ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1136/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea civilă înregistrată la 2 martie 2022 pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă, reclamantul Spitalul Clinic de Pneumofiziologie Constanța a solicitat obligarea pârâților Casa de Asigurări de Sănătate Constanța și Casa Națională de Asigurări de Sănătate la plata sumei de 845.261 RON, reprezentând spor în valoare de până la 30% pentru condiții de pericol deosebite. În drept, au fost indicate prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 56 din 2020 pentru recunoașterea meritelor personalului medical participant la acțiuni medicale împotriva COVID-19. Învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență ivit între secția I civilă și secția a II-a civilă ale Tribunalului Constanța, prin sentința civilă nr. 34 din 15 decembrie 2022, Curtea de Apel Constanța a stabilit că aparține secției I civile a Tribunalului Constanța competența de soluționare a cauzei.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința civilă nr. 591 din 28 februarie 2023, Tribunalul Constanța, secția I civilă a respins excepția lipsei procedurii prealabile, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Casa Națională de Asigurări de Sănătate, a admis cererea și a obligat-o pe pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Constanța la plata sumei de 845.261 RON, reprezentând drepturi salariale acordate de reclamant în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 56/2020.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia civilă nr. 155/C din 27 iunie 2023, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins apelul declarat de pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate Constanța, împotriva sentinței civile nr. 591 din 28 februarie 2023 a Tribunalului Constanța, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Spitalul Clinic de Pneumofiziologie Constanța și intimata-pârâtă Casa Națională de Asigurări de Sănătate, ca nefondat.

Recursul declarat în cauză Împotriva deciziei civile nr. 155/C din 27 iunie 2023 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă a declarat recurs pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Constanța împotriva deciziei nr. 155/C din 27 iunie 2023 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Recurenta-pârâtă a menționat că hotărârile pronunțate de instanțele de fond sunt netemeinice și nelegale. În dezvoltarea motivelor, a arătat că instanța de apel a reținut faptul că pârâta CAS Constanța nu a contestat dreptului Spitalului Clinic de Pneumofiziologie Constanța de a acorda sporul pentru condiții de pericol deosebit recunoscut de art. 7 din Legea nr. 56/2022 (...), reținând asemenea primei instanțe că legiuitorul nu a apreciat că ar fi cazul reglementării unei surse bugetare. A redat dispozițiile art. 271 lit. a) și 274 din Legea nr. 95/2006, arătând că, pentru a putea plăti orice altă sumă cu altă destinație decât servicii medicale, este necesar a fi precizată sursa de finanțare. De asemenea, a menționat că prin sentința primei instanțe nu au fost luate în considerare prevederile art. 3 alin. (1) din Anexa 49 din Ordinul CNAS nr. 397/836/2018, modificat prin Ordinul MS/CNAS nr. 1844/1119/2020. Recurenta-pârâtă a mai susținut că suma de 845.261 RON, solicitată de reclamant, nu poate fi suportată de CAS Constanța, deoarece pentru aceasta nu este prevăzută sursa de finanțare, așa cum a precizat pe fondul cauzei. În continuare, a expus apărările formulate în fața instanțelor de fond, referitoare la cadrul legislativ aplicabil în cauză. În acest context a arătat că, după cum se poate observa din analiza textelor prezentate, legiuitorul a prevăzut în conținutul actului normativ, atât sursa de finanțare, "prin transferuri din bugetul Fondului național unic de sănătate sau, după caz, de la bugetul de stat, de la titlul VI - "Transferuri între unități ale administrației publice" sau de la alte titluri unde sunt bugetate sume cu această destinație, prin ordonatorul principal de credite", cât și metodologia de acordare a acestor sume, toate acestea concretizate prin încheierea contractului x din 20 mai 2020, pentru acordarea stimulentului de risc, încheiat de CAS Constanța cu furnizorul Spitalul Clinic de Pneumoftiziologie Constanța. Totodată, a afirmat că, în ce privește acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 56/2020 pentru recunoașterea meritelor personalului medical participant la acțiuni medicale împotriva Covid - 19 și Ordinul 1070 din 11 iunie 2020 privind stabilirea categoriilor de personal si mărimea concretă a sporului pentru condiții de pericol deosebit acordat în baza prevederilor art. 7 alin. d) din Legea 56/2020 pentru recunoașterea meritelor personalului medical participant la acțiuni medicale împotriva Covid - 19, nu este indicată în mod expres cărei entități îi incumbă obligația plății acestor drepturi, nu sunt specificate sursele de finanțare necesare, că nu i-au fost alocate fonduri cu această destinație și nu există nici un contract încheiat între CAS Constanța și Spitalul Clinic de Pneumoftiziologie Constanța, care să facă posibilă plata acestor drepturi. În drept, a indicat prevederile art. 483 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant Spitalul Clinic de Pneumofiziologie Constanța a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă ca nefondat, susținând, în esență, că instanțele de fond au apreciat în mod corect că sumele reprezentând drepturi salariale ce constau în acordarea unui spor de valoare de până la 30% pentru condiții deosebit de periculoase personalului medical participant la acțiuni medicale împotriva Covid - 19, în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 56/2020 se plătesc de către Casa de Asigurări de Sănătate Constanța. Totodată, a precizat că norma legală menționată a fost modificată prin Legea nr. 281/2023, fiind prevăzut că sporul de 30% va fi suportat din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate prin bugetul de stat. II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată pentru considerentele ce urmează a fi expuse: Recurenta-pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate Constanța a suspus recursului decizia prin care instanța de apel i-a respins, ca nefondat, apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 591 din 28 februarie 2023 a Tribunalului Constanța, prin care a fost admisă acțiunea civilă, pârâta fiind obligată la plata sumei de 845.261 RON, reprezentând drepturi salariale acordate de reclamantul Spitalul Clinic de Pneumoftiziologie Constanța, în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 56/2020, personalului medical. Prin decizia recurată, curtea de apel a reținut că în mod corect cererea de chemare în judecată a fost admisă, întrucât prin art. 7 din Legea nr. 56/2020 s-a recunoscut personalului medical participant la acțiuni medicale împotriva COVID-19 dreptul la un spor pentru condiții de pericol deosebit în cuantum de până la 30%, calculat la salariul de bază/solda de funcție/salariul de funcție, constatând astfel că "unitățile sanitare care se încadrează în ipoteza art. 2 alin. (1) lit. d) din acest act normativ au obligația plății sporului pentru condiții de pericol deosebit în cuantumul determinat prin art. 6 al Ordinul nr. 1070/94/2087/2020 în funcție de categoriile de personal acolo enumerate în același mod cum se plătesc celelalte drepturi salariale (din aceeași sursă bugetară, cu aceeași periodicitate, la aceeași data calendaristică a lunii etc)." De asemenea, în argumentarea soluției pronunțate, instanța de apel a arătat că, potrivit contractului de furnizare de servicii medicale spitalicești încheiat între părți, serviciile medicale ce fac obiectul acestui acord reprezintă, în fapt, obligații de serviciu ale personalului medical, a căror contravaloare este inclusă în serviciile medicale decontate de CAS Constanța și a căror îndeplinire creează dreptul la primirea salariului, care, pentru intervalul 15 martie 2020- 14 august 2020, include dreptul la sporul pentru condiții de pericol deosebit. Înalta Curte reține că, în conformitate cu prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Întrucât obiectul recursului îl constituie decizia dată în apel, cererea de recurs trebuie să cuprindă critici pertinente, fiind necesar ca motivele de recurs să se circumscrie ipotezelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și, în același timp, să se raporteze la considerentele hotărârii atacate, pentru ca instanța învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar efectiv. Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3), iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, sancțiunea nulității intervine și în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488. De asemenea, motivarea recursului conform exigențelor prevăzute de lege presupune ca în cuprinsul motivelor de recurs să fie expusă o argumentare juridică a nelegalității hotărârii atacate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță. În cuprinsul cererii de recurs formulate, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă și-a expus nemulțumirea față de soluția de respingere a apelului pe care l-a exercitat, cu consecința menținerii soluției de admitere a cererii de chemare în judecată și obligării sale la plata sumei de 845.261 RON, fiind totodată prezentate aspecte care descriu parcursul judecării litigiului în precedentele etape procesuale, fără a indica, în drept, motivul de recurs pe care se întemeiază și fără a prezenta critici de nelegalitate susceptibile de încadrare în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Verificând actele dosarului, Înalta Curte reține că prin cererea de recurs au fost reluate în mod similar motivele de apel, fără a fi evidențiate critici punctuale cu privire la legalitatea deciziei din apel. De asemenea, recurenta-pârâtă a reiterat apărările formulate pe fondul cauzei, după cum a menționat expres. Astfel, susținerile recurentei-pârâte nu constituie veritabile critici ale argumentelor prezentate de instanța de apel în susținerea soluției pronunțate, întrucât cererea de declarare a recursului reprezintă o simplă copiere a cererii de declarare a apelului, fiind înlocuiți doar termenii de "apel" cu cel de "recurs" și "instanța de fond" cu "instanța de apel", iar în plus au fost redate soluția și anumite considerente ale instanței de apel. Cu toate că a făcut trimitere la dispozițiile de drept material prevăzute de art. 271 lit. a) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, afirmând că pentru a putea plăti orice altă sumă cu altă destinație decât servicii medicale este necesar a fi precizată sursa de finanțare, Înalta Curte constată că această susținere este una formală, în condițiile în care recurenta nu a înțeles să combată raționamentul juridic al instanței de apel, care a statuat în sensul că, potrivit contractului de furnizare de servicii medicale spitalicești încheiat între părți, "serviciile medicale ce fac obiectul acestui acord sunt consultații, investigații, stabilirea diagnosticului, tratamente și îngrijire care, în fapt, reprezintă obligații de serviciu ale personalului medical a căror contravaloare este inclusă în serviciile medicale decontate de CAS Constanța și obligații de serviciu a căror îndeplinire de către acest personal medical creează acestuia dreptul la primirea salariului (salariul reprezintă contraprestația muncii - art. 159 C. mun.), salariu ce include, pentru intervalul 15.03.2020 - 14.08.2020, dreptul la sporul pentru condiții de pericol deosebit." Din această perspectivă, trebuie avut în vedere că invocarea corectă a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin prisma căruia hotărârea poate fi casată dacă a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, presupune enunțarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile cauzei, interpretarea pe care partea o consideră corectă și discordanța acestei interpretări cu cea dată de instanța a cărei hotărâre se atacă, ceea ce în cauză însă nu rezultă din cererea de recurs. Așadar, simpla indicare și redare a unor norme de drept material de către recurent nu reprezintă o motivare a căii de atac în sensul exigențelor impuse de art. 483 alin. (3) coroborat cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza deoarece recurenta-pârâtă nu a înțeles să critice decizia atacată și nu a arătat în ce au constat greșelile de judecată săvârșite de instanța de apel, limitându-se să reitereze susținerile din cererea de apel. Or, aparența de motivare a recursului nu poate fi privită ca un recurs motivat. Pentru considerentele expuse, reținând că în cauză nu este posibilă încadrarea criticilor în motivele de recurs, în condițiile dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu, Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., respectiv anularea recursului.