ÎCCJ, decizie (scj.ro #219239)

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a III-a civilă, în data de 01.02.2021, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM, în contradictoriu cu pârâta A. SRL, a solicitat să fie obligată pârâta la plata sumei de 13.158,00 lei x 3, respectiv 39.474,00 lei, la care se adaugă TVA, ca urmare a încălcării dispozițiilor pct. 3.12 Decizia ORDA nr. 10/2016 și nr. 120/2016, reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/ de comerț/ fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual începând de la 01.02.2018 până la data de 31.03.2020 și respectiv de la 01.06.2020 până la 31.12.2020, în temeiul art. 1.349 C.civ., pentru unitățile nedeclarate la CREDIDAM, respectiv Vila Turistică X, Vila Turistică Y și Vila Turistică Z, unități situate in Sinaia; obligarea pârâtei la plata sumei de 8.146,64 lei x 3, respectiv 24.439,93 lei, ca urmare a încălcării dispozițiilor pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 10/2016 și nr. 120/2016, reprezentând penalități de întârziere aferente sumelor solicitate pe primul capăt de cerere, calculate la remunerația fără TVA până la data de 28.01.2021, conform dispozițiilor Deciziei ORDA nr. 10/2016 și nr. 120/2016 și în continuare până la recuperarea integrală a remunerației datorate, pentru sumele de la primul capăt al cererii. În drept au fost invocate dispozițiile art. 1.349 și urm. C.civ., Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe cu modificările și completările ulterioare (în vigoare pentru perioada dedusă judecății), inclusiv cu forma republicată la data de 14.06.2018 în M.Of. Partea I nr. 489 din 14 iunie 2018 și Decizia ORDA nr. 10/2016, Decizia ORDA nr. 120/2016 și Decizia ORDA nr. 60/2019, ca norme de aplicare. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a civilă Prin sentința civilă nr. 658 din data de 21.04.2021, Tribunalul București - Secția a III-a civilă a admis în parte cererea formulată de Centrul Român pentru Asigurarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM în contradictoriu cu pârâta A. SRL; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 39.474 lei (la care se adaugă TVA) reprezentând triplu remunerației pentru comunicare publică fonograme și prestații artistice din audiovizual pentru intervalul 01.02.2018-31.03.2020, 01.06.2020-31.12.2020; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 8.146,64 lei reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 28.01.2021, respectiv penalități de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi, calculate în continuare până la data achitării integrale a debitului restant; a obligat pârâta să plătească reclamantului cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 1.000 lei reprezentând onorariu avocat, suma de 100 lei reprezentând taxă judiciară și suma de 20 lei reprezentând cheltuieli extras ONRC. Împotriva acestei hotărâri, a formulat apel pârâta. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă Prin decizia civilă nr. 1723A din data de 16.11.2022, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă A. SRL, împotriva sentinței civile nr. 658/2021, pronunțate de Tribunalul București – Secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți – CREDIDAM; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că: a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 13.158 lei, reprezentând triplul remunerațiilor datorate artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/publicate în scop comercial în perioadele 01.02.208-31.03.2020 și 01.06.2020-31.12.2020; a respins cererea de obligare a pârâtei la plata TVA și a penalităților de întârziere; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței; a obligat intimata-reclamantă la 50 lei cheltuieli de judecată către apelanta, reprezentând taxă de timbru; a admis în parte cererea formulată de expert W. și a dispus majorarea onorariului de expert cu suma de 2000 lei în sarcina apelantei-pârâte; a obligat apelanta-pârâtă A. SRL să plătească expertului W. suma de 2000 lei. I.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1723A din 16.11.2022, reclamanta a formulat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei instanței de apel pentru o nouă judecată, invocând drept motiv de casare dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. În susținerea motivului de casare invocat, recurenta-reclamantă arată următoarele: Instanța de apel a aplicat un criteriu străin de stabilire a remunerațiilor, contrar dispozițiilor Deciziei ORDA nr. 120/2016, apreciind că intimata-pârâtă trebuie să achite triplul remunerațiilor doar pentru o singură unitate de cazare, chiar dacă din Registrul Structurilor de primire turistice cu funcțiune de cazare clasificate rezultă că aceasta administrează trei unități de cazare distincte situate în orașul Sinaia: vila turistică X (clasificată 4 stele, 5 spații de cazare), vila turistică Y (clasificată 4 stele, 4 spații de cazare), vila turistică Z (clasificată 4 stele, 6 spații de cazare). Astfel, instanța de apel a reținut că cele trei vile reprezintă o singură unitate de cazare, întrucât sunt situate în aceeași locație, chiar dacă există trei certificate de clasificare, au un număr mic de camere, iar organizarea contabilității este unitară. Or, contrar argumentelor instanței de apel, conform extrasului de la Ministerul Turismului, intimata-pârâtă deține 3 certificate de clasificare respectiv Certificatul nr. 15091/2017 pentru Vila X - 4 stele - 10 locuri, Certificatul nr. 15089/2017 pentru Vila Y - 4 stele - 10 locuri, Certificatul nr 15090/2017 pentru Vila Z - 4 stele - 8 locuri. Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 6 lit. c) din Decizia ORDA nr. 120/2016, metodologia aplicabilă în cauză, utilizatorul este obligat să pună la dispoziția organismului de gestiune colectivă copie de pe aceste certificate de clasificare pentru eliberarea autorizației-licență neexclusivă sau pentru determinarea cuantumului remunerațiilor datorate. Art. 1 din Decizia ORDA nr. 120/2016 prevede o remunerație fixă, lunară datorată pentru fiecare spațiu închis sau deschis, indiferent dacă aceste spații sunt la aceeași adresă sau la adrese diferite, indiferent dacă există o organizare unitară sau nu a contabilității utilizatorului, pentru spațiile de cazare sau pentru alte spații pe care le administrează în care are loc activitatea de comunicare publică a fonogramelor și prestațiilor artistice ale artiștilor interpreți sau executanți. Din probele existente la dosar rezultă că vilele se închiriază fiecare în parte. Instanța de apel a reținut în mod corect că în anul 2021 certificatul de clasificare al Vilei Turistice Y a fost radiat, fiind scos din circuitul turistic, ceea ce denotă o independență funcțională a fiecărei unități de cazare în parte. În concluzie, instanța de apel în mod nelegal a consideratcă toate cele trei vile turistice reprezintă o singură unitate de cazare, chiar dacă pe perioada care a făcut obiectul dosarului au funcționat independent una față de cealaltă. Instanța de apel a reținut că nu este incident nici criteriul de public nou, conform Hotărârii CJUE din Cauza C-162/10 Phonographic Performance (Ireland)Ltd. paragrafele 48-51, însă doar a redat aceste paragrafe din hotărârea menționată, fără alte explicații referitoare la lipsa acestui criteriu. Or, respectivele paragrafe întăresc ideea că intimata-pârâtă, atunci când comunică fonograme și prestații artistice prin intermediul televizoarelor în camerele clienților săi, utilizează fonogramele și prestațiile artistice în mod autonom și le transmite unui public distinct și nou în raport cu cel vizat de comunicarea inițială, neavând importanță, dacă administrează un număr mic de camere. Cu privire la cerința unui public nou, se arată că, în speța de față, clienții vilelor turistice X, Y și Z, pot fi atât persoane care primesc serviciile pensiunii în mod repetitiv și frecvent, cât și persoane care se află acolo pentru prima dată, în mod întâmplător și excepțional. În consecință, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. În probațiune se solicită administrarea probei cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, precum și oricare altele a căror necesitate ar rezulta din susținerile intimatei-pârâte formulate în recurs. În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., art. 1349 și urm. C.civ., art. 162 din Legea nr. 8/1996 și normele de aplicare a legii pe sursa comunicare publică, Decizia ORDA nr. 120/2016 și Decizia ORDA nr. 60/2019. I.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă solicită respingerea recursului ca nefondat, susținând că administrează o singură unitate de cazare denumită „Vilele Q.”, cu o singură recepție, astfel că este vorba de o singură afacere, un singur operator economic. În ceea ce privește Vila Y, intimata-pârâtă învederează că, deși pe site apar trei unități de cazare, în realitate una dintre ele, Vila Y, a fost radiată din evidențele Ministerului Turismului în anul 2021, însă această vilă a fost scoasă din circuitul turistic cu mult înainte de radiere. Ea nu a fost închiriată publicului, fiind ocupată doar de către proprietari. În drept au fost invocate dispozițiile art. 205 C.proc.civ., normele de punere în aplicare a Legii nr. 290/2003, precum și actele normative invocate în cuprinsul întâmpinării. În probațiune a solicitat proba cu înscrisuri. I.

Răspunsul la întâmpinare Prin răspunsul la întâmpinare depus la dosar, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea apărărilor intimatei-pârâte și admiterea recursului. Susține că prin situația de fapt expusă în întâmpinare de către intimata-pârâtă, aceasta din urmă recunoaște fără echivoc faptul că a administrat în perioada ce face obiectul judecății trei unități de cazare distincte, unități promovate separat și închiriate separat. Faptul că Vila Y a fost radiată în anul 2021 din evidențele Ministerului Turismului întărește convingerea că fiecare dintre cele 3 unități turistice a funcționat distinct una de cealaltă. În perioada dedusă judecății Vila Y a funcționat, astfel că nu are relevanță radierea sa ulterior acestei perioade. Din raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză a rezultat că pentru perioada în litigiu intimata-pârâtă a realizat venituri pe toate cele trei unități de cazare, chiar dacă aceasta afirmă că Vila Y a fost folosită doar de familie. Nu prezintă relevanță nici faptul că există o singură recepție pentru toate cele trei unități de cazare, actul de comunicare publică se apreciază în funcție de fiecare unitate de cauze. În drept au fost invocate dispozițiile art. 483, art. 488 alin. 1 pct. 8, art. 497, art. 490 alin. 2 raportat la art. 471 1 și urm. C.proc.civ., art. 1349 și urm. C.civ., Legea nr. 8/1996 și normele de aplicare a legii pe sursa comunicare publică respectivă. În probațiune s-a solicitat proba cu înscrisurile de la dosarul cauzei. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând legalitatea deciziei recurate, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat și îl va admite, în considerarea celor ce succed. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că reclamanta Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți – CREDIDAM a învestit prima instanță cu o acțiune în pretenții, solicitând obligarea pârâtei A. SRL la plata unor despăgubiri bănești pentru faptul ilicit constând în comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în trei unități de cazare deținute de pârâtă, pentru perioada cuprinsă între 01.02.2018 și 31.03.2020 și respectiv pentru perioada cuprinsă între 01.06.2020 și 31.12.2020, fără să fi încheiat, în prealabil, o autorizație licență neexclusivă cu CREDIDAM. Soluționând cauza, prima instanță a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata sumei de 39.474 lei (la care se adaugă TVA) reprezentând triplul remunerației pentru comunicare publică fonograme și prestații artistice din audiovizual pentru intervalul 01.02.2018-31.03.2020, 01.06.2020-31.12.2020, la plata sumei de 8.146,64 lei reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 28.01.2021, respectiv penalități de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi, calculate în continuare până la data achitării integrale a debitului restant. Hotărârea primei instanțe a fost atacată de pârâtă cu privire la numărul de unități de cazare reținute ca aparținând pârâtei, cu privire la comunicarea publică de fonograme de comerț/fonograme publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum și/sau a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, în scop ambiental și lucrativ, cu privire la reținerea întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, la acordarea TVA-ului, precum și la acordarea penalităților de întârziere. Procedând astfel la o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel a statuat, în fapt și în drept, cu privire la fondul litigiului, prin decizia pronunțată, apelul pârâtei fiind admis, iar hotărârea primei instanțe schimbată în parte, în sensul că a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 13.158 lei, reprezentând triplul remunerațiilor datorate artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/publicate în scop comercial în perioadele 01.02.2018-31.03.2020 și 01.06.2020-31.12.2020; totodată s-a respins cererea de obligare a pârâtei la plata TVA și a penalităților de întârziere și au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. În esență, admiterea apelului s-a raportat numai la împrejurarea că instanța de apel a apreciat că cele trei vile deținute de pârâtă constituie o singură unitate de cazare, având în vedere că aparțin aceleiași persoane juridice, sunt situate în aceeași locație și au un număr mic de camere. Prin memoriul de recurs formulat, reclamanta afirmă, din perspectiva art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., că normele de drept material au fost greșit aplicate de către instanța de apel, cu referire expresă la dispozițiile Deciziei ORDA nr. 120/2016 (norma metodologică pe sursa de comunicare publică în scop ambiental). Astfel, printr-o primă critică, recurenta-reclamantă apreciază că soluția instanței de apel este nelegală, întrucât s-a aplicat un criteriu străin de stabilire a remunerațiilor, contrar dispozițiilor Deciziei ORDA nr. 120/2016, instanța acordând triplul remunerațiilor doar pentru o singură unitate de cazare, apreciind că cele trei vile turistice deținute de intimata-pârâtă reprezintă o singură unitate de cazare, chiar dacă pe perioada dedusă judecății acestea au funcționat independent una față de cealaltă, iar intimata-pârâtă deține trei certificate de clasificare emise de Ministerul Turismului. Apreciind asupra susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reține că acestea sunt fondate pentru considerentele ce vor fi redate în continuare. În sensul normelor metodologice privind eliberarea certificatelor de clasificare a structurilor de primire turistice cu funcțiuni de cazare și alimentație publică, a licențelor și brevetelor de turism, sunt structuri de primire turistice cu funcțiune de cazare: hoteluri, hoteluri-apartament, hosteluri, moteluri, vile turistice , cabane turistice, bungalow-uri, sate de vacanță, campinguri, popas turistic, căsuțe tip camping, apartamente și camere de închiriat în locuințe familiale, nave fluviale și maritime inclusiv pontoane plutitoare, pensiuni turistice și pensiuni agroturistice și alte unități cu funcțiuni de cazare turistică (art. 2 lit. b din respectivele norme aprobate prin Ordinul nr. 65/2013 al președintelui Autorității Naționale pentru Turism). Vila turistică este definită, astfel cum reiese din Anexa nr. 1.4 la normele metodologice anterior menționate, ca fiind o structură de primire turistică de capacitate relativ redusă, funcționând în clădiri independente , cu arhitectură specifică, situată în stațiuni turistice sau în alte zone și localități de interes turistic, care asigură cazarea turiștilor și prestarea unor servicii specifice. Pornind de la această definiție, Înalta Curte observă că, în speța dedusă judecății, cele trei vile turistice pe care le deține intimata-pârâtă, respectiv Vila turistică X, Vila turistică Y și Vila turistică Z, clasificate cu 4 stele, deși situate la aceeași adresă, funcționează în clădiri independente, astfel încât ele reprezintă trei unități de cazare distincte. De altfel, după cum s-a reținut de instanțe, pentru fiecare vilă în parte a fost emis câte un certificat de clasificare. Astfel pentru Vila turistică X a fost emis certificatul de clasificare nr. 15091/2017, pentru Vila turistică Y a fost emis certificatul de clasificare nr. 15089/2017, iar pentru Vila turistică Z a fost emis certificatul de clasificare nr. 15090/2017. Că sunt unități de cazare distincte, iar nu una singură, precum și că acestea funcționează separat una de cealaltă, se deduce și din faptul că, doar una dintre acestea, Vila Y, a fost scoasă din circuitul turistic, certificatul de clasificare atribuit acesteia fiind radiat în anul 2021. Prin urmare, reținerea instanței de apel, în sensul că cele trei vile constituie în mod efectiv o singură unitate de cazare întrucât sunt situate în aceeași locație și au un număr mic de camere nu respectă criteriile legale de stabilire a remunerațiilor, întrucât pe de-o parte definiția vilei turistice, mai sus reprodusă, are în vedere funcționarea separată a fiecărei clădiri, iar pe de altă parte în Anexa 1.4 la normele metodologice aprobate prin Ordinul nr. 65/2013 (punctul 2 – Organizarea spațiilor) nu se prevede un număr minim de camere pentru o singură vilă, ci doar un număr maxim (15 camere în cazul vilelor de 4 stele). Înalta Curte mai reține că, potrivit dispozițiilor art. 3.11 din Decizia ORDA nr. 120/2016, în situația în care un utilizator deține sau folosește mai multe spații, remunerația se datorează distinct pentru fiecare spațiu în parte. De asemenea, dispozițiile art. 1 din aceeași decizie fac vorbire de spații închise sau deschise în care se realizează acte de comunicare publică. În cuprinsul metodologiei publicate în temeiul Deciziei ORDA nr. 120/2016 (M.Of. nr. 952 din 25 noiembrie 2016) se prevede la art. 3.12 că pentru spații și/sau pentru perioade nedeclarate pentru care utilizatorul a comunicat public fonograme sau reproduceri ale acestora și/sau prestații artistice din domeniul audiovizual în scop ambiental sau lucrativ fără a obține în prealabil autorizația-licență neexclusivă, acesta are obligația de a plăti către organismul de gestiune colectivă a drepturilor conexe ale artiștilor interpreți sau executanți și ale producătorilor de fonograme o sumă de bani reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate dacă ar fi deținut autorizația-licență neexclusivă. În situația în care cuantumul remunerației care ar fi fost legal datorată de către utilizator nu poate fi determinat, acesta datorează triplul remunerației plătite în mod uzual de utilizatorii din aceeași categorie. În aceste circumstanțe, având în vedere dispozițiile pct. 3.11 coroborate cu pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, pentru comunicarea publică fără ca utilizatorul să fi deținut autorizație-licență neexclusivă se datorează remunerații distinct pentru fiecare unitate de cazare deținută. În consecință, este incident art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., în condițiile în care decizia de apel a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material. Această constatare este în sine suficientă pentru conturarea soluției ce se impune a fi pronunțată în cauză, respectiv casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, în vederea stabilirii cuantumului remunerațiilor datorate, distinct, pentru fiecare dintre cele trei unități de cazare deținute de intimata-pârâtă. Totodată însă, este întemeiată și critica de nelegalitate referitoare la faptul că instanța de apel a reținut că nu este incident criteriul de public nou, conform Hotărârii CJUE din Cauza C-162/10 Phonographic Performance (Ireland) Ltd. În ceea ce privește criteriul „publicului nou”, Înalta Curte reține că actul de comunicare a unei opere protejate către un public nou presupune o transmisie deliberată a unei opere radiodifuzate care se face într-un loc accesibil publicului, cu intenția ca un public suplimentar care este admis de deținătorul televizoarelor să beneficieze de ascultarea sau de vizionarea operei. De asemenea, acest criteriu al unui public nou presupune a se constata că persoanele care frecventează unitățile de cazare deținute de intimata-pârâtă nu aparțin unui grup privat, ci este vorba despre un număr suficient de mare de persoane care apelează la serviciile intimatei-pârâte atât în mod paralel, cât și succesiv și care nu a fost luat în considerare de autorii operelor protejate atunci când aceștia au autorizat utilizarea lor prin comunicarea publică inițială. Aceste aspecte au fost reținute în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauze precum Football Association Premier League și alții, C-403/08 și C-429/08, par. 197, C-117/15, par. 46-48, hotărârea SGAE, par. 40 și 42. Tot în acest sens este și hotărârea CJUE din cauza C-162/10 Phonographic Performance (Ireland) Ltd., în care, la paragrafele 49 și 51, redate de însăși instanța de apel în hotărârea recurată, s-a statuat faptul că operatorul hotelier care realizează o comunicare publică transmite o operă protejată către un public nou, mai precis un public care nu a fost avut în vedere de autorii operelor atunci când au autorizat utilizarea ei printr-o comunicare către publicul inițial. De asemenea, atunci când operatorul hotelier comunică o fonogramă radiodifuzată în camerele clienților săi utilizează această fonogramă în mod autonom și o transmite unui public distinct și nou în raport cu cel vizat de comunicarea inițială. Or, în speța pendinte , față de specificul activității desfășurate în spațiile în litigiu, clienții intimatei-pârâte îndeplinesc condiția de a reprezenta un public nou în interpretarea dată acestei noțiuni de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, deoarece din perspectiva analizată, în același moment concret cele 3 vile vor fi folosite de persoane distincte, fiecare dintre acestea ocupând una dintre camerele puse la dispoziție. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 497 raportat la art. 496 alin. 2 C.proc.civ., a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.