ÎCCJ, decizie (scj.ro #219231)

Comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în interiorul unei pensiuni. Obligația utilizatorului de a achita remunerațiile cuvenite artiștilor interpreți și executanți independent de achitarea contravalorii serviciilor de radio-difuzare în temeiul contractului încheiat cu operatorul de cablu

Cuprins pe materii: Dreptul proprietății intelectuale. Drepturi de autor și drepturi conexe

Index alfabetic: fonograme

prestații artistice din domeniul audiovizual

comunicare publică

remunerații

unitate de cazare

operator de cablu

Legea nr. 8/1996, art. 112

Existența contractului încheiat cu operatorul de cablu nu îi conferă operatorului hotelier dreptul utilizării fonogramelor și a prestațiilor artistice și nu îl exonerează de la plata remunerațiilor cuvenite artiștilor interpreți și executanți în cazul efectuării unor acte prin care se urmărește permiterea accesului clienților săi la operele difuzate în interiorul unității de cazare.

Un astfel de contract reglementează raporturile dintre utilizator și operatorul de cablu care furnizează serviciile de televiziune, internet și date, iar clauzele pe care acesta le conține cu privire la drepturile de autor se referă, în fapt, la dreptul acestuia din urmă de a transmite fonogramele respective. Sumele de bani pe care operatorul hotelier trebuie să i le plătească furnizorului de servicii de comunicații electronice nu sunt echivalentul remunerației pe care o datorează organismului de gestiune colectivă pentru propriile sale fapte de comunicare, mai departe, către public, a fonogramelor.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 387 din 13 februarie 2024

I. Circumstanțele cauzei.

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a civilă, la data de 03.08.2021, reclamanta Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți – CREDIDAM a solicitat: obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata sumei de 5.122,95 lei (4.305 lei fără TVA) reprezentând triplul remunerației datorate artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.08.2018 - 30.09.2021; obligarea pârâtei la plata sumei de 775,89 lei reprezentând penalități de întârziere, care au fost calculate până la data de 09.07.2021 și în continuare la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,1% până la data achitării integrale a remunerației; obligarea pârâtei să încheie autorizații/licențe neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual pentru spațiile administrate; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C.proc.civ.

I.2. Hotărârea pronunțată de Tribunalul București:

Prin sentința civilă nr. 109 din data de 01.02.2022, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantă; a obligat pârâta la plata sumei de 4.305 lei către reclamantă, pentru repararea prejudiciului cauzat artiștilor interpreți sau executanți prin comunicarea publică a fonogramelor de comerț/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual, reprezentând triplul remunerațiilor datorate în perioada 01.08.2018 - 30.09.2021; a obligat pârâta să încheie cu reclamanta autorizație/licență neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual în spațiul administrat, pensiunea turistică X, clasificată 3 margarete, situată în sat Sânpetru; a respins în rest cererea ca neîntemeiată; în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. 2 C.proc.civ., a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 720 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru, onorariu avocat și alte cheltuieli.

I.3. Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București:

Prin decizia civilă nr. 1520A din 26.10.2022, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 109/2022 pronunțate de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.282 lei (iar nu 4.305 lei), reprezentând triplul remunerațiilor datorate artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/publicate în scop comercial prestațiilor artistice în domeniul audiovizual în camerele pensiunii X perioada în perioada 01.08.2018 - 30.09.2021; a păstrat în rest sentința.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1520A/2022, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a declarat recurs pârâta A. S.R.L.

Recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului, admiterea apelului și admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, ca urmare a lipsei constatării unei contravenții săvârșite de pârâtă, iar pe fond, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenta pârâtă a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, considerând că se impune admiterea acestei excepții în condițiile în care nu s-a constatat săvârșirea unei contravenții de către pârâtă.

Recurenta pârâtă a apreciat că hotărârea atacată este nelegală, sub aspectul dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., având în vedere că instanța de apel nu a ținut seama de dispozițiile art. 8 alin. 2 din Directiva 92/100/CE a Consiliului din 19 noiembrie 1992 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale și art. 8 alin. 2 din Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale.

Recurenta pârâtă a arătat că atunci când opera comunicată publicului este o operă audiovizuală ca atare, aceasta nu constituie o fonogramă în sensul articolului 8 alineatul (2) din Directiva 92/100 și al articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115, care este „utilizată” sau comunicată public, astfel încât utilizatorul nu trebuie să plătească o „remunerație echitabilă unică” titularilor de drepturi asupra fonogramei încorporate în cazul unei „comunicări publice” a operei audiovizuale.

Recurenta pârâtă a criticat dispoziția privind obligarea sa de a încheia autorizații/licențe neexclusive cu CREDIDAM, deoarece autorizația licență neexclusivă se eliberează în baza declarației pe propria răspundere a reprezentantului utilizatorului ori a contractului încheiat între utilizator și organismul de gestiune colectivă a drepturilor conexe ale artiștilor interpreți în baza unor documente deținute de către utilizator. În lipsa acestor documente, nu poate fi atrasă răspunderea sa delictuală iar reclamanta nu a notificat-o cu privire la încheierea unui contract.

Întrucât reclamanta nu a dovedit că a transmis pârâtei un contract pe care aceasta ar fi refuzat să îl semneze, nu se pot prezuma a fi îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Recurenta pârâtă a susținut că, în lipsa unui contract și a unui proces verbal de constatare a unei contravenții, este nelegală obligarea sa la plata triplului remunerațiilor. Creanța nu este certă și exigibilă, nefiind indicată componența sumei solicitate și baza de calcul.

Recurenta pârâtă a arătat că valoarea remunerației este stabilită lunar, nu pe cameră și că, din moment ce se acordă triplul remunerației, nu poate fi obligată și la plata pe ultimii trei ani, întrucât ar exista o dublare nejustificată a sumei datorate.

II.2. Apărările formulate în cauză:

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat nulitatea căii de atac pentru neîncadrarea criticilor în cazul de casare indicat prin memoriul de recurs. În subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate de inițierea demersului judiciar.

Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prioritar, cu privire la excepția nulității recursului, Înalta Curte constată că, față de prevederile art. 489 alin. (2) C.proc.civ., sancțiunea nulității intervine în situația în care niciuna dintre criticile aduse deciziei recurate nu poate fi încadrată în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din același act normativ, împrejurare care nu se verifică în speța de față.

Astfel, prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, a susținut că decizia atacată este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 8 alin. 2 din Directiva 92/100/CEE și a art. 8 alin. 2 din Directiva 2006/115/CEE, că reclamanta nu a notificat-o în vederea încheierii unui contract, care lipsește în speță, că în cauză nu a fost sancționată contravențional și că în mod eronat a fost obligată la plata triplului remunerației.

Cum criticile recurentei-reclamante tind a demonstra o încălcare a unor norme de drept material, este posibilă încadrarea acestora în motivul de casare invocat de către parte, respectiv în cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. De asemenea, critica vizând inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată este susceptibilă a fi încadrată în cazul de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.

Ca atare, Înalta Curte, față de cele anterior arătate, constatând că nu poate fi aplicată sancțiunea reglementată de art. 489 alin. (2) C.proc.civ., va respinge excepția nulității recursului invocată de către intimata reclamantă prin întâmpinare și va proceda la analiza pe fond a căii de atac.

Motivul de recurs prin care recurenta pârâtă a considerat că este inadmisibilă cererea de chemare în judecată, în condițiile în care nu s-a constatat săvârșirea unei contravenții de către pârâtă, nu este întemeiat. În mod corect instanța de apel nu a primit această critică, considerând că răspunderea civilă delictuală este o formă de răspundere distinctă și necondiționată de angajarea prealabilă a răspunderii contravenționale a pârâtei în condițiile art. 190 și următoarele din Legea nr. 8/1996, republicată.

Astfel, art. 187 alin. 1 din Legea nr. 8/1996 arată că încălcarea drepturilor recunoscute și protejate prin această lege atrage răspunderea civilă, contravențională sau penală, după caz, potrivit legii. În prezenta cauză, reclamanta a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, invocând săvârșirea de către aceasta a unei fapte ilicite, faptă care are aptitudinea de a atrage tipul de răspundere invocat, fără a fi necesară calificarea acesteia drept contravenție, calificare care ar fi atras, suplimentar, și o răspundere contravențională a pârâtei.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea atacată este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 8 alin. 2 din Directiva 92/100/CEE și a art. 8 alin. 2 din Directiva 2006/115/CEE, care nu impun statelor membre obligația de a prevedea că utilizatorul ar trebui să plătească o „remunerație echitabilă unică” titularilor de drepturi asupra fonogramei încorporate în cazul unei „comunicări publice” a operei audiovizuale.

Din această perspectivă, nelegalitatea deciziei atacate rezidă din faptul că instanța de apel a ignorat aceste dispoziții legale cu referire la faptul că societatea pârâtă nu are obligația de a plăti remunerațiile solicitate de către reclamantă, întrucât achită serviciile de radio-difuziune către Y.

Criticile relevate sunt nefondate.

Se observă că recurenta pârâtă a făcut referire atât la art. 8 alin. 2 din Directiva 92/100/CE a Consiliului din 19 noiembrie 1992 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale, cât și la art. 8 alin. 2 din Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale. Sub acest aspect, se constată că Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale conține o dispoziție expresă, în art. 14, privind abrogarea Directivei 92/100/CEE. Pe de altă parte, dispozițiile directivei în vigoare au fost transpuse în legislația națională, astfel cum prevede art. 209 din Legea nr. 8/1996, modificat prin Legea nr. 69/2022.

În apel, critica pârâtei a fost formulată în sensul că este nelegală hotărârea primei instanțe de obligare a pârâtei la plata triplului remunerației prin raportare la definițiile date de instanțele U.E. față de care nu are obligația achitării unor astfel de remunerații, ea achitând serviciile de radio-difuziune, către o societate autorizată legal să transmită astfel de servicii, respective Y. În acest sens, pârâta a făcut referire la noțiunile de „fonogramă” și de „reproducere a [unei] fonograme”, care figurează la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 92/100/CEE a Consiliului din 19 noiembrie 1992 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale și la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006, arătând că, atunci când opera comunicată publicului este o operă audiovizuală ca atare, aceasta nu constituie o fonogramă în sensul dispozițiilor arătate astfel încât utilizatorul nu trebuie plătească o „remunerație echitabilă unică” titularilor de drepturi asupra fonogramei încorporate ca în cazul unei „comunicări publice” a operei audiovizuale.

Întrucât instanța de apel a răspuns substanței criticii apelantei prin care aceasta a invocat că în mod greșit a fost obligată la plata remunerației pentru pensiune, față de definițiile date de instanțele U.E., în condițiile în care pensiunea achită serviciile radio-difuzare către Y., motivul de recurs prin care s-a susținut ignorarea de către instanța de apel a prevederilor directivei nu poate fi reținut, chiar dacă respectivele dispoziții nu au fost menționate expres, în decizia recurată arătându-se că actul efectuat de un operator hotelier prin care se urmărește permiterea accesului clienților săi la operele difuzate determină obligarea acestuia la plata unei remunerații distincte de cea plătită de radiodifuzor.

Astfel, din examinarea deciziei atacate, se observă că instanța de apel a constatat întemeiată critica pârâtei referitoare la faptul că prima instanță în mod greșit a acordat remunerații pentru restaurant, întrucât nu s-a făcut nici o dovadă că pârâta deține un restaurant, ci o sală de mic dejun pentru persoanele cazate în incinta pensiunii.

În acest sens, instanța de apel a constatat că, pentru sala de mese, nu se datorează remunerații suplimentare deoarece nu se adresează unui public nou, distinct de cel al camerelor pensiunii, potrivit principiilor reținute în jurisprudența sa de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (cauzele C-117/15, C-162/10, C-306/05, C-403/08, C-429/08), iar pentru aceleași considerente subsumate celor de admitere a apelului, instanța de apel a arătat că a răspuns totodată și criticii apelantei potrivit căreia în mod greșit a fost obligată la plata remunerației pentru pensiune, față de definițiile date de instanțele U.E., în condițiile în care achită serviciile radio-difuzare către Y.

În sensul de mai sus sunt statuările din Hotărârea din data de 21.01.2021 pronunțată de CJUE în cauza C-201/19 Phonographic Performance Limited împotriva Irlandei, prin care s-au concluzionat următoarele 1) Operatorul hotelier care instalează în camerele clienților televizoare și/sau aparate de radio la care difuzează un semnal radio are calitatea de „utilizator” care realizează o „comunicare publică” a unei fonograme radiodifuzate în sensul articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale. 2) Operatorul hotelier care instalează în camerele clienților televizoare și/sau aparate de radio la care difuzează un semnal radio are obligația de a plăti, pentru emiterea unei fonograme radiodifuzate, o remunerație echitabilă în temeiul articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115,

pe lângă cea plătită de autorul radiodifuzării

.

De altfel, recurenta-pârâtă pleacă de la premisa că existența contractului încheiat cu operatorul de cablu îi dă dreptul utilizării fonogramelor și a prestațiilor artistice și o exonerează de la plata remunerațiilor către intimata-reclamantă, însă contractul invocat reglementează raporturile dintre pârâtă și operatorul de cablu care furnizează serviciile de televiziune, internet și date, iar clauzele pe care acesta le conține cu privire la drepturile de autor se referă, în fapt, la dreptul operatorului de cablu de a transmite fonogramele respective. Sumele de bani pe care recurenta pârâtă trebuie să i le plătească furnizorului de servicii de comunicații electronice nu sunt echivalentul remunerației pe care recurenta-pârâtă o datorează intimatei-reclamante pentru propriile sale fapte de comunicare, mai departe, către public, a fonogramelor.

Pe de altă parte, Înalta Curte observă că, prin hotărârea pronunțată în cauza C-147/19 Atresmedia, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că articolul 8 alineatul (2) din Directiva nr. 92/100 și articolul 8 alineatul (2) din Directiva nr. 2006/115 trebuie interpretate în sensul că remunerația echitabilă unică, vizată la aceste dispoziții, nu trebuie plătită de utilizator atunci când efectuează o comunicare publică a unei înregistrări audiovizuale care conține fixarea unei opere audiovizuale în care a fost încorporată o fonogramă sau o reproducere a acestei fonograme.

În cuprinsul considerentelor hotărârii instanței europene se reține că distincția dintre fonogramă și opera audiovizuală se realizează în raport de existența sau inexistența contractelor dintre producătorii operelor audiovizuale difuzate de parte și producătorii de fonograme. De altfel, rezultă cu claritate din paragrafele 24 și 25 ale considerentelor hotărârii invocate că premisa factuală de la care a plecat instanța europeană a fost aceea că încorporarea fonogramelor în opere audio-vizuale a fost efectuată cu autorizarea titularilor drepturilor în cauză și în schimbul unei remunerații plătite acestora din urmă în conformitate cu aranjamentele contractuale aplicabile.

O astfel de împrejurare nu a fost însă invocată în mod concret în fața instanței de apel, motiv pentru care susținerile făcute de recurentă în acest sens, asemănător celor din apel, fără invocarea unor împrejurări și probe concrete, nu pot fi primite.

Deși recurenta-pârâtă a susținut că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, în lipsa notificării pârâtei de către reclamantă în sensul încheierii unui contract și în lipsa unui contract, neexistând legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, Înalta Curte constată că argumentele redate în cuprinsul cererii de recurs se referă la chestiuni grefate, de fapt, pe neprobarea caracterului ilicit al faptei imputate, prin care se tinde la o reapreciere a situației de fapt deduse judecății și nu pe o interpretare a normei legale evocate, însă o atare evaluare excedează motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C.proc.civ., întrucât vizează aspecte de temeinicie a hotărârii recurate și nu legalitatea sa, conform art. 483 alin. (3) C.proc.civ.

Față de dispozițiile legale invocate, în recurs nu se poate reaprecia starea de fapt și reinterpreta probele administrate în fața instanțelor de fond, astfel că a concluziona, în aceste privințe, în alt sens decât a făcut-o instanța de apel ar presupune schimbarea stării de fapt reținute, ceea ce este inadmisibil în recurs.

Examinând critica prin prisma susținerilor care vizează aspecte de legalitate, se constată că în mod corect a avut în vedere instanța de apel dispozițiile pct. 1 alin. 3 din Metodologiile aprobate prin Deciziile ORDA nr. 10 și nr. 120 din 2016 conform cărora „utilizatorul are obligația de a obține din partea organismelor de gestiune colectoare ale drepturilor artiștilor interpreți sau executanți - Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - C.R.E.D.I.D.A.M.,  (...)  autorizații-licențe neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și/sau a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, anterior începerii activității de comunicare publică  (...)”. Astfel, din această dispoziție rezultă că pârâta, în calitate de utilizator, are obligația de a obține autorizația de la reclamantă, în calitate de organism de gestiune colectoare ale drepturilor artiștilor interpreți sau executanți, anterior începerii activității de comunicare publică. În acest context, nu poate fi reținută susținerea recurentei pârâte în sensul că reclamantei i-ar fi revenit, conform legii, o obligație de comunicare a contractului.

În acest context, nu poate fi reținut un aspect de nelegalitate în privința concluziei instanței de apel în sensul că fapta pârâtei de a comunica public prestații ale artiștilor interpreți, fără a solicita în prealabil autorizația/licența neexclusivă în calitate de utilizator, desfășurând activitatea fără a achita remunerațiile cuvenite reclamantei, este o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii aptă a activa mecanismul răspunderii civile pe tărâm delictual în condițiile art. 1349 C.civ. Astfel, prin desfășurarea activității hoteliere în cadrul pensiunii, activitate ce implică și comunicarea publică de fonograme, fără a achita remunerațiile aferente și fără a fi emisă autorizația licență neexclusivă, recurenta-pârâtă a încălcat obligațiile legale invocate de reclamantă prin acțiune, respectiv, de a solicita și obține autorizația/licența neexclusivă și de a achita remunerațiile stabilite prin metodologii.

De vreme de comunicarea publică de fonograme este licită doar în condițiile obținerii autorizației/licenței neexclusive și plății remunerației datorate, potrivit legii și metodologiei aplicabile, artiștilor interpreți, corespunzător drepturilor instituite de art. 112 din Legea nr. 8/1996, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu este prezumată, nefiind necesară administrarea unor dovezi suplimentare.

Criticile recurentei pârâte privind cuantumul despăgubirilor acordate nu relevă, de asemenea, aspecte de nelegalitate. În acest sens, recurenta pârâtă a susținut că valoarea remunerației este stabilită lunar, nu pe cameră, și că, din moment ce se acordă triplul remunerației, nu poate fi obligată și la plata pe ultimii trei ani, întrucât ar exista o dublare nejustificată a sumei datorate; creanța nu este certă și exigibilă, nefiind indicată componența sumei solicitate și baza de calcul.

Sub acest aspect, instanța de apel a făcut aplicarea art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 prin raportare la dispozițiile art. 3.12 din Metodologia emisă în baza legii și aprobată prin Decizia ORDA nr. 120/2016, potrivit cărora: „Pentru spații și/sau pentru perioade nedeclarate pentru care utilizatorul a comunicat public fonograme de comerț/fonograme publicate în scop comercial sau reproduceri ale acestora și/sau prestații artistice din domeniul audiovizual în scop ambiental sau lucrativ fără a obține în prealabil autorizația - licență neexclusivă, acesta are obligația de a plăti către organismul de gestiune colectivă a drepturilor conexe ale artiștilor interpreți sau executanți și ale producătorilor de fonograme o sumă de bani reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate dacă ar fi deținut autorizația-licență neexclusivă”.

Așadar, pentru ipoteza faptei ilicite descrise în norma citată, în mod corect instanța de apel a avut în vedere forma despăgubirii constând în triplul sumelor care ar fi fost legal datorate dacă ar fi deținută autorizația-licență neexclusivă, câtă vreme conduita recurentei-pârâte de a nu achita remunerații este cea care a generat prejudiciul pe care, în final, îl percep cei îndreptățiți a încasa aceste sume de bani, iar cuantificarea despăgubirilor la suma reprezentând triplul remunerației care ar fi fost legal datorate reprezintă un criteriu legal pentru asigurarea reparării prejudiciului cauzat artiștilor interpreți sau executanți, în temeiul răspunderii civile delictuale, cu consacrare expresă în dispozițiile art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 și în metodologia aplicabilă, instanța de apel aplicând corect dispozițiile legale evocate.

De asemenea, nu poate fi reținută, pentru a se concluziona în sensul dorit de parte, acela al constatării nelegalității deciziei recurate, susținerea recurentei pârâte prin care aceasta a arătat că remunerațiile sunt stabilite lunar, nu în funcție de numărul de camere. Astfel, instanța a aplicat criteriile legale pentru stabilirea remunerației potrivit Metodologiei aplicabile, Decizia nr. 120/2016, în raport cu care situația pârâtei se încadrează la pct. D2 al metodologiei, caz în care numărul de camere nu este relevant, iar remunerația este fixă și nu variază în raport de acest criteriu.

În consecință, pentru considerentele expuse, constatând legalitatea hotărârii pronunțate în cauză de către instanța de apel, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1520A/2022 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă.