, conform art. 48 din O.U.G. nr. 80/2013 "Avansarea remunerației curatorului special numit de instanță în condițiile art. 58 și 167 din C. proc. civ. este în sarcina persoanei ale cărei interese sunt ocrotite prin numirea curatorului. (2) Instanța poate stabili, prin încheierea prevăzută de art. 58 alin. (4) din C. proc. civ., ca avansarea remunerației curatorului să se facă de cealaltă parte, când o asemenea măsură este în interesul continuării procesului. (3) Sumele avansate cu titlu de remunerație a curatorului special se includ în cheltuielile de judecată și vor fi puse în sarcina părții care pierde procesul." Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 48 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 80/2013, reiese că avansarea remunerației curatorului special numit de instanță în condițiile art. 58 și 167 din C. proc. civ. este în sarcina persoanei ale cărei interese sunt ocrotite prin numirea curatorului, sumele avansate cu titlu de remunerație a curatorului special fiind incluse în cheltuielile de judecată și vor fi puse în sarcina părții care pierde procesul. Înalta Curte reține că, în cauza pendinte, prin cererea înregistrată la data de 28.01.2021 pe rolul secției a V-a Civilă din cadrul Tribunalului București, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, reprezentat legal prin Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF), a chemat în judecată pe pârâții A. și S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâților la repararea integrală a prejudiciului produs bugetului de stat, în cuantum de 1.772.458,88 RON, precum și la plata obligațiilor fiscale accesorii aferente sumei de 1.772.458,88 RON, calculate de la data scadenței și până în ziua efectuării plății inclusiv, conform prevederilor Codului de procedură fiscală. Prin sentința civilă nr. 2067/30.12.2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis cererea de chemare în judecată și a obligat pe pârâtul A. și pe pârâta S.C. B. S.R.L., în solidar, la plata către reclamant a sumei de 1.772.458,88 RON, precum și a obligațiilor fiscale accesorii aferente acestui debit, calculate de la data scadenței și până în ziua efectuării plății efective, conform Codului de procedură fiscală; împotriva acestei soluții nu a fost formulat apel. Prin aceeași sentință, tribunalul a obligat pe reclamant la plata către curatorul special C. a sumei de 1.567 RON, reprezentând cheltuieli de judecată -onorariu curator stabilit prin încheierea din 14.10.2021. Împotriva sentinței tribunalului, reclamantul a declarat apel, criticând exclusiv soluția de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariu curatorului, soluționat de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 231A din 21 februarie 2023, obiect al prezentului recurs. Din istoricul rezumat al cauzei, rezultă că, pe fond, acțiunea formulată de recurentul-reclamant a Statul Român, reprezentat legal prin Agenția Națională de Administrare Fiscală fost admisă, părțile căzute în pretenții fiind pârâții. Prin urmare, Înalta Curte constată că în raport de titularul cererii de chemare în judecată și de soluția pronunțată cu privire la aceasta, obligarea de către curtea de apel a recurentei-reclamante la plata sumelor aferente remunerației curatorului special, cu titlu de cheltuieli de judecată, apare ca nelegală. Astfel, în mod greșit, instanța de apel a menținut soluția pronunțată de tribunal cu privire la obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul curatorului special, cu nesocotirea normelor legale incidente, reținând că dispozițiile art. 48 alin. (3) din O.U.G. nr. 80/2013 nu reprezintă o excepție de la principiul disponibilității, și ca atare, în absența cererii reclamantului la obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată, pârâții nu pot fi obligați la plata acestora. Contrar reținerilor curții de apel, obligarea părții căzute în pretenții la plata onorariului curatorului special, în aplicarea prevederilor art. 48 alin. (3) din O.U.G. nr. 80/013, este independentă de formularea unei cereri de acordare a cheltuielilor de judecată, legiuitorul necondiționând suportarea acestora de către partea căzută în pretenții de formularea unei cereri de obligarea la plata cheltuielilor de judecată de către partea în beneficiul căreia a fost numit curatorul și a avansat plata onorariului acestuia. Este de necontestat că legiuitorul a asimilat remunerația curatorului, prin art. 48 alin. (3) din O.U.G. nr. 80/2013, cheltuielilor de judecată, dar aceasta nu presupune că urmează a fi aplicate prevederile legale care reglementează condițiile acordării cheltuielilor de judecată cuprinse în art. 453 din C. proc. civ., respectiv, numai la cererea părții, conform principiului disponibilității, așa cum în mod greșit reține curtea de apel. A interpreta că remunerația cuvenită curatorului urmează a fi pusă în sarcina părții căzută în pretenții numai în ipoteza în care partea care a câștigat procesul a formulat cerere de acordare a cheltuielilor de judecată echivalează cu adăugarea la lege, demers nepermis, legiuitorul stabilind, în mod imperativ, că sumele avansate cu titlu de remunerație a curatorului special vor fi puse în sarcina părții care pierde procesul. Constatând că soluția care s-a impus a fost aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea apelului declarat în cauză, Înalta Curte apreciază că, la acest moment procesual, nu poate dispune asupra cheltuielilor de judecată pretinse de recurentul-reclamant în recurs, întrucât nu s-a stabilit în mod definitiv culpa procesuală în litigiul dedus judecății, deci nu s-a tranșat asupra aspectului privind "partea care a pierdut procesul", în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ. Recursul exercitat de recurentul-pârât A.: Prin criticile formulate, întemeiate, în drept, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a învederat că, în cauză, s-au încălcat formele de procedură, prevăzute sub sancțiunea nulității absolute de C. proc. civ., referitoare la obligativitatea citării părților. În argumentarea acestei critici, recurentul-pârât susține că nu a fost înștiințat despre existența pe rolul instanțelor de judecată a prezentului litigiu, nefiind citat la adresa indicată de acesta în acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat în cursul procesului penal ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2020, încheiat cu Parchetul de pe lângă ICCJ - DNA, secția de combatere a infracțiunilor, la data de 18.09.2020. Astfel, învederează că, în mod greșit, instanța de apel a dispus citarea și comunicarea actelor de procedură la adresa din Municipiul Pitești, județul Argeș unde nu a locuit, în fapt, niciodată, deși conform evidențelor Direcției de Evidență Informatizată a Persoanelor figurează cu domiciliul activ la respectiva adresă. În ceea ce privește citarea sa de către curtea de apel la adresa din orașul Ștefănești, județul Argeș, indicată în acordul de recunoaștere a vinovăției în dosarul penal nr. x/2020, încheiat cu Parchetul de pe lângă ICCJ - DNA, secția de combatere a infracțiunilor, la data de 18.09.2020, citația a fost emisă pentru adresa din str. x, în loc de Aleea x, cum era corect. Or, instanța de apel prin citarea la adresa din localitatea Ștefănești str. x, județul Argeș, în loc de localitatea Ștefănești, județul Argeș cum era corect, a încălcat art. 153 și art. 155 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., aspect de natură a aduce atingere, dreptului la apărare. Această critică este fondată și determină per se (prin ea însăși) casarea deciziei recurate și rejudecarea cauzei, cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale ale părților litigante. Înalta Curte reține că pârâtul din prezenta cauză, A., a fost cercetat, alături de alți inculpați, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală săvârșită în formă continuată, în calitate de inculpat, ce a făcut obiectul unui proces penal -dosarul nr. x/2020. La data de 18.09.2020, în cadrul dosarului penal anterior menționat, a fost încheiat acordul de recunoaștere a vinovăției cu Parchetul de pe lângă ICCJ - DNA, secția de combatere a infracțiunilor, și inculpatul A., ocazie cu care incupatul a indicat ca adresă pentru comunicarea actelor de procedură adresa din Oraș Ștefănești, Aleea x A, județul Argeș. La data de 05 noiembrie 2020, Statul român, prin reprezentat legal Agenția Națională de Administrare Fiscală, recurentul-reclamant din prezenta cauză, a formulat cerere de constituire de parte civilă în cadrul dosarului penal nr. x/2020 aflat pe rolul Tribunalului București, secția I penală. Prin sentința penală nr. 1515/21.12.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul București, secția I penală, a admis acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției cu inculpatul A., cercetat în dosarul penal nr. x/2020 pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală săvârșită în formă continuată (64 de acte materiale aferente facturilor fiscale fictive emise către S.C. E. S.R.L.) și s-a dispus condamnarea acestuia la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală săvârșită în formă continuată. Prin dispozitivul sentinței menționate, instanța, în baza art. 486 alin. (2) raportat la art. 25 alin. (5) C. proc. pen., a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. Ca urmare a lăsării nesoluționate a acțiunii civile de către instanța penală, reclamantul Statul român, prin reprezentat legal Agenția Națională de Administrare Fiscală, s-a adresat instanței civile, în temeiul prevederilor art. 1349 alin. (1) și art. 1357 alin. (1) C. civ., pentru acoperirea prejudiciului rezultat al infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală săvârșită în formă continuată de către pârâții A. și S.C. B. S.R.L., cerere înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 28 ianuarie 2021, sub nr. x/2021. Prin cererea de sesizare a instanței, reclamantul a indicat ca adresă pentru comunicarea actelor de procedură pentru pârâtul A. Oraș Ștefănești, județul Argeș, precum și adresa de domiciliu din Pitești, Aleea x, jud. Argeș. Art. 155 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. care reglementează locul citării, prevede că persoanele fizice vor fi citate la domiciliul lor, iar "în cazul în care nu locuiesc la domiciliu, citarea se va face la reședința cunoscută ori la locul ales de ele; în lipsa acestora, citarea poate fi făcută la locul cunoscut unde își desfășoară permanent activitatea curentă". Art. 158 din același cod având denumirea marginală "Alegerea locului citării și al comunicării altor acte de procedură," prevede că: "În caz de alegere de domiciliu sau, după caz, de sediu, dacă partea a arătat și persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea mențiuni, comunicarea se va face, după caz, potrivit art. 155 sau 156." Orientarea jurisprudențială a instanțelor de judecată cu privire la modalitatea în care se aplică în practică aceste prevederi legale este constantă, statuând în sensul că noțiunea de domiciliu se raportează la locuința unde se găsește în fapt acea persoană, și nu corespunde elementelor ce interesează evidența populației, prin raportare la mențiunile din cartea de identitate, care au numai un caracter de evidență a persoanei respective, potrivit art. 91 C. civ., aceasta, întrucât scopul dispozițiilor art. 87 C. civ. este acela ca părțile aflate în litigiu să poată fi înștiințate de existența procesului, pentru a da eficiență principiilor dreptului la apărare și dreptului la un proces echitabil. Este evident că reclamantului nu i se poate obiectiv impune să cunoască locul unde pârâtul și-a stabilit "în fapt" locuința statornică, câtă vreme pârâtul nu s-a conformat prevederilor legale pentru a ieși din clandestinitate cu privire la acest aspect. În ipoteza, însă, în care reclamantul a ajuns să cunoască "prin alte mijloace" faptul că starea de fapt este diferită decât cea înregistrată la serviciul public local de evidență a persoanelor, vor deveni incidente dispozițiile art. 91 alin. (3) C. civ. Raportat la circumstanțele factuale ale cauzei, se poate constata că recurentul-reclamant s-a constituit parte civilă în dosarul penal nr. x/2020 al Tribunalului București, secția I penală, în care a fost pronunțată sentința civilă nr. 1515/21.12.2020 prin care a fost admis acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției cu inculpatul A. în cadrul căruia a fost indicată adresa de comunicare a actelor de procedură la adresa din Ștefănești, județul Argeș. De asemenea, se reține că în apel, pricina a fost soluționată la primul termen acordat în acest sens, respectiv la 21 februarie 2023, pentru când recurentul-pârât A. a fost citat la adresa din Pitești, Aleea x, jud. Argeș, astfel cum rezultă din dovada de comunicare aflată la dosarul de apel, decizia curții de apel fiindu-i comunicată la aceeași adresă- fila x din același dosar. În recurs, recurentul-pârât A. a făcut dovada că în cuprinsul acordului de recunoaștere a vinovăției, încheiat în dosarului nr. x/2020, cu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, a indicat ca adresă pentru comunicarea actelor de procedură oraș Ștefănești, județul Argeș (fila x verso din dosarul Tribunalului București nr. x/2021). Este real că, așa cum a susținut și recurentul-pârât A. prin cererea de recurs, fotocopia acordului de recunoaștere a vinovăției încheiat în dosarului nr. x/2020, între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției existentă la dosarul cauzei în fotocopie, nu permite vizualizarea completă a adresei, lipsind nr. poștal 18. Însă din conținutul original al acordului de recunoaștere a vinovăției încheiat cu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, rezultă că adresa la care recurentul-pârât A. a solicitat comunicarea actelor de procedură este oraș Ștefănești, județul Argeș. Din perspectiva motivului de nelegalitate invocat și analizat, potrivit căruia casarea se poate dispune când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității - Înalta Curte reține că, în actuala reglementare, formularea art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este una mult mai acoperitoare decât în reglementarea anterioară, întrucât textul nu mai distinge în funcție de sursa încălcării, încălcarea de către instanță a regulilor de procedură prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, indiferent dacă sunt cazuri de nulitate absolută sau relativă, de nulitate expresă sau virtuală, condiționată sau necondiționată, sau care privesc atât condițiile extrinseci, cât și pe cele intrinseci ale actului de procedură, determinând incidența acestui motiv de recurs. Astfel, textul acoperă și cazurile în care nulitatea este necondiționată de existența unei vătămări, prin urmare, partea nu va fi obligată să demonstreze existența unei vătămări, lăsând, desigur, dreptul părții adverse să facă dovada contrară. În acest sens, articolul 153 alin. (1) C. proc. civ. prevede că instanța poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părțile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel. În conformitate cu alin. (2) al aceluiași articol, instanța va amâna judecarea și va dispune să se facă citarea ori de câte ori constată că partea care lipsește nu a fost citată cu respectarea cerințelor prevăzute de lege, sub sancțiunea nulității. Aceste aspecte legale sunt corelate în mod necesar cu dispozițiile art. 14 C. proc. civ. care consacră principiul contradictorialității și care stabilește că instanța nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, dacă legea nu prevede altfel. Dispozițiile art. 175 C. proc. civ. prevăd că actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia. În cazul nulităților expres prevăzute de lege, vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrarie. Legiuitorul a statuat, așadar, în mod expres că nerespectarea procedurii de citare se sancționează cu nulitatea, fiind incidente dispozițiile art. 175 C. proc. civ.. Din perspectiva interesului ocrotit prin dispozițiile legale enunțate, nulitatea este relativă, ceea ce presupune că poate fi invocată numai de către cel vătămat, anume de partea pentru care procedura de citare nu a fost îndeplinită în condițiile legii și numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria faptă. În considerarea dispozițiilor art. 175 C. proc. civ., neînmânarea citației în condițiile impuse de lege este sancționată cu nulitatea și, în consecință, vătămarea este prezumată până la proba contrarie, probă ce incumbă părții adverse care are un interes procesual în înlăturarea sancțiunii nulității. Această consecință legală reiese în mod logic din reglementarea ca instituții fundamentale ale procesului civil a procedurii citării și comunicării actelor de procedură, menite să contribuie la concretizarea dreptului la apărare și la exercițiul firesc al contradictorialității, ambele cu semnificația unor garanții substanțiale ale procesului echitabil reglementat de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin urmare, dispozițiile procedurale care reglementează citarea părților au un caracter imperativ, citarea legală a părților fiind necesară pentru a asigura respectarea dreptului la un proces echitabil, conform art. 6 C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin garantarea dreptului la apărare și respectarea principiului contradictorialității, observându-se că alin. (2) al art. 153 C. proc. civ. oferă un remediu prin care se poate evita nulitatea, respectiv amânarea judecății și citarea părții. Or, în cauza dedusă judecății, curtea de apel a procedat la judecata apelului, deși citarea intimatului-pârât nu fusese realizată conform dispozițiilor art. 158 C. proc. civ., la domiciliul procesual ales, astfel încât acesta nu a putut beneficia de garanțiile procesuale inerente procesului civil - dreptul la apărare și contradictorialitatea, cu consecințe, pe plan procesual, în sensul că nu a putut invoca excepții procesuale și apărări, și nici solicita și administra probele necesare susținerii cererii de apel. Procedând în acest mod, cu neobservarea formelor legale, prin încălcarea regulilor de desfășurare a procesului civil, în sensul avut în vedere de art. 175 C. proc. civ., instanța de apel a pricinuit pârâtului A. o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin reluarea judecății, în condiții de procedură legal îndeplinită, deci cu refacerea actului procedural jurisdicțional, afectat de vicii de legalitate. Or, garanțiile procesuale ce formează conținutul procesului echitabil trebuie asigurate, în mod egal și obiectiv, tuturor părților implicate în această procedură, mai ales, că recurentul- pârât a fost partea căzută în pretenții, fiind obligat, în solidar, alături de pârâta S.C. B. S.R.L., la plata către reclamant a sumei de 1.772.458,88 RON, precum și a obligațiilor fiscale accesorii aferente acestui debit, calculate de la data scadenței și până în ziua efectuării plății efective, conform Codului de procedură fiscală, fără a i se asigura condițiile legale pentru a participa la desfășurarea procedurii declanșate de reclamant. Văzând și faptul că este vorba despre o nulitate expresă, caz în care devin incidente prevederile art. 175 alin. (2), raportat la art. 153 alin. (1) C. proc. civ. și în care vătămarea nu numai că este prezumată, dar, în contextul specific al cauzei, și evidentă, sancțiunea desființării actului de procedură lovit de nulitate și a celui subsecvent se impune a fi luată. În acest context, trebuie reamintit că instanța de contencios european a drepturilor omului a statuat, în mod constant, că dreptul de acces la o instanță, principiul contradictorialității, precum și principiul egalității armelor, consacrate de art. 6 par. 1 din Convenție, se aplică, de asemenea, în domeniul specific al comunicării actelor de procedură părților (a se vedea, în acest sens, hotărârile din cauzele S.C. F. S.R.L. contra României, par. 29, și, Avotin contra Letoniei, par. 119). În acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanțele interne trebuie să dea dovadă de diligență în ceea ce privește asigurarea informării părților cu privire la termenele de judecată și să își respecte obligația de a le asigura participarea efectivă la proces, în caz contrar, dreptul la un proces echitabil, cu componenta sa materială esențială - dreptul de acces la un tribunal independent și imparțial, garantat de dispozițiile convenționale ale art. 6 par. 1, putând fi afectat în substanța sa, devenind unul formal și iluzoriu. În acest context factual, instanța de control reține că sunt întemeiate criticile recurentului-pârât A. din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constatând că instanța de apel a încălcat regulile de procedură privitoare la citarea părților, întrucât pârâtul A. nu a fost legal citat pentru termenele de judecată din apel, împrejurare ce a condus la pronunțarea unei hotărâri care a cauzat părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea respectării principiului dublului grad de jurisdicție și asigurării tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în apel le conferă părților. Pentru considerentele anterior arătate, Înalta Curte va admite recursurile declarate de reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală și de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 231A din 21 februarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, va casa decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.