ÎCCJ, decizie (scj.ro #219227)

Acțiune având ca obiect obligarea A.N.R.P. la soluționarea dosarului administrativ. Competență teritorială

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Competența instanțelor judecătorești. Competența teritorială

Index alfabetic: conflict negativ

cerere de restituire

dosar administrativ

competență teritorială absolută

Legea nr. 165/2013, art. 35

Acțiunile la care se referă textul art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, prin care se tinde la soluționarea pe fond a dosarului administrativ, prin care

persoana îndreptățită urmărește constatarea de către instanță a existenței și întinderii dreptului de proprietate și pronunțarea unei hotărâri de restituire în natură a bunului sau, după caz, de acordare a măsurilor reparatorii în condițiile legii, sunt distincte de cele prin care titularul notificării urmărește doar a-l constrânge pe debitor, cu concursul instanței, să execute el însuși obiectul obligației. Acțiunile au obiecte diferite și conduc la rezultate diferite, anume la un titlu executoriu privind însuși dreptul la măsuri reparatorii în primul caz, respectiv la un titlu executoriu pentru obligarea entității învestite de lege la soluționarea dosarului administrativ, în al doilea caz.

Cu toate acestea, dat fiind faptul că ambele acțiuni sunt îndreptate împotriva refuzului nejustificat al entității învestite de lege de a finaliza procesul de restituire și având în vedere intenția clară a legiuitorului de a stabili, în privința litigiilor izvorâte din aplicarea Legii nr. 165/2013, competența absolută în favoarea secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află imobilul, în virtutea principiului simetriei, și acțiunea prin care se solicită obligarea entității învestite de lege să soluționeze dosarul administrativ este de competența aceleiași instanțe.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1104 din 17 aprilie 2024

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București-Secția a V-a civilă, la data de 19.11.2021, , reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la soluționarea dosarului administrativ nr. x/CC, ce are ca obiect imobile situate în Comuna Comănești, județul Bacău, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

2.

Hotărârile care au generat conflictul

2.1 Prin sentința civilă nr. 950 din data de 07.06.2022, Tribunalul București – a V-a civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul București – Secția a V-a civilă a reținut, în esență, că sunt incidente dispozițiile art. 35 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 111/2019, respectiv că instanța competentă este cea în a cărei circumscripție se află imobilul, fiind vorba de o competență teritorială absolută, de ordine publică.

2.2 Prin sentința civilă nr. 238/2023 din data de 22.03.2023, Tribunalul Bacău – Secția civilă a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bacău a reținut că Tribunalul București a fost învestit cu o cerere având ca obiect obligație de a face – soluționarea dosarului administrativ nr. x/CC – fără corespondent în dispozițiile art. 35 din Legea nr. 165/2013.

Apreciind că dispozițiile Legii nr. 165/2013 sunt de strictă interpretare și aplicare, instanța a considerat că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile de drept comun în stabilirea competenței materiale, competența de soluționare fiind determinată în raport de valoarea obiectului dedus judecății, astfel că a concluzionat că Judecătoria Sectorului 1 București este instanța competentă material și teritorial să soluționeze prezentul dosar.

2.3

Învestită prin declinare, prin sentința civilă nr. 7201/2023, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului București, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a trimis dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

În esență, această instanță a reținut că Tribunalul București a fost învestit cu o cerere având ca obiect obligație de a face, reclamantul invocând nerespectarea de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a termenului de 60 luni pentru soluționarea dosarului administrativ, având ca obiect cererea de restituire în echivalent a imobilelor naționalizate.

A reținut că reclamantul a precizat că nu înțelege să își întemeieze acțiunea pe dispozițiile art. 35 alin. (2) și (3) din Legea nr. 165/2013, astfel că în cauză sunt incidente prevederile art. 35 alin. (1

1

) din Legea nr. 165/2019, potrivit cărora litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor Legii nr. 165/2019 sunt de competența secțiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acțiunii.

Totodată, instanța a mai reținut că reclamantul, prin cererea introductivă, a invocat ca temei de drept al acțiunii inclusiv Legea nr. 10/2001. Or, potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001, competența de a se pronunța în privința respectării prevederilor acestei legi speciale revine tot secțiilor civile ale tribunalelor.

Față de aceste considerente, luând în considerare și sediul pârâtei situat în București, instanța a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului București.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte reține următoarele:

Dispozițiile art. 133 pct. 2 C.proc.civ. prevăd că există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

Înalta Curte reține că este sesizată cu un conflict negativ de competență, în ipoteza prevăzută de art. 133 alin. (2) teza a II-a C.proc.civ., anume a declinărilor succesive între Tribunalul București – Secția a V-a civilă, Tribunalul Bacău –Secția I civilă și Judecătoria Sectorului 1 București.

Ivirea prezentului conflict negativ de competență a fost determinată de modul diferit în care instanțele au calificat obiectul acțiunii deduse judecății și au stabilit, în funcție de aceasta, competența de soluționare a cauzei.

Astfel, Tribunalul București – Secția a V-a civilă a considerat că este învestit cu o acțiune îndreptată împotriva refuzului nejustificat al entității învestite de lege de a finaliza procesul de restituire în natură sau în echivalent, prin emiterea deciziei de compensare, acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 165/2013, astfel că a dat eficiență dispozițiilor art. 35 alin. (1) din acest act normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 111/2019, apreciind că, în cauză, este în discuție o competență teritorială exclusivă.

Tribunalul Bacău a considerat că este învestit cu o cerere având ca obiect obligație de a face, respectiv soluționarea unui dosar administrativ, fără corespondent în dispozițiile art. 35 din Legea nr. 165/2013, competența materială fiind stabilită în raport de valoarea obiectului cererii, iar competența teritorială fiind stabilită în raport de locul situării imobilului.

De cealaltă parte, Judecătoria Sectorului 1 București a considerat că este învestită cu o acțiune având ca obiect obligație de a face, fiind invocată nerespectarea de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a termenului de 60 luni pentru soluționarea dosarului administrativ, astfel că a reținut aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 35 alin. (1

1

) din Legea nr. 165/2019, potrivit cărora litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor Legii nr. 165/2019 sunt de competența secțiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acțiunii. În ceea ce privește competența teritorială, judecătoria s-a raportat la sediul pârâtei.

Înalta Curte constată că, în speță, reclamantul a învestit Tribunalul București-Secția a V-a civilă cu o cerere având ca obiect obligarea pârâtei la soluționarea dosarului administrativ, având ca obiect cererea de restituire în echivalent a unor imobilelor naționalizate și la emiterea unei decizii motivate.

Demersul judiciar a fost întemeiat, în drept, pe dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 165/2013.

Legea nr. 165/2013 a fost adoptată cu intenția de a eficientiza și finaliza procesul de acordare a măsurilor reparatorii cuvenite pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, proces început prin legi anterioare și aflat în diferite stadii de soluționare a "cererilor", în sensul art. 3 pct. 1 din lege, inclusiv a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001.

În acest scop, prin art. 33 din Legea nr. 165/2013 au fost instituite noi termene de soluționare a cererilor depuse în baza legilor de reparație și nesoluționate până la data intrării în vigoare de către entitățile învestite de lege.

De asemenea, prin art. 34 s-au prevăzut termene de soluționare a dosarelor în sarcina altor entități învestite de lege, cu atribuții în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv și de stabilire a măsurilor reparatorii.

În conformitate cu prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, forma în vigoare la data introducerii acțiunii (modificare introdusă prin Legea nr. 111/2019), "în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor".

Finalitatea demersului judiciar la care se referă norma citată este explicitată în alin. (3), care trimite în mod expres la alin. (2) din art. 35, în sensul că, "în cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), instanța judecătorească se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi".

Așadar, în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenul defipt de lege, persoana îndreptățită se poate adresa instanței de judecată pentru soluționarea pe fond a dosarului administrativ constituit ca urmare a formulării notificării, o astfel de acțiune fiind de competența

secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află imobilul

, așa cum în mod expres prevede art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, care face trimitere la dispozițiile alin. (1) al aceluiași articol.

Dispozițiile legale sus-menționate instituie o normă de competență teritorială absolută, ce conferă tribunalului în a cărui circumscripție se află imobilul o plenitudine de competență în privința soluționării litigiilor izvorâte din aplicarea Legii nr. 165/2013.

În mod evident, acțiunile la care se referă textul art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, prin care se tinde la soluționarea pe fond a dosarului administrativ, prin care persoana îndreptățită urmărește constatarea de către instanță a existenței și întinderii dreptului de proprietate și pronunțarea unei hotărâri de restituire în natură a bunului sau, după caz, de acordare a măsurilor reparatorii în condițiile legii, sunt distincte de cele prin care titularul notificării urmărește doar a-l constrânge pe debitor, cu concursul instanței, să execute el însuși obiectul obligației, cum este cazul acțiunii ce face obiectul prezentului dosar. Acțiunile au obiecte diferite și conduc la rezultate diferite, anume la un titlu executoriu privind însuși dreptul la măsuri reparatorii în primul caz, respectiv la un titlu executoriu pentru obligarea entității învestite de lege la soluționarea dosarului administrativ, în al doilea caz.

Cu toate acestea, dat fiind faptul că ambele acțiuni sunt îndreptate împotriva refuzului nejustificat al entității învestite de lege de a finaliza procesul de restituire, și având în vedere intenția clară a legiuitorului de a stabili, în privința litigiilor izvorâte din aplicarea Legii nr. 165/2013, competența absolută în favoarea secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află imobilul, Înalta Curte reține că, în virtutea principiului simetriei, și acțiunea prin care se solicită obligarea entității învestite de lege să soluționeze dosarul administrativ este de competența aceleiași instanțe.

Prin urmare, reținând că textul art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 instituie o regulă de competență teritorială absolută de ordine publică, această normă de competență având caracter special, Înalta Curte, constatând că imobilul asupra căruia poartă litigiul este situat în județul Bacău, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (4) C.proc.civ. și a dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 165/2013, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, în a cărui rază teritorială se află imobilul.