ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1252/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 29 iunie 2021 sub numărul x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP), a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 15.886.711 RON reprezentând diferența dintre valoarea de 16.927.217 RON - prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/10.05.2010 și valoarea de 1.040.506 RON stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren extravilan în suprafață de 47.566 mp situat în str. x cel Bun, loc. Tulcea, jud. Tulcea, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă Prin sentința civilă nr. 1167/19.07.2022, pronunțate de Tribunalul București, secția V-a civilă în dosarul nr. x/2021, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și chemații în garanție A., și S.C. B. S.R.L. ca neîntemeiată și a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de către pârâta ANRP, ca rămasă fără obiect. Împotriva sentinței tribunalului a formulat apel apelantul-reclamant Statul român prin Ministerul Finanțelor, invocând faptul că prin sentința a cărei reformare se solicită a fi dispusă, instanța fondului a respins acțiunea ca neîntemeiată reținând inexistența faptei ilicite a pârâtei ANRP. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă Prin decizia civilă nr. 758A din 17 mai 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 1167/19.07.2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. I.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 758A din 17 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel. Consideră hotărârea pronunțată de instanța de apel ca fiind nelegală, întrucât a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 9 și art. 269-271 C. proc. civ., situație ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precum și a dispozițiilor art. 1241 C. civ. și ale art. 1171 C. civ. de la 1864, situație ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Arată recurentul că a învederat chiar prin cererea de chemare în judecată (ultima filă) împrejurarea că, în cadrul probei cu înscrisuri depune acte în privința cărora sunt incidente prevederile art. 269-270 1 C. proc. civ., dat fiind faptul că înscrisurile au fost înaintate Ministerului Finanțelor de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. În speță, prin înscris înțelege adresele despre actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimata-pârâtă ANRP, înscrisurile transmise Ministerului Finanțelor fiind relevante întrucât conțin informații necontestate anterioare ivirii litigiului și oferă garanții de sinceritate și exactitate. Arată că orice înscris întocmit de un agent public în limitele atribuției sale - funcționari ai intimatei-pârâte ANRP, în prezenta cauză se bucură de prezumția de autenticitate. Efectul prezumției de autenticitate constă într-o inversare a sarcinii probei. Așadar, cel care invocă un act autentic este dispensat de sarcina probei; sarcina probei revine persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea înscrisului. În prezenta cauză, persoana care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul (cu precădere, raportul de verificare și cel de-al doilea raport de evaluare) era intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Astfel, reiese că înscrisurile autentice depuse la dosarul cauzei, din punct de vedere al forței probante, se bucură de prezumție de autenticitate și validitate. Actele autentice au deplină credință despre dispozițiile și convențiile pe care le constată. Rezultă că partea care înfățișează un act autentic legal întocmit nu mai are nicio dovadă de făcut, oricine ar fi partea adversă. Adevărul pretențiilor și drepturilor sale rezultă din conținutul și din forma actului, a cărui autenticitate nu poate fi atacată decât pe calea înscrierii în fals. Actul autentic încheiat face astfel dovada până la înscrierea în fals, cu privire la faptele întâmplate în prezența autorului, fiind constatate de el "propriis sensibus". Înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român - și care au fost înaintate Ministerului Finanțelor chiar de către intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - reprezintă înscrisuri autentice în înțelesul art. 269 C. proc. civ. Pârâta ar fi trebuit să procedeze la înscrierea în fals, în măsura în care ar fi contestat faptul că sumele prevăzute de cel de-al doilea raport de evaluare nu corespund realității. Or, din actele dosarului rezultă cu evidență faptul că pârâta ANRP nu a efectuat niciun demers care să indice intenția de a contesta actele întocmite de expertul verificator S.C. C. S.R.L. și transmise Ministerului Finanțelor spre valorificare. Mai mult decât atât, intimata-pârâtă ANRP a fost cea care a înștiințat despre existența și întinderea prejudiciului - reprezentat de diferența dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză și suma stabilită de expertiza efectuată de S.C. C. S.R.L. și a solicitat să se întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu. Rezultă că instanța de apel ar fi trebuit să țină seama de aceste înscrisuri, precum și de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, valoare ce le-a fost transmisă chiar prin actele emanate de la intimata ANRP și depuse la dosarul cauzei. Atât timp cât nu a procedat astfel, decizia recurată este rezultatul încălcării art. 269-271 C. proc. civ., situație ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dar și cu încălcarea art. 1241 C. civ. și ale art. 1171 C. civ. de la 1864, situație ce atrage motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Mai arată că decizia recurată este și rezultatul încălcării principiului disponibilității, consfințit de art. 9 C. proc. civ., instanța de apel substituindu-se intimatei-pârâte și, practic, încuviințând o apărare pe care această parte nu a formulat-o, ceea ce incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În drept au fost invocate art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.. Nu au fost identificate motive de recurs de ordine publică. I.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a învederat că cererea de recurs nu este motivată temeinic și a înțeles să invoce excepția inadmisibilității formulării recursului. În susținerea acestei excepții, intimata-pârâtă a învederat că partea adversă a înțeles să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speță similară, prin decizia civilă nr. 501/15.03.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2021, în care instanța de recurs a menținut hotărârea instanței de fond prin care s-a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă prin admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune. Intimata-pârâtă a mai învederat că se poate opune efectul pozitiv al autorității de lucru judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluționarea cauzei. Pentru motivele arătate, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil. În drept a invocat dispozițiile art. 205-208, art. 483 și urm. C. proc. civ. și actele normative menționate în cuprinsul întâmpinării. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Nelegalitatea deciziei recurate a fost reclamată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în ceea ce privește interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 9 și a celor ale art. 269-271 C. proc. civ., prin aceea că instanța de apel a refuzat să dea valoarea probatorie conferită de lege și susținută de reclamantul-apelant înscrisurilor emanate de la pârâtă. Criticile sunt nefondate. Dispozițiile art. 476 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel analizând cauza atât în fapt, cât și în drept. Astfel, efectul devolutiv al apelului poate fi limitat de către apelant, în acest sens statuând art. 477 alin. (1) C. proc. civ., conform cu care: "instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată". Înalta Curte constată că această conduită a fost urmată de instanța de apel, iar dacă în urma raționamentului judiciar pe care aceasta l-a expus în cuprinsul considerentelor deciziei atacate, a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de recurentul-reclamant, nu înseamnă că s-a produs o încălcare a prevederii procesual civile mai sus enunțată, câtă vreme analiza instanței s-a circumscris apărărilor, așa cum au fost ele inserate în motivele deduse judecății apelului. Din acest punct de vedere, se observă că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie obligarea pârâtei la plata sumei de 15.886.711 RON, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective. Totodată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății. A arătat că aceste sume decurg din angajarea răspunderii civile delictuale ca urmare a săvârșirii de către aceasta a faptei ilicite constând atât în întocmirea raportului de expertiză de către experții autorizați în calitate prepuși ai autorității, cât și în omologarea de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a raportului de evaluare nr. x/2010, cu consecința prejudicierii bugetului de stat prin plata contravalorii unor despăgubiri mult peste valoarea reală de piață a proprietăților imobiliare evaluate. Prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, reținând, în esență, că în cauză nu a fost făcută dovada existenței unei fapte ilicite constând în evaluarea imobilului cu nerespectarea standardelor internaționale de evaluare. În acest sens, a procedat la analiza comparativă a celor două rapoarte de evaluare atașate cererii de chemare în judecată, conchizând în sensul că metoda comparației directe, permisă de standardele internaționale de evaluare, a fost realizată în mod corect, prin utilizarea unor comparabile cu caracteristici similare cu cele ale terenului în litigiu. De asemenea, a mai reținut că, la întocmirea celui de-al doilea raport de evaluare, expertul a utilizat alte comparabile, care nu se află în aceeași zonă cu imobilul evaluat. Criticile deduse judecății apelului au vizat aspecte ce țin de forța probantă a înscrisurilor administrate în cauză, la cererea reclamantului, reiterate și în cadrul motivelor de recurs, sub acest aspect arătându-se că înscrisurile emană chiar de la pârâtă, fiind întocmite anterior declanșării litigiului, ceea ce conduce la un înalt grad de credibilitate al acestora și că au caracterul unor înscrisuri autentice, astfel încât sunt aplicabile dispozițiile art. 269 C. proc. civ. În considerarea dispozițiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., verificând în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, potrivit art. 479 din același Cod, instanța de apel a reținut că singurele probe administrate în cauză, la cererea reclamantului, au fost reprezentate de raportul de evaluare inițial din anul 2010, raportul de verificare a raportului de evaluare inițial, raportul de reevaluare întocmit de S.C. C. S.R.L., decizia nr. 12329/FF/18.05.2010 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, titlul de conversie nr. 905/23.07.2010 și titlul de conversie - decizia nr. 904/23.07.2010, emise de ANRP. Potrivit art. 269 alin. (1) C. proc. civ., înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma și condițiile stabilite de lege. Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identității părților, exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținut, semnătura acestora și data înscrisului. În general, forma autentică nu este o condiție de validitate a actului juridic, astfel încât această formă este obligatorie doar în cazurile prevăzute de lege. Însă, indiferent că această formă este adoptată ca urmare a voinței părților sau a impunerii legiuitorului, înscrisurile autentice au o forță probantă deosebită. Puterea doveditoare a înscrisurilor autentice este stabilită la art. 270 C. proc. civ., putere ce rezultă din faptul că înscrisul a fost întocmit și autentificat sau primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică. Textul reprezintă dreptul comun în materie, întrucât sunt și acte normative cu caracter special care se referă la forța probantă a unor categorii de înscrisuri autentice. De asemenea, unele dispoziții speciale din C. proc. civ. se referă la acest aspect. Înscrisul autentic face dovada autenticității sale de îndată ce a fost întocmit, în sensul că el emană de la autoritatea care l-a întocmit și, totodată, de la persoana a cărei semnătură o poartă. Așadar, înscrisul care, prin forma și aparența sa exterioară (semnătura funcționarului, sigiliul autorității, numărul de înregistrare, etc.), are înfățișarea unui înscris autentic regulat întocmit se bucură de prezumția de autenticitate și validitate, prezumție care are drept efect inversarea sarcinii probei. Prin motivele recursului care se referă la valoarea probantă a înscrisurilor autentice, recurentul susține, în esență, că adresele prin care pârâta ANRP îl înștiința despre existența diferențelor rezultate din cea de-a doua evaluare reprezintă înscrisuri autentice și că, de aceea, conținutul lor nu putea fi combătut de pârâtă decât prin înscrierea în fals. Practic, sensul acestor critici este acela că, emițând adresa/adresele în discuție, ANRP a recunoscut existența faptei ilicite constând în greșita evaluare a imobilului ce a făcut obiectul reparației acordate în anul 2010 și că valoarea probantă a acestei mărturisiri pretins inserată într-un înscris autentic a fost ignorată de instanța de apel. În realitate, Înalta Curte consideră nefondate susținerile care tind la calificarea ca act autentic a înscrisurilor emanate de la pârât, singurele ce pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. astfel, față de considerațiile teoretice mai sus expuse, înscrisul în discuție nu este emanat de la o autoritate publică în exercitarea atribuțiilor sale de a atesta împrejurări ce intră în domeniul său de activitate, în sensul avut în vedere de art. 269 C. proc. civ., ci reprezintă o corespondență uzuală a acestei autorități cu o altă autoritate publică și are valoarea unui înscris sub semnătură privată. Mai departe, determinarea concretă a valorii probatorii a înscrisurilor administrate în cauză reprezintă atribuția exclusivă a instanțelor de fond și nu poate face obiectul cenzurii instanței de recurs; or, instanța de apel a apreciat, evaluând probatoriul administrat, că nu s-a dovedit existența unei evaluări defectuoase în anul 2010 și că, din această perspectivă, nu există o faptă ilicită. Relativ la cele două rapoarte de evaluare, cu forța probantă atașată acestora în privința supraevaluării imobilului, de care s-a prevalat reclamantul în susținerea pretențiilor evocate, se observă că acestea nu reprezintă mijloace de probă cu puterea doveditoare prestabilită de lege, întrucât cuprind constatările și concluziile unor specialiști în domeniul evaluării proprietății imobiliare, realizate în cadrul procedurii administrative prevăzute de dispozițiile Titului VII din Legea nr. 247/2005 și, ulterior, în cadrul verificărilor efectuate de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca urmare a deciziei nr. 10/10.10.2013 a Curții de Conturi, context în care aprecierea lor s-a făcut în mod liber, potrivit convingerii instanțelor devolutive, în condițiile art. 264 alin. (2) teza finală C. proc. civ., în sensul în care nu au fost încălcate standardele internaționale de evaluare a imobilului, drept urmare nu există o faptă ilicită ce ar putea fi imputată pârâtei sau prepușilor săi. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a cărui incidență a fost invocată de către recurent, vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept. Înalta Curte observă că recurentul a valorificat aceleași critici subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în ceea ce privește încălcarea art. 1241 C. civ. și art. 1171 C. civ. de la 1864, însă textele de lege menționate nu au făcut obiectul analizei instanței anterioare și, implicit, nu au fost cuprinse în motivele de apel, fiind invocate omisso medio, adică pentru prima oară în această cale extraordinară de atac, contravenind dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care dispun în sensul că "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor". Prin urmare, instanța de recurs nu este învestită legal cu o critică în sensul greșitei aplicări sau interpretări a normelor de drept material. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 758A din 17 mai 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.