ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1192/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 08.09.2021 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP), a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 22.081.306 RON reprezentând diferența dintre valoarea stabilită prin raportul de evaluare nr. x/04.10.2010 și valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a terenului în suprafață de 91.800 mp situat în Zalău (Gura Zalău, Zona de Nord), jud. Sălaj, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective a debitului. Prin încheierea din 04.05.2022, instanța a admis excepția de tardivitate a introducerii cererii de chemare în garanție și a respins cererea de chemare în garanție formulată de ANRP împotriva S.C. A. S.R.L. și împotriva lui B., ca tardiv introdusă. Prin încheierea din 07.09.2022, instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului ca neîntemeiată.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 483/20.04.2023, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 1476 A din data de 20.11.2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 483/20.04.2023, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 1476 A din data de 20.11.2023 a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor. Arată recurentul că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea prevederilor art. 998-999 din vechiul C. civ. (art. 1349 din noul C. civ.). În raport de condițiile necesare angajării răspunderii civile delictuale, recurentul învederează că poate constitui faptă ilicită, nu numai o acțiune, dar și o omisiune, iar orice abținere de la îndeplinirea acelei activități sau de la săvârșirea acțiunii prevăzută de normele imperative ale legii constituie faptă ilicită, concluzionându-se că inacțiunea este faptă ilicită în toate cazurile când legea prevede imperativ obligația unei persoane de a acționa într-un anumit fel, adică de a avea o conduită pozitivă, obligație care, însă, nu a fost respectată. Recurentul arată că soluția din apel, prin care s-a reținut inexistența unei fapte ilicite a pârâtei, a fost pronunțată în condițiile în care chiar pârâta ANRP a sesizat Ministerul Finanțelor cu privire la existența unui prejudiciu generat de întocmirea/validarea/valorificarea raportului de evaluare initial. Validarea raționamentului Curții de Apel București ar presupune că, ori de câte ori se încalcă dispoziții legale în vigoare - cum este cazul în prezenta cauză în care prepușii pârâtei nu au respectat/verificat dacă raportul de evaluare a imobilului ce a făcut obiectul despăgubirilor este conform cu Standardele Internaționale de Evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării - vinovăția să aparțină Statului, privit ca ficțiune juridică, întrucât nu a luat toate măsurile, inclusiv legislative, pentru a evita producerea prejudiciului. Așadar, premisele expuse de prima instanță, precum și de instanța de apel generează silogismul potrivit căruia în toate cazurile având ca obiect răspunderea civilă delictuală, statul va fi autorul faptei ilicite constituită dintr-o inacțiune/omisiune. Or, acest raționament echivalează cu un nonsens deoarece, în materie delictuală, a se afirma în circumstanțe precum cea de față, privitoare la plăți pretinse a fi nelegale, că titularul dreptului la acțiune (păgubitul) este autorul faptei ilicite, anihilează regula legală, or regulile de drept trebuie aplicate, iar nu nesocotite pe cale de interpretare. Pe de altă parte, considerentele instanței nesocotesc regula potrivit căreia inacțiunea este faptă ilicită în toate cazurile când legea prevede imperativ obligația unei persoane de a acționa într-un anumit fel, adică de a avea o conduită pozitivă. Or, nu se poate indica o normă de drept care impune în sarcina statului obligația general "de o lua toate măsurile". Faptul că aplicarea Legii nr. 247/2005 a generat situații ca cea prezentă, nu înseamnă că ne aflăm în prezența unui cadru legislativ neclar, incoerent și imprevizibil, așa cum afirmă prima instanță, precum și instanța de apel. Astfel, în jurisprudența CEDO se reține, referitor la cele trei caracteristi ale legislației naționale, că cerința de claritate se aplică marjei de apreciere exercitate de autoritățile publice. Legislația internă trebuie să indice cu o claritate rezonabilă sfera și modul de exercitare a discreției relevante conferite autorităților publice, astfel încât să li se asigure persoanelor private gradul minim de protecție de care beneficiază în temeiul principiului statului de drept într-o societate democratică. În ce privește predictibilitatea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului atrage atenția asupra faptului că previzibilitatea nu este sinonimă cu certitudinea. Susține recurentul că trebuie examinate dispozițiile art. 3 lit. d) din Titlul VII Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, care impune în sarcina evaluatorului obligația de "’efectuare a unei evaluări credibile în conformitate cu Standardele Internaționale de Evaluare/.../". Norma întrunește cerințele de claritate, predictibiliate și coerență. Recurentul susține că prima instanță și instanța de apel nu motivează de ce nerespectarea normei în discuție nu ar reprezenta o faptă ilicită a prepușilor autorității pârâte. Pentru motivele expuse, recurentul solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 31 ianuarie 2024, formulată în termen legal, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și a arătat că înțelege să invoce excepția inadmisibilității căii de atac, raportat la faptul că reclamantul se prevalează de un argument deja statuat definitiv într-o speță similară, prin decizia nr. 501/15.03.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr. x/2021. Arată că în respectiva cauză instanța de recurs a menținut hotărârea instanței de fond prin care s-a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată, sens în care învederează că au fost soluționate mai multe spețe similare. Intimata invocă și dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. ce reglementează prezumția legală a lucrului judecat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând, cu prioritate, excepția nulității recursului, în conformitate cu prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului. Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din același act normativ. Verificând ansamblul susținerilor formulate prin memoriul de recurs, se constată că, deși formal încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea nu pot face obiect de analiză în prezenta cale extraordinară de atac, din moment recurentul-reclamant a reluat ad litteram criticile expuse în cadrul motivelor de apel, care au primit deja dezlegare jurisdicțională din partea instanței devolutive de control judiciar. Recurentul, cu o motivație identică, ce nu este aptă să răspundă cerințelor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu poate provoca o nouă devoluțiune a cauzei, demers căruia îi corespunde, în realitate, cererea sa de recurs, având în vedere că nu sunt formulate veritabile critici ale considerentelor prezentate de instanța de apel în susținerea soluției pronunțate. Referitor la inexistența faptei ilicite a pârâtei, recurenta a preluat motivul de apel potrivit căruia însăși Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a sesizat Ministerul Finanțelor cu privire la existența prejudiciului. Or, instanța de apel a răspuns acestei critici și a reținut că regulile în materia răspunderii civile cuprind și cauza exoneratoare de răspundere delictuală decurgând din fapta victimei, atunci când aceasta întrerupe legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, precum și principiul nemo propriam turpitudinem allegans auditur. Sub un alt aspect, cu ignorarea considerentelor hotărârii atacate- care analizează incidența prevederilor Legii nr. 94/1992 și raportul de control nr. x/26.04.2013- prin memoriul de recurs, recurentul reia, ca atare, critica potrivit căreia "nu se poate indica o normă de drept care impune în sarcina statului obligația generală de a lua toate măsurile". În egală măsură, nesocotind analiza instanței de apel privind dispozițiile Legii nr. 247/2005 și fără să combată în vreun fel dezlegările curții de apel privind inexistența unui raport de prepușenie între evaluatorul ințial și ANRP care să justifice antrenarea răspunderii acesteia pentru fapta proprie a A. S.R.L., recurentul pretinde că instanțele de fond nu motivează de ce nerespectarea dispozițiilor art. 3 lit. d) din Tilul VII din Legea nr. 247/2005 nu ar reprezenta o faptă ilicită a prepușilor autorității pârâte. Or, motivele din apel nu pot fi invocate tale quale în cadrul recursului, întrucât, procedând astfel, practic recurentul critică soluția primei instanțe. Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Această exigență legală nu este îndeplinită de memoriul formulat de reclamant împotriva hotărârii din apel în contextul în care invocă argumente care ignoră coordonatele judecății înfăptuite în etapa procesuală a apelului. Reiterarea situației particulare a litigiului și prezentarea argumentelor expuse în cererea de apel nu răspund exigențelor legale, care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar acest mod de redactare a recursului nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți. Anume, recurentul-reclamant nu a indicat, în mod efectiv, în ce constau greșelile de judecată în aplicarea normelor de drept incidente în cauză, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În calea extraordinară de atac a recursului, ceea ce constituie obiect al judecății este exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept, iar în lipsa dezvoltării unor argumente care să situeze criticile formulate în sfera temeiurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., exercitarea efectivă a controlului de legalitate de către instanța de recurs nu este posibilă. În alți termeni, întinderea controlului judiciar al instanței de recurs este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, astfel încât nemulțumirea părții cu privire la soluția pronunțată nu poate constitui obiectul analizei instanței de recurs. În consecință, cum recurentul nu tinde, prin critici punctuale, la infirmarea considerentelor regăsite în hotărârea atacată, simplele susțineri formulate prin cererea de apel și reiterate, ca atare, prin memoriul de recurs, nu pot fi deduse spre examinare instanței de recurs, ca fiind critici de nelegalitate. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de reclamantul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 1476 A din 20 noiembrie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.