ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 941/2024

Ședința publică din data de 9 aprilie 2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a Civilă la data de 07 iulie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren în suprafață de 1800 mp situat în București, str. x, și valoarea de 3.230.000 RON reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/26.06.2009, adică suma de 1.859.539 RON, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective, precum și la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății.

I.2. Hotărârea pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă

Prin sentința civilă nr. 684 din 03 mai 2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis în principiu cererea de chemare în garanție formulată de pârâta ANRP în contradictoriu cu chemații în garanție S.C. A. S.R.L. și B., a admis excepția prescripției, a respins cererea formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prescrisă, a respins cererea de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu S.C. A. S.R.L. și B., ca fiind rămasă fără obiect și a obligat pârâta la plata către chemata în garanție A. S.R.L. a sumei de 4000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat redus.

I.3. Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 511A din 23 martie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelurile declarate de apelantul-reclamant Statul Român și de apelanta-pârâtă Autoritatea Naționala pentru Restituirea Proprietăților, împotriva sentinței civile nr. 684/03.05.2022 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pronunțate în dosarul nr. x/2021 ca nefondate; a respins apelul declarat de A. S.R.L. ca inadmisibil; a obligat apelanta ANRP să plătească intimatei A. S.R.L. 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român și pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților au formulat recursuri principale, iar chemata în garanție A. S.R.L. a declarat recurs incident.

I.4.1. Recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român

Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 2523 C. civ., susținând că momentul la care recurentul ar fi putut cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea este, cel mai târziu, cel al soluționării contestației ANRP împotriva deciziei Curții de Conturi.

Totodată, recurentul-reclamant a indicat statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție dintr-o decizie de speță (decizia nr. 513/07.03.2019), susținând că, prin prisma interpretării date de Înalta Curte dispozițiilor legale aplicabile în materia prescripției dreptului la acțiune, instanța de apel în mod eronat a apreciat că momentul obiectiv de la care recurentul-reclamant ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al pronunțării sentinței civile nr. 2767/17.10.2014, pronunțate în dosarul nr. x/2014, hotărâre prin care Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată contestația promovată de ANRP împotriva încheierii nr. 18/10.03.2014 și a Deciziei nr. 10/10.10.2013 emise de Curtea de Conturi.

Argumentele instanței de control judiciar, vizând stabilirea momentului obiectiv al începutului curgerii prescripției de la data pronunțării sentinței antereferite, nu satisfac cerințele normei materiale, art. 2523 C. civ., întrucât de la momentul indicat de Curtea de Apel nu se putea stabili existența pagubei, întinderea acesteia fiind realizată, ca urmare a executării, de către Președintele ANRP a măsurii care viza "verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011 și expertizare și reevaluare a imobilelor în concordanță cu Standardele Internaționale de Evaluare".

Așadar, măsurile dispuse prin Decizia nr. 10/2013 a Curții de Conturi, a căror legalitate a fost validată prin sentința civilă nr. 2767/17.10.2014 pronunțată în dosarul nr. x/2014, vizau într-o primă etapă, verificarea conformării sau nu a rapoartelor inițiale de evaluare la Standardele Internaționale de Evaluare și, doar în măsura în care erau identificate rapoarte neconforme, urma să se demareze o nouă evaluare pentru a se putea stabili existența prejudiciului. Or, la data pronunțării hotărârii nr. 2767/2014 nu se putea afirma că raportul de evaluare nr. x/26.06.2009, întocmit în dosarul administrativ nr. x/CC, respecta rigorile impuse de Standardele Internaționale de Evaluare, ca atare, la momentul pronunțării sentinței civile nu se poate pune problema existenței unui prejudiciu. Argumentele recurentului-reclamant sunt confirmate prin chiar Decizia nr. 10/2013 a Curții de Conturi, în sensul că la subcapitolul B - Abateri de la legalitate și regularitate care au determinat producerea unor prejudicii, la subpunctul B3 a fost analizată nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării.

Prin prisma argumentelor expuse în precedent, se poate observa că nici la momentul emiterii Deciziei nr. 10/2013 și nici la momentul pronunțării sentinței civile nr. 2767/2014 nu se putea vorbi despre existența unei pagube, întrucât nu se stabilise dacă raportul de evaluare nr. x/26.06.2009, era sau nu conform cu Standardele Internaționale de Evaluare. În același sens, nerespectarea rigorilor impuse de lege la întocmirea primului raport de evaluare nu conduce în mod necesar la o supraevaluare a imobilului în discuție, așadar, în absența unei supraevaluări nu se poate vorbi despre existența unui prejudiciu.

Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, aceasta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operațiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR, a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, ca urmare a acestei activități, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea standardelor internaționale de evaluare; reevaluarea de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Din analiza circumstanțelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepușenie: raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Relevant este că, la momentul indicat de instanța de control judiciar, anume la data pronunțării sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 recurentul-reclamant nu cunoștea și nici nu ar fi avut posibilitatea de a cunoaște nici existența prejudiciului și cu atât mai puțin, întinderea acestuia.

În mod eronat se arată în considerentele deciziei recurate că "A susținut apelantul că prin cunoașterea pagubei trebuie să se înțeleagă cunoașterea întinderii prejudiciului, or, la momentul indicat de prima instanță paguba nu putea fi cunoscută, câtă vreme reevaluarea a avut loc ulterior, tocmai în baza deciziei Curții de Conturi".

Recurentul-reclamant din prezenta cauză era în imposibilitatea de a cunoaște "paguba" la momentul indicat de instanță, întrucât aceasta a fost stabilită, atât sub aspectul existenței, cât și al întinderii ei, doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de firma S.C. C. S.R.L.

În lipsa acestui raport, efectuat de firma S.C. C. S.R.L., nu s-ar fi putut cunoaște existența pagubei, întrucât, atât timp cât al doilea raport nu ar fi stabilit o valoarea mai mică decât cea stabilită de primul raport, nu s-ar fi putut vorbi de existența unui prejudiciu. Or, dacă în lipsa celui de-al doilea raport nu s-ar fi putut cunoaște nici existența pagubei, este evident că nu se putea cunoaște nici întinderea acestuia.

Așadar, în prezenta cauză, până la momentul la care recurentul-reclamant a fost înștiințat de ANRP, nu ar fi putut cunoaște nici existența, nici întinderea prejudiciului.

Prin urmare, s-a aflat în imposibilitate de a cunoaște "paguba" la momentul indicat de instanța de control judiciar în apel.

În consecință, prin prisma considerentelor dezvoltate, rezultă că instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul, mai devreme de data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.02.2020 emise de autoritatea pârâtă prin care reclamantul a fost încunoștiințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaționale de evaluare.

A mai susținut recurentul-reclamant că instanța de apel a reținut că:

"în ce privește normele de drept substanțial relative la prescripția extinctivă/.../se constată că, în mod corect,/.../prima instanță a stabilit că începutul cursului prescripției se determină prin aplicarea normei de drept substanțial de la momentul săvârșirii faptei ilicite, 2009/.../reprezentată de dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958". Raportat la aceleași dispoziții ale art. 201 din Legea 71/2011, instanța de apel stabilește că "în cauză, prescripția este supusă dispozițiilor C. civ. din 2009, mai puțin cu privire la stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, care/.../este stabilit în funcție de data nașterii raportului juridic, norma de drept aplicabilă fiind cea prevăzută de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În ce privește dispozițiile legale aplicabile în materia prescripției exctinctive, pentru cele care au început să curgă sub vechiul regim dar nu erau încă împlinite la data intrării în vigoare a legii noi, atât art. 6 alin. (4) Noul C. civ., cât și art. 201 din Legea nr. 71/2011 prevăd în mod expres că acestea sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, prin urmare, în mod eronat instanța de apel apreciază că prescripția ar fi supusă dispozițiilor C. civ. din 2009.

Această situație atrage incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 și de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Din considerentele și dispozitivul Deciziei nr. 1 din 17.04.2014, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii rezultă cu claritate că prescripția extinctivă, într-o anumită cauză, este "în întregime" supusă "dispozițiilor legale care le-au instituit", prin urmare, nefiind posibilă aplicarea, în aceeași cauză, atât a Decretului nr. 167/1958, cât și a noului C. civ.

Or, atât timp cât a aplicat, în aceeași cauză, atât Decretul nr. 167/1958 (cu privire la momentul "de la care începe să curgă termenul de prescripție"), cât și noul C. civ. (cu privire la celelalte aspecte legate de prescripția extinctivă), hotărârea pronunțată în apel este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor de drept material ale art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin. (4) din noul C. civ.. Toate aceste prevederi arată că prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Această situație atrage, de asemenea, incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În egală măsură, atât timp cât hotărârea pronunțată în apel contrazice Decizia nr. 1 din 17.04.2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, devine incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât hotărârea instanței de apel încalcă prevederile art. 517 alin. (4) C. proc. civ., referitoare la efectele deciziei în interesul legii. Caracterul obligatoriu al Deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii este atașat în mod egal dispozitivului, dar și considerentelor acesteia.

Așadar, pentru motivele legale și factuale expuse în precedent, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

I.4.2. Recursul declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a criticat soluția instanței de apel cu privire la cuantumul onorariului de avocat stabilit în sarcina sa.

A susținut că în mod netemeinic și nelegal instanța de apel a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4000 RON pentru fond și 2000 RON pentru apel, deși avea potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., prerogativa de a cenzura aceste cheltuieli.

De asemenea, a susținut că atât instanța de fond, cât și cea de apel s-au raportat la suma solicitată de chemata în garanție, iar nu la dificultatea, amploarea și durata cazului, conform art. 147 din Statutul Avocatului.

Or, având în vedere obiectul dosarului și lipsa noutății, recurenta-pârâtă a considerat că onorariul de avocat poate fi redus considerabil.

În sprijinul susținerilor sale, a indicat Decizia Curții Constituționale nr. 492/08.06.2006.

În consecință a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat și modificarea deciziei recurate în sensul exonerării ANRP de la plata cheltuielilor de judecată sau a diminuării acestora.

I.4.3. Recursul incident formulat de recurenta-chemată în garanție A. SRL

Prin memoriul de recurs incident recurenta-chemată în garanție A. S.R.L. a învederat că a recurat decizia instanței de apel față de soluția de respingere ca inadmisibil a apelului principal pe care l-a formulat împotriva considerentelor hotărârii instanței de fond.

Astfel, susține că a declarat apel principal referitor la stabilirea prin considerentele sentinței atacate a momentului de început al termenului de prescripție a dreptului material la acțiune ca fiind acela obiectiv, respectiv rămânerea definitivă a deciziei Curții de Conturi corespunzător rămânerii definitive prin nerecurare a sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2014, în sensul că, fără a contesta soluția primei instanțe, momentul de început al termenului de prescripție este anterior rămânerii definitive a deciziei Curții de Conturi.

De asemenea, a atacat cu apel și considerentele instanței de fond, respectiv ultimul paragraf, pag. 8:

"În ceea ce privește momentul subiectiv, anume momentul la care partea reclamantă a luat cunoștință despre producerea prejudiciului și a persoanei care răspunde de ea, se constată că acest moment echivalează cu data comunicării de către pârâtă a adresei nr. x/18.02.2020 transmisă de către pârâta ANRP prin care aceasta a încunoștințat Ministerul Finanțelor despre existența diferențelor dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare".

Recurenta-chemată în garanție a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și în consecință, admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate, iar:

A. după caz, înlăturarea, substituirea și/sau completarea de către instanță cu propriile considerente a acelor considerente ale sentinței apelate cuprinzând statuările instanței de fond privind momentul obiectiv de început al termenului de prescripție a dreptului material la acțiune ca fiind data rămânerii definitive a aspectelor constatate de Curtea de Conturi și privind momentul subiectiv ca fiind data adresei nr. x GB/18.02.2020 emisă de ANRP către Ministerul Finanțelor, totodată menținând soluția dată de instanța de fond în sensul respingerii acțiunii principale exercitate de Statul Român;

B. urmare a admiterii recursului, să se dispună acordarea integrală a cheltuielilor de judecată pentru faza procesuală a apelului.

A solicitat cheltuieli de judecată în recurs.

După prezentarea pe larg a contextului exercitării căii de atac a apelului de către societatea sa, a precizat că nu contestă soluția de respingere ca inadmisibil a apelului pe care l-a exercitat în varianta de calificare drept apel provocat.

Recurenta-chemată în garanție a criticat decizia instanței de apel pentru încălcarea normelor de procedură, motiv de recurs subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta-chemată în garanție a susținut că instanța de apel a constatat inadmisibil apelul principal pe care chemata în garanție l-a formulat, însă motivarea instanței este nelegală și încalcă prevederile art. 21 din Constituție, ale art. 5, art. 30, art. 72 și urm., art. 458, art. 459, art. 460, art. 466, art. 470, art. 461 alin. (2) C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 517 C. proc. civ. prin raportare la Decizia nr. 14/22.06.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, instanța de apel confundă apelul principal cu apelul incident, atât timp cât limitează exercitarea apelului principal la calitatea de parte în apelul principal al unei alte părți. În continuare, recurenta-chemată în garanție redă paragrafele 85-90 din Decizia nr. 14/22.06.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Recurenta-chemată în garanție a apreciat că numai exercitarea apelului incident era condiționată de calitatea de intimat în apelul principal al Statului Român.

Or, chiar și în lipsa unui apel principal, chemata în garanție ar fi putut exercita apelul principal cu privire la considerentele decisive sau decizorii care o vatămă, chiar și în condițiile în care cererea de chemare în garanție fusese respinsă ca lipsită de obiect în considerarea respingerii acțiunii principale.

A mai susținut că putea și are interesul să exercite apel principal împotriva considerentelor sentinței primei instanțe pornind chiar de la scopul chemării în garanție definit de art. 72 C. proc. civ. și date fiind litigiile purtate între părțile principale din prezenta cauză, respectiv între cele două instituții/autorități statale, Ministerul Finanțelor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, sau de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților direct împotriva evaluatorilor în temeiul răspunderii civile contractuale.

De altfel, interpelată fiind cu privire la calificarea apelului exercitat ca fiind un apel incident, chemata în garanție a arătat expres că o astfel de calificare este exclusă, cât timp are la îndemnă calea de atac a apelului principal, având în vedere funcția sancționatorie a apelului incident pentru apelantul principal și dependența acestei căi de atac de existența unui apel principal exercitat de partea potrivnică și soluționat pe fond. A arătat că, cel mult, ca o calificare subsidiară aceleia de apel principal, calea de atac exercitată de A. ar putea fi privită ca un apel provocat.

A susținut că acest raționament este susținut și de considerentele Deciziei nr. 14/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, sens în care a redat paragrafele 112-120, 127, 130 și 131 ale acestei decizii.

A mai învederat că a formulat apel nu împotriva soluției primei instanțe, ci împotriva considerentelor, în temeiul art. 461 alin. (2) C. proc. civ., întrucât numai așa își poate apăra interesele și poate evita o soluție nefavorabilă în apel și, respectiv o situație omisso medio în cazul unui recurs exercitat împotriva deciziei de apel.

Totodată, a arătat că prin considerentele nr. 96-106 ale Deciziei nr. 14/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii au fost lămurite aspectele privind partea din hotărâre care se poate ataca cu apel sau recurs incident, iar acest raționament se aplică cu atât mai mult căii de atac principale.

Un alt motiv de recurs invocat de recurenta-chemată în garanție este cel întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În cadrul acestui motiv, recurenta-chemată în garanție a susținut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii și nefundamentate în ceea ce privește motivarea adusă în susținerea admiterii excepției inadmisibilității căii de atac.

Astfel, pe de o parte, instanță de apel a reținut că A. are posibilitatea să formuleze apărări prin întâmpinare, dar totodată a arătat că A. nu are calitatea de parte în apelul principal, ci este parte, ca intimat, doar în apelul ce privește soluția dată de prima instanță referitor la cheltuielile de judecată, ce face obiectul apelului principal declarat de ANRP.

Or, limitând calitatea de intimat doar la apelul ANRP, față de care A. avea posibilitatea procedurală să formuleze întâmpinare exclusiv cu privire la soluția dată de către prima instanță cheltuielilor de judecată, instanța de apel a adus o motivare contradictorie și străină de soluția dată apelului principal exercitat de A. din moment ce a susținut că A. avea posibilitatea să formuleaze criticile din apelul principal pe calea întâmpinării la apelul Statului Român prin MF, cu privire la care însă reținuse că A. nu are calitatea de intimat și, deci, nu putea formula întâmpinare.

Mai degrabă, argumentația instanței de apel poate susține cel mult o excepție a lipsei de interes în exercitarea apelului principal de către A., nicidecum excepția inadmisibilității.

De altfel, A. nu a avut posibilitatea să pună concluzii orele cu privire la apelul Statului Român prin MF, ceea ce, din perspectiva motivării constând în posibilitatea de a formula apărări față de acest apel prin întâmpinare, argumentația instanței de apel apare ca fiind o încălcare și a principiilor contradictorialității și dreptului la apărare, constituind astfel și o critică încadrabilă în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În consecință, a solicitat admiterea recursului incident astfel cum a fost formulat, cu acordarea cheltuielilor de judecată.

I.5. Apărările formulate în cauză

I.5.1. Întâmpinarea formulată de recurentul-reclamant Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român la recursul formulat de recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

Recurentul-reclamant Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român, prin întâmpinarea formulată, a solicitat să se constate că este nul recursul formulat de recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, având în vedere că se critică cuantumul cheltuielilor de judecată puse în sarcina sa, iar prin Decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii s-a statuat că motivul de recurs prin care se critică proporționalitatea cheltuielilor de judecată nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

I.5.2. Întâmpinările formulate de recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la recursul formulat de recurentul-reclamant și la recursul incident

În ceea ce privește recursul formulat de recurentul-reclamant, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea acestuia ca inadmisibil, apreciind că nu este motivat temeinic, precum și că s-a folosit de un argument tranșat în mod definitiv printr-o altă decizie și care nu mai poate fi contrazis.

Cu privire la recursul incident, recurenta-pârâtă a solicitat, de asemenea, respingerea acestuia ca inadmisibil, apreciind că recurenta-chemată în garanție întocmește foarte multe înscrisuri către instanță, încercând să beneficieze de o sumă disproporționată cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată, care vor fi suportate integral de bugetul de stat.

Mai mult, recurenta-chemată în garanție continuă să întocmească nenumărate înscrisuri, deși a câștigat prezentul litigiu încă din faza procesuală a fondului, când a fost respinsă cererea de chemare în garanție.

I.5.3. Întâmpinările formulate de recurenta-chemată în garanție la recursurile formulate de recurentul-reclamant și recurenta-pârâtă

Recurenta-chemată în garanție a solicitat respingerea ambelor recursuri, în principal, ca fiind tardiv introduse, precum și pentru faptul că nu există critici care să se încadreze în motivele de casare; în subsidiar a solicitat respingerea acestora ca nefondate; a mai solicitat și obligarea recurentului-reclamant, dar și a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din data de 26.03.2024, Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat excepțiile procesuale invocate.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

II.1. Recursul formulat de recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

Analizând recursul formulat de recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în raport de excepția nulității pentru neîncadrarea motivelor de recurs în cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să constate nul recursul, pentru următoarele considerente:

Recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară și nesuspensivă de executare, prin care partea interesată solicită, în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege, desființarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

De asemenea, recursul este calea de atac de reformare prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Tot cu nulitatea sancționează și art. 489 alin. (2) C. proc. civ., cazul în care motivele invocate nu se încadrează în cele opt motive de casare prevăzute limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., întrucât instanța învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judiciar eficient numai în măsura în care astfel de motive de nelegalitate sunt indicate și dezvoltate într-o formă explicită și se referă la una din situațiile cuprinse în textul de lege anterior evocat.

În speța pendinte, prin decizia recurată, apelul declarat de apelanta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a fost respins ca nefondat și s-a dispus obligarea acesteia la plata către chemata în garanție A. S.R.L. a sumei de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Examinând criticile expuse în memoriul de recurs de către recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Înalta Curte observă că acestea vizează cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată pârâta în fazele procesuale de fond și de apel, respectiv aprecierea eronată a cuantumului acestora, ceea ce tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanța de apel proporționalității cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat al apărătorului ales al chematei în garanție A. S.R.L..

Este adevărat că potrivit dispozițiilor art. 451 C. proc. civ., instanța are posibilitatea să reducă onorariul de avocat, atunci când acesta este "vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei", art. 451 alin. (2) C. proc. civ. prevăzând câteva repere în aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată, și anume că instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei.

Prin urmare, aprecierea se face, pe de o parte, în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei, iar, pe de altă parte, cu activitatea desfășurată de avocat, în ambele cazuri ținând seama și de circumstanțele cauzei. Cele două repere sunt cumulativ stabilite, în sensul că un onorariu trebuie să corespundă fiecăruia dintre criterii pentru a nu fi redus de instanță de judecată.

Însă, operațiunea de stabilire a cheltuielilor de judecată de instanță presupune stabilirea onorariului inter partes, astfel că, în ceea ce privește criticile privind cheltuielile ocazionate de desfășurarea procesului, acordate de către instanța de apel, Înalta Curte apreciază că acestea țin de netemeinicie și de aprecierea probelor administrate, neputând forma obiectul controlului de legalitate al instanței de recurs.

Chiar Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a statuat cu caracter de principiu prin Decizia nr. 3/2020 că "37. (...) proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.."

Totodată, prin aceeași decizie s-a reținut că "34. Or, stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. (…) 36. Este vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice".

În aceste coordonate, având în vedere că aspectele invocate de recurenta-pârâtă nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., precum și faptul că nu pot fi reținute, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancțiunea expres prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., respectiv aceea a nulității recursului.

II.2. Recursul formulat de recurenta-chemată în garanție A. SRL

Prin memoriul de recurs, recurenta-chemată în garanție, invocând incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., critică decizia instanței de apel prin prisma faptului că apelul său principal a fost respins ca inadmisibil, pe motiv că nu poate formula un astfel de apel împotriva considerentelor referitoare la prescripție, întrucât nu are calitate de intimat în apelul principal formulat de apelantul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanțelor, ci numai în apelul principal formulat de apelanta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

În susținerea acestui motiv, recurenta-chemată în garanție a învederat că poate formula apel principal cu privire la considerentele decisive sau decizorii care o vatămă, chiar dacă cererea de chemare a sa în garanție a fost respinsă ca rămasă fără obiect. A mai susținut că numai formularea apelului incident este condiționată de calitatea de intimat într-un apel principal.

În consecință, a susținut că motivarea instanței de apel este nelegală și încalcă prevederile art. 21 din Constituție, ale art. 5, art. 30, art. 72 și urm., art. 458, art. 459, art. 460, art. 466, art. 470, art. 461 alin. (2) C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 517 C. proc. civ. prin raportare la Decizia nr. 14/22.06.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte notează că legea a recunoscut părților aflate în proces facultatea de a folosi căile de atac, această regulă constituind o formă de manifestare a principiului disponibilității.

Astfel, dispozițiile art. 458 C. proc. civ. instituie regula potrivit cu care căile de atac pot fi exercitate numai de părțile din proces (părțile inițiale, inclusiv terții care au intervenit voluntar sau care au fost introduși forțat în proces în condițiile legii și au dobândit astfel calitatea de parte). Aceasta, deoarece cadrul procesual se stabilește în fața primei instanțe, iar judecata în căile de atac nu se poate desfășura decât în limitele aceluiași cadru procesual.

În ceea ce privește apelul, acesta reprezintă calea de atac obișnuită prin care partea interesată invocă nemulțumiri în legătură cu hotărârea primei instanțe.

Partea din hotărâre care poate fi atacată (obiectul căii de atac) este reglementată de dispozițiile art. 461 C. proc. civ. în mod explicit. Astfel, regula este instituită în alin. (1) al respectivului text de lege și privește dispozitivul, iar derogarea de la regulă este prevăzută în alin. (2) al art. 461 C. proc. civ. și constă în recunoașterea posibilității exercitării căii de atac exclusiv împotriva considerentelor hotărârii, dacă atare conduită corespunde interesului procesual al părții care o promovează. Condiția este aceea ca, printre considerentele hotărârii, să se fi dat dezlegări unor probleme de drept care nu au legătură cu judecata cauzei sau care sunt greșite ori cuprind constatări care prejudiciază partea.

Întrucât acest text de lege nu distinge, concluzia care se impune, interpretând logic prevederile sale, este aceea că această cale de atac împotriva considerentelor este atât la îndemâna părții care a câștigat procesul, cât și a celei care a pierdut.

Aplicând aceste considerații cu caracter teoretic la cazul particular al speței, Înalta Curte constată următoarele:

În fața primei instanțe, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat cerere de chemare în garanție prin care a solicitat introducerea în cauză, printre alții, și a A. S.R.L., pentru ca în ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată formulate de Statul Român prin Ministerul de Finanțe, să se dispună obligarea acesteia la restituirea sumei reprezentând contravaloarea pretențiilor reclamantului.

Analizând condițiile de admisibilitate în principiu a cererii de chemare în garanție, prima instanță a fondului a constatat îndeplinite aceste condiții și a admis în principiu această cerere.

De la acest moment, A. S.R.L. a dobândit calitatea de parte în prezenta cauză, în calitate de chemată în garanție. Prin hotărârea pronunțată de prima instanță, cererea de chemare în garanție a fost respinsă ca rămasă fără obiect, având în vedere respingerea cererii de chemare în judecată ca prescrisă.

Așadar, având calitate de parte în prezentul proces, potrivit dispozițiilor legale anterior menționate, chemata în garanție avea posibilitatea de a declara apel principal împotriva considerentelor pentru a-și apăra interesele și pentru a evita o soluție nefavorabilă pentru sine, cu atât mai mult cu cât apelul reclamantului viza tot critici referitoare la momentul de debut al termenului de prescripție extinctivă.

Cum dispozițiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ. prevăd posibilitatea promovării căii de atac doar împotriva considerentelor hotărârii, chemata în garanție, prevalându-se de aceste dispoziții legale, a procedat la criticarea anumitor considerente din hotărârea primei instanțe, referitoare la momentul de început al curgerii termenului de prescripție, apreciind că aceste considerente o prejudiciază, chiar în condițiile în care cererea de chemare a sa în garanție fusese respinsă ca fiind rămasă fără obiect.

Instanța de apel însă a considerat că apelul principal formulat de A. S.R.L. este inadmisibil, întrucât aceasta a avut, în primă instanță, calitatea de chemată în garanție, iar în apel este intimată exclusiv în ce privește soluția adoptată de prima instanță referitor la cheltuielile de judecată, ce face obiectul apelului principal declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Totodată, a mai reținut și faptul că recurenta-chemată în garanție putea formula apărări pe calea întâmpinării.

Înalta Curte mai observă că motivarea instanței de apel este și contradictorie, sens în care devine incident și motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, motivarea instanței de apel este contradictorie, atât timp cât finele de neprimire al inadmisibilității este justificat de instanța de apel în considerarea posibilității recurentei incidente de a formula criticile respective pe calea întâmpinării, dar cu toate acestea, îi recunoaște legitimitate procesuală doar în cadrul unui alt apel, respectiv cel al pârâtei ANRP, circumscris unei alte probleme decât cea ridicată de chemata în garanție în faza apelului. Procedând astfel, curtea de apel neagă practic, dreptul procesual al chematei în garanție de a contesta în cauză considerentele pe care le consideră nefavorabile ale sentinței civile, deși în prealabil îl recunoaște.

Aceste aspecte sunt de natură a ilustra așadar, o contradicție între considerentele instanței și soluția de respingere ca inadmisibil a apelului principal formulat de chemata în garanție A. S.R.L. pronunțată cu încălcarea astfel a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Or, cu privire la obligația instanțelor judecătorești de a motiva hotărârile pronunțate, statornicită în cuprinsul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., atât doctrina, cât și jurisprudența sunt constante în a aprecia că motivarea unei hotărâri judecătorești trebuie să fie clară, coerentă și completă, să constituie pentru părți o garanție puternică împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac.

Însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa constantă care reflectă un principiu legat de buna administrare a justiției, a statuat că instanțele naționale trebuie să indice suficient de clar și coerent motivele pe care se întemeiază, astfel încât justițiabilul să-și poată exercita în mod util dreptul de recurs de care dispune (cauza Hadjianastassiou împotriva Greciei și cauza Boldea împotriva României).

Mai reține Înalta Curte că invocarea de către recurenta-chemată în garanție a considerentelor Deciziei nr. 14/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii nu sunt relevante, întrucât acestea vizează posibilitatea formulării apelului/recursului incident împotriva considerentelor, iar în cazul de față, chemata în garanție a formulat apel principal împotriva considerentelor, iar nu apel incident.

În consecință, având în vedere că A. S.R.L. se consideră vătămată prin considerentele atacate cu apel, precum și că dispozițiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ. nu conțin nicio distincție în privința părților din proces care pot declara cale de atac împotriva considerentelor hotărârii, iar ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus - unde legea nu distinge, nici interpretul legii nu trebuie să distingă, Înalta Curte constată că aceasta poate formula apel principal, sens în care va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, pentru continuarea judecății apelului declarat de chemata în garanție.

II.3. Recursul formulat de recurentul-reclamant Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român

Având în vedere soluția dată recursului formulat de recurenta-chemată în garanție, se impune pe cale de consecință, admiterea și a recursului promovat de recurentul-reclamant Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român, pricina urmând a fi trimisă spre rejudecare și cu privire la apelul formulat de recurentul-reclamant Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român, întrucât și criticile acestuia privesc tot chestiuni legate de stabilirea momentului de debut al termenului de prescripție extinctivă, întocmai precum apelul declarat de chemata în garanție.

Or, dacă s-ar tranșa această problemă în prezenta cale de atac a recursului, în soluționarea recursului principal declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român, atunci dispoziția de rejudecare a apelului chematei în garanție ar rămâne fără efect. Prin urmare, dată fiind legătura strânsă dintre cele două apeluri menționate, se impune a fi admis și recursul Ministerului Finanțelor în reprezentarea Statului Român, pentru o soluționare concomitentă a apelurilor care privesc aceeași chestiune, urmând ca criticile pe care acesta din urmă le cuprinde, critici aferente reevaluării momentului de început al curgerii termenului de prescripție, să fie analizate în rejudecare de instanța de trimitere.

Din perspectiva tuturor considerentelor expuse, Înalta Curte va admite recursurile declarate de recurentul-reclamant Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român și de recurenta-chemată în garanție S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 511A din 23 martie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei nr. 511A din 23 martie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Admite recursurile declarate de recurentul-reclamant Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român și de recurenta-chemată în garanție S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 511A din 23 martie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 aprilie 2024.