ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1189/2024

Ședința publică din data de 24 aprilie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L. București și C. S.A. București a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 350.000 RON cu titlu de despăgubire și a pârâtei C. la plata sumei de 350.000 RON cu titlu de despăgubiri, obligarea pârâtei B. S.R.L. să înlăture de pe site-urile m.jurnal.antena3.ro și antena3.ro articolul "Incredibil, un patron constănțean de magazine voia să vândă carne veche de 40 de ani", obligarea pârâtei C. S.A. să înlăture de pe site-urile m.jurnal.antena3.ro și antena3.ro articolul " Incredibil, un patron constănțean de magazine voia să vândă carne veche de 40 de ani", obligarea pârâtelor să publice, pe o durată de o lună, pe site-urile pe care ele utilizează și care reprezintă mijloacele acestora de difuzare online a știrilor hotărârea judecătorească pronunțată în prezenta cauză, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 7025/24.10.2019, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale a judecătoriei și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția Civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 04.12.2019.

Prin sentința civilă nr. 667/23.04.2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. B. S.R.L. București, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta C. S.A. București, a respins cererea formulată de reclamantul A., împotriva pârâtei C. S.A. București, ca neîntemeiată și a respins cererea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei S.C. B. S.R.L. București, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin decizia nr. 941 A din 26 iunie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 667 din 23.04.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a Civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A., ca nefondat.

Împotriva deciziei nr. 941 A din 26 iunie 2023 a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A..

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul arată că instanța de apel a încălcat art. 10 CEDO și principiile stabilite prin hotărârile CEDO pronunțate în cauzele McVicar împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Kuhnen contra Germaniei, sens în care partea face trimitere și la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 837/13.04.2022, Decizia nr. 1880/23.11.2017).

În prezenta cauza, analiza instanței de apel este orientată către stabilirea următoarelor aspecte: (i) apelantul nu este o persoană publică (pag. 13 paragraful nr. 2); (ii) articolul publicat a vizat un subiect de interes public (pag. 14 paragraful nr. 6); (iii) conținutul concret al articolului:

"(...) în cuprinsul acestuia (n.n. articolul reclamat) a fost redată doar împrejurarea în care a fost descoperită carnea ce avea o vechime de aproximativ 40 de ani, menționându-se că patronul magazinului a fost arestat" "(...) textul rezumându-se la prezentarea unor fapte concrete, punctuale de natură a atrage atenția consumatorilor (...)"; (iv) posibilitatea de identificare a reclamantului pe baza articolului:

"(...) persoana apelantului - reclamant putea fi recunoscută de acei cititori care ...); "Nu au fost utilizate expresii jignitoare la adresa apelantului - reclamant" (v) modalitatea de obținere a informației trimise (" ... doar a fost preluată de intima - pârâtă...).

În concluzie, deși, prin intermediul hotărârilor CEDO pronunțate în cauzele McVicar împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Kuhnen contra Germaniei, se stabilește obligația jurnalistului de a se documenta prealabil, fiind necesar ca în cuprinsul articolului să existe un element serios care să probeze afirmațiile pârâtei și o verificare a posteriori fiind insuficientă, instanța de apel nu realizează o verificare a acestor aspecte, motiv pentru care decizia civilă nr. 941/26.06.2023 este nelegală.

De asemenea, considerentele instanței de apel conform cărora conduita intimatei - pârâte ar fi avut ca obiect exclusiv preluarea și redarea informației prezentată anterior demonstrează nerespectarea obligației de documentare prealabilă de către jurnalist, fiind astfel justificată obligarea acestuia la plata despăgubirilor, contrar soluției instanței de apel.

Totodată, recurentul învederează că instanța de apel a încălcat art. 10 CEDO și a interpretat greșit noțiunea de "bază factuală", sens în care invocă dezlegările din cauza Barb contra României în care s-a reținut că baza factuală trebuie să aibă caracter suficient.

În cauza Macovei contra României, instanța de contencios european adaugă cerinței caracterului suficient și necesitatea proporționalității, fiind realizată și o analiză concretă între afirmațiile realizate și informațiile arătate ca bază faptică.

Prin urmare, în acord cu considerentele instanței europene, baza factuală trebuie să reprezinte un temei suficient al alegațiilor formulate, fiind necesar să existe o proporție între aceasta și natura și gradul informațiilor expuse - aspecte care trebuie analizate la data articolului.

În decizia recurată, la pag. 15 paragraful nr. 3, instanța de apel nu realizează o analiză a modalității în care cele 4 elemente reținute ca reprezentând baze factuale reprezintă un temei suficient și proporțional pentru a justifica informația conform căreia reclamantul a pregătit pentru vânzare carne veche de 40 ani ("Un patron constănțean de magazine voia să vândă carne veche de ... 40 ani" " "(...) carne veche de 40 ani... gata să fie pusă în vânzare ..."), interpretarea instanței de apel fiind astfel contrară considerentelor obligatorii care alcătuiesc blocul de convenționalitate.

Faptul că pe numele recurentului "există deja un dosar penal în care se efectuau cercetări pentru fapte similare" nu poate constitui bază factuală suficientă, în raport de minim două argumente: prezumția de nevinovăție și caracterul secret al fazei de urmărire penală, partea făcând trimitere la prevederile art. 4 și art. 285 alin. (2) C. proc. pen.

De asemenea, faptul că "informația fusese deja prezentată de o altă publicație cu o zi înainte, astfel că era accesibilă cititorilor" nu poate constitui o bază factuală, de vreme ce aceasta trebuie să reprezinte, conform jurisprudenței CEDO "un suport pentru informațiile furnizate publicului prin mass - media", "astfel încât să existe garanția unei informări și cercetări rezonabile a veridicității și a exactității informațiilor aduse la cunoștința publicului".

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul invocă încălcarea prevederilor art. 480 alin. (6) C. proc. civ.

Arată recurentul că interpretarea normei inserate în art. 480 alin. (6) C. proc. civ. este în sensul că aceasta reprezintă o reglementare reziduală a oricărei alte cauze de nulitate în afara celor reglementate de lege, inclusiv nemotivarea hotărârii judecătorești.

Recurentul pretinde că prin sentința nr. 667/23.04.2021, raționamentul primei instanțe de judecată asupra faptelor prezentei cauzei nu utilizează nicio premisă construită prin raportare la blocul de convenționalitate obligatoriu, ci dimpotrivă aceasta se poziționează în afara normelor europene prin reținerea obligativității dovedirii prejudiciului moral, contrar considerentelor din cauza Elefteriadis contra României și jurisprudenței constante a ÎCCJ.

În schimb, prin decizia nr. 941/26.06.2023, instanța de apel aplică situației de fapt din prezenta cauză reguli de drept rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, stabilind că ar exista bază factuală a afirmațiilor din cuprinsul articolului (pag. 15 paragraful nr. 3 din decizia recurată), raportându-se la metoda de obținere a informațiilor transmise, precum și la faptul că articolul publicat a vizat un subiect de interes public.

Din compararea celor două metode de analiză, rezultă implicit că sentința nr. 667/23.04.2021 este lipsită de o motivare în drept corespunzătoare circumstanțelor factuale ale prezentei cauze, decizia instanței apel completând motivarea în drept, context în care este îndeplinită condiția premisă a art. 480 alin. (6) C. proc. civ.. Cu toate acestea, instanța de control judiciar a menținut sentința apelată prin respingerea cererii de apel, contrar dispoziției acestei prevederi legale, care impune anularea procedurii și reținerea procesului spre rejudecare.

Astfel, absența etapei rejudecării subsecventă anulării sentinței primei instanțe este de natură să genereze o vătămare procesuală recurentului, prin lipsa dreptului procedural de a exprima un punct de vedere cu privire la interpretarea și aplicarea normelor de drept european în prezenta cauză, fiind astfel îndeplinite condițiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, recurentul-reclamant solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei la Curtea de Apel București, în vederea rejudecării, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În cauză nu a fost depusă întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

II. 1. Analizând susținerile recurentului-reclamant subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. referitoare la încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 480 alin. (6) C. proc. civ., se constată că sunt nefondate.

Recurentul a interpretat norma inserată la art. 480 alin. (6) C. proc. civ. în sensul că aceasta ar reprezenta "o reglementare reziduală a oricărei alte cauze de nulitate în afara celor reglementate de lege, inclusiv nemotivarea hotărârii judecătorești."

Anume, recurentul reproșează instanței de apel faptul că ar fi completat motivarea în drept a hotărârii instanței de fond- care nu s-ar fi raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ci la obligativitatea dovedirii prejudiciului moral-, fără a anula sentința, iar absența etapei rejudecării i-a cauzat o vătămare procesuală prin lipsa dreptului procedural de a-și exprima punctul de vedere cu privire la interpretarea și aplicarea normelor de drept european.

Prevederile art. 480 alin. (6) C. proc. civ. stabilesc că atunci când se constată că există un alt motiv de nulitate decât cel privind necompetența primei instanțe (ipoteza reglementată de art. 480 alin. (5) C. proc. civ.), iar instanța a judecat în fond, instanța de apel, anulând în tot sau în parte procedura urmată în fața primei instanțe și hotărârea atacată, va reține procesul spre rejudecare.

Ultima ipoteză a art. 480 alin. (6) C. proc. civ. este incidentă atunci când există alt motiv de nulitate invocat cu respectarea regulilor generale aplicabile nulităților.

Soluția reglementată de art. 480 alin. (6) C. proc. civ. este posibilă ori de câte ori instanța de apel constată caracterul întemeiat al criticilor apelantului sau, din oficiu, în condițiile unui apel devolutiv potrivit art. 476 alin. (2) C. proc. civ., invocă vreun motiv de nulitate absolută a hotărârii, conform art. 178 alin. (1) C. proc. civ. sau alt motiv de ordine publică, potrivit art. 479 alin. (1) teza finală din același cod.

Verificând prima premisă - cea a analizării de către instanța de apel a motivelor invocate de apelantul-reclamant - Înalta Curte constată că reclamantul nu a dedus judecății apelului critici privind lipsa motivării hotărârii pronunțate de către Tribunalul București prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, după cum, nu a solicitat anularea sentinței.

Din conținutul cererii de apel (pagina 4) reiese că apelantul-reclamant și-a exprimat nemulțumirea cu privire la analiza probelor administrate în cauză și la considerentele instanței de fond în raport de condițiile răspunderii civile delictuale și situația de fapt, în considerarea dreptului la liberă exprimare al pârâtei, solicitarea părții vizând schimbarea în tot a sentinței și admiterea acțiunii (pagina 1, pagina 4).

Așa fiind, instanța de apel a analizat și s-a pronunțat în limitele învestirii prin cererea formulată de reclamant, în acord cu prevederile art. 477 C. proc. civ.

Astfel cum reiese din prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., în condițiile formulării în recurs pentru prima dată a unor critici, omisso medio, acestea nu pot constitui obiect al controlului judiciar, motiv pentru care nu pot fi primite.

Recursul este o cale extraordinară de atac, ce nu are caracter devolutiv și, prin urmare, nu presupune o nouă judecată a fondului, ci numai un control de legalitate al hotărârii atacate, în limita motivelor expres prevăzute de lege.

Relativ la a doua premisă - constatarea din oficiu a unui motiv de nulitate absolută de către instanța de apel și pus în discuția părților- Înalta Curte reține că recurentul nu a dedus analizei critici concrete cu un atare conținut, rezumându-se să afirme încălcarea prevederilor art. 480 alin. (6) C. proc. civ. și a unor garanții procesuale, or susținerile părții nu pot fi reținute.

Instanța de apel a pronunțat hotărârea în acord cu prevederile art. 476 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere atât considerentele hotărârii apelate- care, contrar susținerilor recurentului, analizează jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului- cât și faptul că, procedând la o nouă judecată în limitele efectului devolutiv al căii de atac- fiind readuse în fața instanței de control judiciar probleme de fapt și de drept ce au făcut obiectul dezbaterilor și analizei la prima instanță- instanța de apel poate completa ori substitui considerentele sentinței atacate, păstrând soluția tribunalului.

Prin urmare, date fiind particularitățile cauzei, recurentul pretinde fără temei că nemotivarea sentinței, corespunzătoare circumstanțelor factuale deduse judecății, se circumscrie sintagmei "un alt motiv de nulitate" cuprinsă în art. 480 alin. (6) C. proc. civ.

II.2. Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul invocă încălcarea art. 10 CEDO și a principiilor stabilite prin hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului privind obligația jurnalistului de a se documenta prealabil publicării articolului, precum și necesitatea stabilirii unei baze factuale solide și proporționale cu natura și gradul declarațiilor din spațiul public.

Critica este nefondată.

În cauza dedusă judecății, prin demersul judiciar declanșat, reclamantul a solicitat instanței antrenarea răspunderii civile delictuale a societății pârâte pentru prejudiciul moral produs prin încălcarea dreptului la onoare, demnitate și reputație, ca urmare a publicării articolului "Incredibil, un patron constănțean de magazine voia să vândă carne veche de 40 de ani" pe site-urile x și/sau y la data de 17.02.2016.

Prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, apreciind, în esență, că acțiunea formulată de reclamant impune verificarea în cauză a întrunirii cerințelor legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie a unei persoane. A reținut instanța că reclamantul nu a dovedit că ar fi suferit un prejudiciu moral- acesta fiind doar declarat-, că nu există o faptă ilicită, prin raportare la art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprundența Curții Europene a Drepturilor Omului - întrucât relatările din articol au vizat un subiect de interes public și au fost prezentate într-o manieră generică, fără a indica numele reclamantului sau adresele celor două magazine, iar informația prezentată era preexistentă-, că nu există o legătură de cauzalitate între publicarea articolului din 17.02.2016 și un eventual prejudiciu suferit de reclamant.

Această soluție a fost confirmată de către instanța de apel, care a analizat jurisprudența instanței europene și a apreciat că fapta pârâtei se încadrează în limitele libertății de exprimare consacrate de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în contextul în care intimata nu a încercat o campanie de defăimare a reclamantului, demersal jurnalistic având ca scop informarea publicului cu privire la un subiect de interes general.

Obiectul controlului de legalitate în prezentul recurs, în considerarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul-reclamant, îl constituie aplicarea normelor care reglementeză răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie la situația de fapt deplin stabilită, în contextul unui litigiu ce aduce în dezbatere coexistența dreptului la liberă exprimare și a dreptului personal nepatrimonial (dreptul la demnitate, onoare, reputație), invocate de părțile litigante.

În susținerea motivului de casare evocat, recurentul pretinde, pe de o parte, că instanța de apel trebuia să analizeze modalitatea de obținere a informațiilor și veridicitatea acestora, respectiv conduita intimatei, care a preluat și redat știrea fără a realiza o documentare prealabilă anunțului cu privire la informațiile pe care le-a răspândit în spațiul public iar, pe de altă parte, reclamă lipsa unei baze factuale suficiente și proporționale pentru a justifica informația conform căreia reclamantul ar fi pregătit pentru vânzare carne veche de 40 ani.

Cât privește rigurozitatea verificărilor, Înalta Curte reține că nu întotdeauna, când se fac afirmații referitoare la fapte, este necesar să se dovedească adevărul acestora, fiind suficientă menționarea unor împrejurări care oferă indicii în acest sens.

Această condiție este îndeplinită în cauză întrucât aspectele relatate în articolul din 17.02.2016 au fost, anterior, prezentate și în alte publicații, fiind în curs de desfășurare o cercetarea penală a reclamantului.

Cadrul în care se manifestă libertatea de exprimare are o importanță majoră pentru identificarea limitelor permise în exercitarea acestui drept, Curtea Europeană acordând o atenție sporită acestui aspect, subliniind necesitatea luării în considerare a tuturor împrejurărilor în care au fost făcute afirmațiile (cauza Bladet Tromso și Stensaas c. Norvegiei, par. 62).

În acest punct, trebuie făcută o distincție între imputarea unor fapte determinante, ce implică obligația de a furniza o bază reală suficientă, și emiterea unor judecăți de valoare care, deși nu trebuie să fie lipsite total de o bază reală, sunt supuse, în special, probei bunei-credințe (a se vedea în acest sens, hotărârile Radio France și alții c. Franței, par. 37; Dalban c. României, par. 49 - 50; Bladet Tromso și Stensaas c. Norvegiei, par. 65 și urm.).

Caracterul justificat al unei ingerințe se stabilește, așadar, în lumina tuturor circumstanțelor cauzei, prin raportare la toate elementele existente și cu aplicarea criteriilor jurisprudențiale relevante.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene, în aplicarea art. 10 din Convenție, libertatea de exprimare acoperă nu numai informațiile sau ideile care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci și pe acelea care șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației, cu condiția însă ca aceste afirmații să contribuie la o dezbatere de interes public și să fie formulate cu bună-credință.

Aceste împrejurări au fost reținute de către instanța de apel, care, contrar susținerilor recurentului, în analiza efectuată cu privire la existența bazei factuale și a bunei-credințe a jurnalistului, precum și a modalității de obținere a informațiilor - criterii reținute de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - a constatat, în mod corect, că a existat o bază factuală suficientă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri în sensul că adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe, în situația în care analizează o faptă pretins ilicită săvârșită de un jurnalist, elementul determinant trebuind să fie buna-credință a autorului afirmațiilor, raportată la scopul demersului jurnalistic (cauza Colombani și alții contra Franței, hotărârea din 25 iunie 2002, Cumpănă și Mazăre contra României, hotărârea Marii Camere din 17 decembrie 2004, Thoma contra M., hotărârea din 29 martie 2001).

Or, în cauză, așa cum în mod corect s-a reținut de către instanța de apel, nu a fost răsturnată prezumția de bună credință a jurnalistului în raport de afirmațiile sale, iar, în ceea ce privește scopul demersului jurnalistic, acesta nu a vizat defăimarea recurentului- nefiind prezentate explicit elemente de identificare ale acestuia-, ci a constat în informarea opiniei publice asupra unor chestiuni de interes public, pârâta îndeplinindu-și îndatorirea de a răspândi informații și idei asupra unui subiect de interes general precum ipoteza comercializării unui produs vechi de 40 ani, ce ar fi putut pune în pericol sănătatea consumatorilor.

Sesizând în mod corect particularitatea faptei ilicite în această materie, în care conduita vătămătoare reclamată este dedusă din modalitatea în care a fost exercitată libertatea de exprimare, instanța de apel face trimitere la dispoziții legale din dreptul intern (art. 70-75, art. 1357, art. 1349 C. civ.) și la dispozițiile din legea fundamentală (art. 1 alin. (3), art. 26, art. 30 Constituție) și, de asemenea, la art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, arătând că, deși este vorba despre o libertate fundamentală, garantată ca atare, în același timp, ea nu are caracter absolut, ci cunoaște limitări (respectiv, îndatoriri și responsabilități), în așa fel încât prin exercițiul acestui drept să nu fie adusă atingere drepturilor și libertăților altor persoane.

Tocmai pentru a stabili dacă și în ce măsură a fost păstrat echilibrul între libertatea de exprimare și necesitatea respectării, protejării dreptului la viața privată (în speță, la demnitate, onoare și reputație), instanța de apel a făcut referire la reperele dezvoltate în jurisprudența Curții de la Strasbourg, pe care le-a aplicat situației de fapt a speței.

Pornind de la elementele de fapt care au fost deja determinate, fiind în căderea exclusivă a instanțelor de fond, se reține că decizia din apel a constatat, ținând seama de specificul faptei ilicite reclamate - atingerea demnității reclamantului prin informații denigratoare, defăimătoare aduse de societatea pârâtă în spațiul public, cu depășirea libertății de exprimare- că a existat o bază factuală suficientă pentru a se trage concluzia că pârâta a acționat cu bună-credință și că, în prezența acestor repere este înlăturat caracterul ilicit al faptei.

Rezultă, astfel, că instanța de apel, care a examinat fapta imputată intimatei-pârâte prin prisma dreptului la liberă exprimare, garantat de art. 10 din Convenția europeană, și a verificat normele de drept intern care permit antrenarea răspunderii civile delictuale, a realizat, în cauză, o aplicare judicioasă a normelor legale incidente și a jurisprudenței instanței de contencios european.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 941 A din 26 iunie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 941 A din 26 iunie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 aprilie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.