ÎCCJ, decizie (scj.ro #219302)

Inadmisibilitatea în contencios administrativ a acțiunii vizând completarea unui act administrativ normativ. Invocarea unui drept inexistent în fondul legislativ

Cuprins pe materii:

Drept administrativ. Contenciosul administrativ reglementat prin Legea nr. 554/2004. Obiectul acțiunii în contenciosul administrativ

Index alfabetic:

Act administrativ normativ

Drept nerecunoscut de lege

Inadmisibilitatea acțiunii în contencios administrativ

Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (2)

Acțiunea reclamantului prin care s-a solicitat completarea unui act administrativ normativ cu dispoziții care să confere dreptul la Semnul Onorific „În Serviciul Patriei”, cu titlu retroactiv, începând cu anul în care persoanele îndreptățite îndeplinesc condițiile prevăzute de lege

[1]

, nu se circumscrie competenței instanței de contencios administrativ, ci intră în competența legiuitorului, întrucât se invocă un drept inexistent în fondul legislativ, iar autoritatea publică nu poate fi obligată să acorde drepturi care nu sunt recunoscute de lege.

Chestiunea supusă analizei vizează oportunitatea emiterii unui act/dispoziție normativ/ă pentru recunoașterea unui drept care nu este prevăzut de lege, în condițiile în care controlul judecătoresc în contencios administrativ poate viza exclusiv aspecte de nelegalitate ale actelor administrative.

I.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6004 din 13 decembrie 2023

I. Circumstanțele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, Secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 08.04.2022, sub nr. x/39/2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, să se dispună obligarea pârâtului la modificarea Ordinului ministrului afacerilor interne nr. 133/2018 privind stabilirea condițiilor în care se poate conferi Semnul onorific în Serviciul Patriei pentru ofițeri, ofițeri de poliție, maiștri militari, subofițeri, agenți de poliție, preoți militari și soldați și gradați profesioniști, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1005 din 27 noiembrie 2018, prin completarea dispozițiilor art. 7 cu stabilirea expresă a obligației emiterii, cu titlu retroactiv, a Semnului onorific în Serviciul Patriei ulterior anului în care persoanele îndreptățite îndeplinesc condițiile prevăzute de lege, în cazul în care s-a dispus achitarea acestora și sunt repuse în drepturile avute la data punerii la dispoziție, inclusiv de compensare a celor de care a fost privat pe perioada punerii la dispoziție, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2.Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 64 din 7 iulie 2022, Curtea de Apel Suceava, Secția de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondate, excepțiile invocate de pârât prin întâmpinare, respectiv excepția lipsei de interes și excepția inadmisibilității și a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată având ca obiect „litigiu privind funcționarii publici statutari”, formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne.

3.Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva sentinței civile indicate în punctul I.2 de mai sus au formulat recurs principal reclamantul A. și recurs incident pârâtul Ministerul Afacerilor Interne.

În subsidiar, recurentul-reclamant a solicitat casarea în parte a sentinței civile nr. 64 din 7 iulie 2022 și, în rejudecare, admiterea acțiunii în contencios administrativ și obligarea pârâtului la modificarea Ordinului ministrului afacerilor interne nr. 133/2018, în sensul celor indicate în cererea de chemare în judecată.

În motivarea recursului se arată, în esență, următoarele:

La primul termen de judecată, din data de 15.06.2022, instanța a pus în discuție competența, respingând greșit proba solicitată de reclamant,  întrucât aceasta era utilă, vizând atât interesul în promovarea acțiunii, dar și îndeplinirea condițiilor acordării semnului onorific, încă de înainte de a fi pus la dispoziție de pârât.

Instanța a încălcat prevederile art. 28 din Legea nr. 554/2004, coroborate cu cele ale art. 224, 248, raportate la art. 390 C. proc. civ., deoarece a dat cuvântul asupra excepțiilor în faza dezbaterilor pe fond și nu preliminar acesteia, fără să arate că acestea vor fi unite cu fondul cauzei sau să indice motivele soluționării lor o dată cu fondul speței.

Hotărârea este insuficient motivată, lapidară și netemeinică.

Invocând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, reflectată în special în cauza Boldea împotriva României, subliniază obligația de motivare a hotărârilor judecătorești impusă instanțelor naționale prin art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, chiar dacă aceasta nu implică existența unui răspuns detaliat la fiecare problemă ridicată. Această obligație presupune să fie examinate în mod real problemele esențiale care au fost supuse analizei instanței, iar în considerentele hotărârii să fie redate argumentele care au condus la pronunțarea acesteia.

Arată că instanța trebuie să răspundă cu argumente la fiecare dintre criticile și apărările invocate de părți, în speța dedusă judecății, plecând de la obiectul și limita investirii, fiind imperios necesar să motiveze soluția dispusă în cauză și că motivarea sentinței ar fi trebuit să reprezinte un element de transparență a justiției, inerent oricărui act jurisdicțional.

Considerând că sentința nu trebuia să reprezinte un act discreționar, ci să fie rezultatul unui proces logic de analiză științifică a probelor administrate în cauză, urmare unor raționamente logice făcute de instanță și care își găsesc exponențialul în motivarea sentinței judecătorești, susține că motivarea instanței de fond se limitează să reia cuvânt cu cuvânt, parte din motivarea pârâtului, să redea un text legal, fără să analizeze elemente esențiale ale cauzei.

În plus, în ceea ce privește considerentele avute în vedere la soluționarea fondului cauzei, în mod greșit prima instanță a apreciat că actele administrative sunt constitutive sau translative de drepturi și că „în principiu, nu produc efecte juridice pentru trecut, adică nu pot fi retroactive”.

Subliniază că acțiunea formulată vizează chiar acoperirea prevederilor nelegale din cadrul Ordinului ministrului afacerilor interne nr. 133/2018 privind stabilirea condițiilor în care se poate conferi Semnul onorific „În Serviciul Patriei” pentru ofițeri, ofițeri de poliție, maiștri militari, subofițeri, agenți de poliție, preoți militari și soldați și gradați profesioniști, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1005 din 27 noiembrie 2018.

Dispozițiile invocate de pârât în justificarea refuzului, ale Ordinului de ministru nr. 133 din 27 noiembrie 2018, art. 7, nu prevăd momentul de la care se oferă distincția în cazul „persoanele îndreptățite, aflate în una dintre situațiile prevăzute la art. 6 alin. (l) lit. a) - c) [...], dacă față de acestea s-a dispus, după caz, clasarea, renunțarea la urmărirea penală, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal”.

Refuzul acordării acestei distincții polițiștilor cu titlu retroactiv constituie o violare a drepturilor omului și a principiului egalității de tratament, care implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare sau asimilate salarizării tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.

În acest sens, lipsa reglementării situației anterior menționate încalcă flagrant drepturile polițiștilor aflați în situații similare celorlalte cadre militare din cadrul Ministerul Apărării Naționale, Ministerului Justiției și Administrației Naționale a Penitenciarelor, cărora li se aplică distincția în cauză în aceleași condiții cu ale polițiștilor, cu titlu retroactiv, fiind astfel evidentă discriminarea dintre cadrele militare și contrar motivelor avute în vedere de prima instanța, se poate observa foarte clar că există dispoziții administrative ce reglementează aspecte similare celor deduse judecății și conțin prevederi ce produc efecte juridice retroactiv.

Or, atâta vreme cât Ordinul nr. 133/2018 nu a clarificat această situație, apreciază că se impune modificarea acestuia, prin completarea dispozițiilor art. 7 și aplicarea prevederilor de rang superior, respectiv ale Legii nr. 360/2002, Legii nr. 80/2005 și dispozițiilor Constituției, care prevăd că în cazul pronunțării unei soluții de achitare, ca urmare a punerii la dispoziție, persoana în cauză va fi repusă în toate drepturile avute la data punerii la dispoziție, deci inclusiv în acordarea acestei distincții cu titlu retroactiv.

Mai mult, art. 5 din Legea nr. 202/1998R prevede că în Partea I a Monitorului Oficial se publică „actele normative adoptate de autoritățile administrative autonome și de alte autorități publice, potrivit competentei lor conferite prin lege, în vederea organizării executării legii”.

Prin soluțiile de achitare trebuie ca persoana în cauză să fie repusă în totalitate în situația anterioară începerii urmăririi penale cu toate consecințele atrase de aceasta, fiind încălcate dispozițiilor art. 16 din Constituție privind egalitatea cetățenilor în drepturi, deoarece există discriminare și între polițiștii ce la aceeași dată îndeplineau condițiile pentru conferirea însemnului, le-a fost acordat și cei care au fost cercetați penal, găsiți nevinovați și li s-a acordat însemnul ulterior achitării, nu de la data îndeplinirii condițiilor.

Apreciază că, prin lipsa reglementării acordării acestei distincții cu titlu retroactiv și implicit refuzul acordării și imposibilitatea luării acesteia în calculul pensiei acordate din 16 mai 2016 (data încetării raporturilor de serviciu prin pensionare), reclamantul a suportat o povară disproporționată și excesivă, având astfel loc o încălcare a art. 1 al Protocolului nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Invocă și art. 10 din Instrucțiunile parte integrantă ale Ordinul nr. 141/2018 al Ministrului apărării naționale și art. 14 din Normele metodologice din Ordinul Ministrului Justiției nr. 2980/2014, precum și art. 27 ind. 29 din Legea nr. 306/2002 privind Statutul polițistului, ce reprezintă o concretizare a principiului repunerii părților în situația anterioară deciziei de punere la dispoziție, aceasta fiind o consecință firească a lipsirii de efecte a acestei decizii, ca urmare a soluțiilor de achitare pronunțate în cazul reclamantului.

Mai sunt invocate în susținere și prevederile Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, art. 89 alin. (7), rap. la art. 109 alin. (12) și art. 89 alin. (5), precum și jurisprudența Curții Constituționale a României, în care s-a decis de nenumărate ori că repunerea părților în situația anterioară nu lezează în niciun mod dreptul de proprietate al angajatorului, drept ce trebuie exercitat cu respectarea conținutului si limitelor sale, stabilite de lege, situație direct aplicabilă și în cazul acordării distincțiilor prevăzute de lege, cu titlu retroactiv.

În concret, arată că îndeplinea în totalitate condițiile de acordare a acestui Semn Onorific cu tot ce implică acesta (drepturi salariale - recalculare la pensie) de la momentul îndeplinirii condițiilor - 2013 și nu de la momentul la care i s-a acordat, începând cu anul 2020.

Precizează că a împlinit 20 de activitate în MAI în condițiile legii pe data de 15.04.2013, anterior trimiterii în judecată -13.08.2013, dată de la care a fost pus la dispoziție, din motive neimputabile, dovedite ulterior prin hotărârile judecătorești de achitare.

În acest context, în situația în care prin Ordinul Ministerului Afacerilor Interne nr. 11/1007/02.07.2020 s-a procedat corect la o reparare a prejudiciului ce i-a fost cauzat acestuia sub aspectul tuturor drepturilor salariale, pentru perioada 13.08.2013-16.05.2016, inclusiv conferirea Semnului onorific „În Serviciul Patriei”, sub aspect pecuniar, această reparare trebuie să se facă de la data îndeplinirii condițiilor și nu de la data conferirii Semnului Onorific, mai ales în contextul în care îndeplinea condițiile de acordare cu 4 luni înainte de punerea sa la dispoziție.

Refuzul acordării distincției în conformitate cu art. 6 alin. (1) lit. a) din Ordinul nr. 133 din 27 noiembrie 2018 constituie o violare a drepturilor omului și a principiului egalității de tratament, care implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare sau asimilate salarizării tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.

Restrângerea drepturilor polițiștilor trebuie să aibă caracter temporar și să fie justificată de nevoia protejării unui interes public, iar la încetarea situației ce a generat-o, mai ales din cauze imputabile persoane în cauză, se impune repunerea în drepturi în totalitate, deoarece o situație diferită ar conduce la încălcarea prevederilor constituționale ale art. 16 și art. 53 din Constituție.

Prin recursul incident declarat împotriva sentinței civile nr. 64 din 7 iulie 2022 a Curții de Apel Suceava, Secția de contencios administrativ și fiscal, pârâtul Ministerul Afacerilor Interne a solicitat casarea în parte a hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea excepțiilor invocate, cu consecința respingerii acțiunii ca fiind lipsită de interes și, în subsidiar, ca inadmisibilă.

Calea de atac a fost întemeiată, în drept, pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește respingerea excepției lipsei de interes, susține că vătămarea reclamantului nu derivă din aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) lit. a) din Ordinul nr. 133/27.11.2018, întrucât analiza privind conferirea Semnului Onorific „în serviciul Patriei” se realizează după clarificarea situației juridice, prin pronunțarea unei soluții de netrimitere în judecată sau de achitare, în acord și în aplicarea dispozițiilor art. 27 ind. 29 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului.

De altfel, însuși reclamantul arată în cuprinsul acțiunii că interesul legitim al acestuia este reprezentat de modalitatea în care i s-au acordat drepturile de care ar fi beneficiat dacă i s-ar fi acordat prin Ordinul M.A.I nr. 167/2020 Semnul Onorific „In serviciul patriei”, începând cu data de 15.04.2013 (pagina 2, paragraful 6).

Nu în ultimul rând, învederează faptul că Ordinul M.A.I. nr. 167/2020 nu a fost emis în baza dispozițiilor O.M.A.I. nr. 133/2018, sens în care o eventuală modificare a dispozițiilor acestui din urmă act nu ar avea vreun efect asupra legalității și temeiniciei Ordinului M.A.I. nr. 167/2020.

În context, arată că Ordinul M.A.I. nr. 167/2020 a fost emis în baza dispozițiilor Legii nr. 573/2004 privind Semnul onorific în Serviciul Patriei pentru ofițeri, funcționari publici cu statut special, cu grade profesionale echivalente cu gradele de ofițeri și preoți militari.

Astfel, reclamantul ar putea suferi o eventuală vătămare din modalitatea de aplicare a dispozițiilor art. 27 ind. 29 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, respectiv din modalitatea în care a fost repus în toate drepturile avute la data punerii la dispoziție.

Totodată, înțelege să critice și respingerea excepției inadmisibilității acțiunii, pentru următoarele motive:

În prealabil, recurentul-reclamant a înțeles să învestească instanța de judecată cu o acțiune prin care solicită instanței să dispună modificarea dispozițiilor cuprinse într-un act administrativ cu caracter normativ în sensul dorit de acesta și, în acord cu principiul disponibilității, nu poate fi acceptat raționamentul instanței potrivit căruia, în fapt, reclamantul a învestit instanța cu analizarea legalității refuzului pretins nejustificat al instituției pârâte de a completa un act administrativ cu caracter normativ. Într-o atare situație, dacă instanța ar fi constat nelegalitatea refuzului pretins nejustificat, soluția ar fi fost de obligare la modificarea unui act normativ la o situație nereglementată, creând norme pe cale judiciară.

Nu orice fel de refuz al unei autorități administrative atrage competența instanței de contencios administrativ, ci acest refuz trebuie să fie în legătură cu atribuțiile conferite de lege autorității respective de a soluționa o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim or, reclamantul cere obligarea unei autorități la modificarea unui act administrativ cu caracter normativ.

Emiterea/modificarea oricărui act administrativ cu caracter normativ presupune o activitate complexă de elaborare în vederea analizării consecințelor pe care urmează să le producă, în cazul de față fiind vorba, de implicații financiare majore asupra bugetului alocat instituției pârâte și de faptul că va fi aplicabil unei categorii mari de persoane nu doar reclamantului din prezenta cauză.

Așadar, nu este vorba despre un drept subiectiv, recunoscut de lege în favoarea reclamantului.

Instanța nu poate obliga instituția pârâtă să modifice un act cu caracter normativ decât cu încălcarea dispozițiilor din cuprinsul Legii nr. 554/2004, care reglementează competența instanțelor de contencios administrativ și a principiului separației puterilor în stat.

Față de cele arătate, se impun a fi analizate soluțiile pe care le poate da instanța de contencios administrativ prin raportare la art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, respectiv, să anuleze actul administrativ, total sau parțial; să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris; să efectueze o anumită operațiune administrativă.

Or, solicitările recurentului-reclamant nu se pot încadra în niciuna dintre situațiile indicate.

Apreciază acțiunea inadmisibilă, întrucât instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, și să le înlocuiască/completeze cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În concluzie, arată că instanța de fond în mod greșit a reținut că obiectul acțiunii este reprezentat de solicitarea de analizare a refuzului nejustificat al instituției pârâte, motivarea instanței de fond fiind străină de natura cauzei, și apreciază că obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost indicat de către reclamant, depășește cadrul procesual stabilit de către legea contenciosului administrativ, sens în care, raportat la prevederile art. 2, 8, 18 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, sens în care acțiunea reclamantului apare ca fiind inadmisibilă.

Nu în ultimul rând, instanța de fond nici nu a înțeles să indice de ce argumentele invocate de pârâtă nu sunt întemeiate și motivele pentru care au fost înlăturate, înțelegând să arate, formal, că cererea de chemare în judecată respectă condițiile prevăzute de art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (2) și art. 8 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.: „Hotărârea va cuprinde: b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția. arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât si cele pentru care s-au înlăturat cererile pârtilor".

Astfel cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 1954/2014 obligația de motivare a unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci o expunere a argumentelor fundamentale, care, prin conținutul lor sunt susceptibile să influențeze soluția.

4.

Apărările formulate în cauză

În raport de recursul principal formulat de recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne, prin care a solicitat respingerea căii de atac ca nefondată.

În susținerea poziției procesuale exprimate, domnul A. a reluat susținerile din propria cerere de recurs afirmând, prin prisma acestor susțineri, atât interesul în exercitarea dreptului la acțiune, cât și admisibilitatea acțiunii.

Prin întâmpinarea formulată împotriva recursului incident depus de recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne, recurentul-reclamant A. a solicitat, în esență, respingerea acestuia, ca nefondat, și admiterea recursului principal, așa cum a fost formulat.

În esență, recurentul-pârât a afirmat că prima instanță a motivat corespunzător sentința atacată și că nu au fost încălcate regulile de procedură în privința modului de soluționare a cererii de probatorii. Cu privire la celelalte aspecte criticate de recurentul-reclamant, a susținut punctul de vedere exprimat prin cererea sa de recurs.

5.Procedura de soluționare a recursurilor

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 21 ianuarie 2023 s-a fixat termen de judecată la data de 13 decembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluțiile instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, însă recursul declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne este fondat pentru următoarele considerente:

Reclamantul a desfășurat activitate în cadrul IPJ Suceava în funcția de inspector șef, cu gradul profesional comisar șef. La data de 13.08.2013, acesta a fost pus la dispoziție prin Ordinul MAI nr. II/4283/2013, ca urmare a punerii în mișcare a acțiunii penale și judecării sale în dosarele penale nr. x/39/2013, respectiv nr. x/39/2014 ale Curții de Apel Suceava.

Fiind achitat în ambele dosare, în baza art. 27 ind. 29 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, care prevăd că: ,,Atunci când s-a dispus clasarea, renunțarea la urmărirea penală, achitarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, precum și în cazul încetării procesului penal, polițistul este repus în funcția deținută și în toate drepturile avute la data punerii la dispoziția sau suspendării, inclusiv de compensare a celor de care a fost privat pe perioada punerii la dispoziție sau suspendării.”, a fost emis Ordinul nr. 11/1007/2020 prin care s-a dispus acordarea drepturilor salariale avute la data punerii la dispoziție pentru perioada 13.08.2013-16.05.2016.

Prin adresa Inspectoratului General al Poliției Române nr. 275155/2020, reclamantul a fost înscris în propunerile pentru conferirea în anul 2020 a Semnului onorific „În Serviciul Patriei” pentru 20 de ani.

Reclamantul consideră că este îndreptățit a beneficia de posibilitatea acordării Semnului onorific „În Serviciul Patriei” încă din anul 2013 și pentru aceasta, trebuie modificat art. 7 din Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 133/2018.

În acest sens, reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Afacerilor Interne la modificarea Ordinului ministrului afacerilor interne nr. 133/2018 privind stabilirea condițiilor în care se poate conferi Semnul onorific „În Serviciul Patriei” pentru ofițeri, ofițeri de poliție, maiștri militari, subofițeri, agenți de poliție, preoți militari și soldați și gradați profesioniști.

Art. 7 din acest ordin are următorul conținut:

„Persoanele îndreptățite, aflate în una dintre situațiile prevăzute la art. 6 alin. (1) lit. a) - c) fac obiectul propunerii conferirii Semnului onorific „În Serviciul Patriei”, dacă față de acestea s-a dispus, după caz, clasarea, renunțarea la urmărirea penală, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal.”

Reclamantul consideră că acest articol trebuie completat cu o dispoziție prin care să se stabilească în mod expres obligația emiterii Semnului onorific „În Serviciul Patriei”, cu titlu retroactiv, începând cu anul în care persoanele îndreptățite îndeplinesc condițiile prevăzute de lege, în cazul incidenței art. 27 indice 29 din Legea nr. 360/2022.

Prima instanță a considerat că acțiunea privește analiza legalității refuzului pretins nejustificat al M.A.I. de a completa un act administrativ normativ și că aceasta este admisibilă, întrucât respectă condițiile prevăzute la art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (2) și art. 8 din Legea nr. 554/2004. Totodată, prin hotărâre s-a stabilit că refuzul pârâtului de a completa actul normativ prin inserarea unei prevederi care să producă efecte retroactive este justificat, acțiunea fiind neîntemeiată.

Întrucât în recurs s-au invocat trei motive de casare, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va proceda, mai întâi, la

verificarea sentinței recurate în privința incidenței prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

, care vizează situația în care s-au încălcat regulile de procedură  a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Invocând încălcarea dispozițiilor art. 28 Legea nr. 554/2004, coroborate cu art. 224, 248, raportat la art. 390 C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că instanța de fond a soluționat greșit excepțiile odată cu fondul cauzei și nu preliminar acestuia. Totodată, critică faptul că au fost respinse probele solicitate ca neutile cauzei.

Înalta Curte constată că, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu există o încălcare a prevederilor procesuale indicate, pe de o parte, pentru că aspectele criticate privind utilitatea probelor nu pot face obiectul recursului, cale de atac ce poate fi exercitată exclusiv pentru motive de nelegalitate nu și pentru motive de netemeinicie. Utilitatea probelor este lăsată la aprecierea judecătorului fondului și fundamentează temeinicia hotărârii.

Pe de altă parte, recurentul-reclamant nu invocă nicio vătămare cauzată de soluționarea excepțiilor odată cu fondul cauzei și nici nu critică modul de soluționare a excepțiilor. În acest condiții, văzând prevederile art. 174-176 C. proc. civ. și constatând că aceste aspecte nu atrag nulitatea necondiționată a hotărârii, sentința nu poate fi anulată pentru acest motiv.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

(„când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contractorii ori numai motive străine de natura cauzei”) este nefondat.

Motivarea soluției adoptate se regăsește în cuprinsul considerentelor, în limita raționamentului care justifică soluția, iar, pe de altă parte, recurentul-reclamant critică însuși raționamentul instanței cu privire la aspectele esențiale ale cauzei, fapt ce nu se încadrează în ipoteza normei de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susțineri formulate de părțile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză. Or, în cauza de față, aceste cerințe au fost întrunite, întrucât instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată, a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, rațiunile avute în vedere de către aceasta fiind clare.

În baza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., numai o lipsă totală a considerentelor ori o motivare total străină sau care face imposibilă verificarea silogismului juridic poate atrage casarea, însă aceste ipoteze nu se verifică în speță.

Înalta Curte amintește în acest context de decizia pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României, în considerentele căreia s-a reținut că: „(…) deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria A nr. 288). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria A nr. 303-B).”

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată, cu respectarea exigențelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reținut.

Subsumat

motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

, vizând greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material, se regăsesc mai multe critici în ambele recursuri.

Înalta Curte consideră necesar a analiza, în primul rând, critica recurentului-pârât cu privire la inadmisibilitatea acțiunii în contencios administrativ, deoarece această soluție modifică fundamental coordonatele litigiului.

Această critică este întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 1 alin. (1) Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termen a unei cereri se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

În baza prevederilor art. 8 alin. (1) din aceeași lege, soluționând cererea reclamantului, instanța de contencios poate anula actul administrativ, în tot sau în parte sau poate obliga autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris ori să efectueze o anumită operațiune administrativă.

Potrivit filozofiei Legii nr. 554/2004, litigiile în materia contenciosului administrativ pot avea ca obiect fie un act administrativ tipic, fie un act administrativ asimilat, așa cum este definit de art. 2 alin. (2).

În cauză, scopul acțiunii reclamantului vizează completarea unui act normativ cu dispoziții care să confere dreptul la Semnul onorific „În Serviciul Patriei”, cu titlu retroactiv, începând cu anul în care persoanele îndreptățite îndeplinesc condițiile prevăzute de lege, în cazul particular în care s-a dispus repunerea lor în drepturile avute la data punerii la dispoziție.

Acest interes practic urmărit de reclamant nu poate fi atins pe calea acțiunii în contencios administrativ, întrucât autoritatea publică nu poate fi obligată să acorde drepturi care nu sunt recunoscute de lege.

În esență, recurentul invocă un drept inexistent în fondul legislativ, pretins rezultat din aplicarea principiului repunerii părților în situația anterioară. Chestiunea supusă analizei vizează oportunitatea emiterii unui act/dispoziție normativ/ă pentru recunoașterea unui drept care nu este prevăzut de lege, în condițiile în care controlul judecătoresc în contencios administrativ poate viza exclusiv aspecte de nelegalitate ale actelor administrative.

În această formă de control, instanța nu poate verifica și analiza aspecte legate de oportunitatea emiterii actului întrucât acest proces, în cazul particular speței, ar conduce la crearea unor norme pe cale judiciară.

Acțiunea reclamantului nu se circumscrie competenței instanței de contencios administrativ, intrând în competența legiuitorului, motiv pentru care, pentru asigurarea principiului separației puterilor în stat, instituit de art. 1 alin. (4) Constituție, acțiunea va fi respinsă ca inadmisibilă.

Prin raportare la această soluție, întrucât a fost găsită întemeiată excepția invocată de pârât, devine lipsită de utilitate analiza celorlalte critici din recursul pârâtului, iar recursul reclamantului, privind fondul cererii de chemare în judecată, este vădit nefondat.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ. a respins, ca nefondat, recursul principal al reclamantului și, în temeiul art. 498, coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și art. 1, 8, 18 și 20 Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, a admis recursul incident, a casat hotărârea atacată și, urmare rejudecării excepției inadmisibilității acțiunii, a respins acțiunea, ca inadmisibilă.

[1]

În cazul incidenței art. 27 ind. 29 din Legea nr. 360/2022