ÎCCJ, decizie (scj.ro #219223)

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București–Secția a III-a civilă, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 138.000 USD, în echivalent în lei la data efectuării plății, reprezentând împrumut acordat și nerestituit, stabilind totodată în sarcina pârâtei și un termen de plată. Totodată, a solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr.1492 din 08.12.2015, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins acțiunea formulată, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 1145A din 18.07.2022, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de reclamantul A., a schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a admis, în parte, acțiunea; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 125.000 USD, în echivalent lei la data plății, reprezentând împrumut nerestituit; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 8203 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru, conform art. 453 alin. 2 teza I și a obligat intimata la plata către apelant a sumei de 4494,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru apel.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 1145A/2022, pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâta. În cuprinsul cererii de recurs, pârâta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6) și 8) C.proc.civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel. Printr-un prim motiv de recurs dezvoltat, recurenta a susținut că motivarea hotărârii este una contradictorie. În acest sens, a arătat că, pe de o parte, instanța de apel a reținut că pentru a fi validată afirmația recurentei în sensul că suma de 125.000 USD ar fi avut o altă natură juridică sau că nu și-a manifestat niciodată voința de a obține un împrumut de la intimat, aceasta avea obligația de a prezenta actul primordial, din care să rezulte aceste aspecte, obligație ce nu a fost îndeplinită în cauză. Or, această reținere, dincolo de faptul că este una eronată, în opinia recurentei, intră în contradicție cu cele reținute de instanța de apel în paragrafele următoare, potrivit cărora cei 125.000 USD au fost folosiți pentru cumpărarea unui apartament achiziționat pe numele recurentei în contextul uniunii de facto existente între părți. Așadar, pe de o parte, instanța de apel a afirmat că recurenta nu a dovedit o altă natură juridică a sumei de 125.000 USD în afara celei de împrumut, însă, pe de altă parte, a reținut circumstanțierea titlului cu care a fost acordată suma, respectiv că aceasta a fost folosită la achiziționarea unui apartament, astfel că, în opinia recurentei, motivarea instanței de apel este confuză și oscilantă. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta a susținut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 2158 C.civ. Astfel, susține recurenta că, din situația de fapt reținută de instanță, se poate observa că lipsesc condițiile prevăzute de dispozițiile art. 2158 C.civ., respectiv intenția părților pentru a da, precum și cea de a primi cu împrumut. Dimpotrivă, în opinia recurentei, acțiunile acesteia se circumscriu unui contract de mandat, aceasta acționând pe seama reclamantului, astfel cum rezultă și din întreg probatoriul administrat în cauză. Totodată, a arătat că se cuvin a fi evidențiate și cele reținute prin decizia nr. 2328 din 2.11.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă, pronunțate în dosarul nr. x/3/2017 disputat între părți, în cadrul căreia la pag. 10, paragraful 1, instanța supremă a reținut că "este relevant a fi precizat, în acest punct al analizei că, în hotărârea primei instanțe, s-a și menționat că susținerile divergente ale părților relative la scopul transmiterii sumelor menționate în „declarație" sunt sugestive pentru ilustrarea unei simulații și că excede obiectului litigiului tranșarea unei asemenea chestiuni". Concluzionând, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel. În drept, s-au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) și 8) C.proc.civ. Nu au fost identificate motive de ordine publică.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Primul motiv de recurs invocat este reglementat de dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6) C.proc.civ. care normează trei ipoteze și anume: a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârșire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanță; b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicția poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susțin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic; c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare. Dacă pentru invocarea nemotivării hotărârii supuse căii de atac, în principiu, este suficientă trimiterea la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., pentru celelalte două variante normative - motivarea contradictorie ori motivarea pe baza unor motive străine de natura pricinii - recurentul este ținut să indice instanței de recurs și să dezvolte această ipoteză de casare prin critici concrete, din care să reiasă cu claritate caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanța de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) sau să indice acele considerente străine de natura pricinii. În cuprinsul memoriului de recurs, se evocă existența unei motivări contradictorii, susținându-se că instanța de apel a afirmat că recurenta nu a dovedit o altă natură juridică a sumei de 125.000 USD în afara celei de împrumut, însă, pe de altă parte, a reținut circumstanțierea titlului cu care a fost acordată suma, respectiv că aceasta a fost folosită la achiziționarea unui apartament. În opinia recurentei, motivarea instanței de apel este confuză și oscilantă. Înalta Curte de Casație și Justiție notează că este neîntemeiată susținerea formulată, întrucât nu există niciun fel de contradicție în cuprinsul hotărârii atacate. Astfel, în primul paragraf indicat de recurentă, instanța a răspuns unei critici invocate de recurenta - pârâtă, în sensul că, cu ocazia judecării apelului, a susținut că suma de bani ar fi fost primită de către aceasta sub o altă natură juridică. Cu privire la această susținere, s-a arătat că nu există o astfel de dovadă, cu ajutorul căreia s-ar fi putut proba alegațiile recurentei. În cel de-al doilea paragraf indicat de recurentă, instanța de apel a motivat faptul că recurenta - pârâtă nu a contestat faptul că nu a primit suma de bani, ci, din contră, a și indicat cuantumul acesteia, datele când au fost remise sumele, precum și destinația lor. Motivarea sus-menționată nu are caracter contradictoriu, deoarece instanța a vrut să evidențieze faptul că locuința ar fi putut fi cumpărată pe numele amândurora, în ipoteza în care părțile, inclusiv intimatul-reclamant ar fi dorit să îi atribuie destinația de locuință comună. Pentru detalierea raționamentul juridic, instanța a reținut că, cumpărarea unui imobil pe numele recurentei împreună cu declarația, prin care aceasta a recunoscut că a împrumutat o sumă de bani, reprezintă dovada faptului că recurenta a împrumutat suma de 125.000 USD. Or, simpla existența a unei uniuni de facto între părți nu este de natură să conducă la concluzia că suma de bani primită de către recurentă nu poate fi calificată drept împrumut, cum în mod eronat încearcă să susțină aceasta. Argumentele expuse de către instanța de apel sunt clare și coerente, fiind caracterizate prin logică juridică, din punct de vedere al raționamentul, motiv pentru care alegațiile recurentei referitoare la existența unei motivări contradictorii sunt lipsite de fundament. Pentru aceste motive, se constată că nu este întemeiat motivul de recurs invocat. Cu privire la motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) C.proc.civ.- aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2158 C.civ., se evocă următoarele: Prin cererea de chemare în judecată, intimatul-reclamant a solicitat obligarea recurentei B. la restituirea sumei de 138.000 USD la cursul BNR din ziua plății, acordate cu titlu de împrumut, prevalându-se de înscrisul numit declarație din 04.08.2014, a cărei semnătură a fost atestată de avocat X, în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. 1 lit. c din Legea nr. 51/1995. Instanța de apel, prin hotărârea pronunțată, a statuat că s-a dovedit existența contractului de împrumut, deoarece remiterea sumei de 125.000 nu a fost contestată de către niciuna dintre părți, iar natura juridică a acesteia a fost dovedită prin mijloacele probatorii administrate în cauză, respectiv declarația recurentei din data de 04.08.2014, care, în conformitate cu art. 288 C.proc.civ., reprezintă un înscris de recunoaștere sau reînnoire a unei datorii preexistente, care face dovada împotriva debitorului. Înalta Curte de Casație și Justiție notează că stabilirea situației de fapt, pe baza probatoriilor administrate în cauză reprezintă apanajul instanțelor devolutive, nefiind permisă în calea de atac extraordinară a recursului o modificare a acesteia prin reinterpretarea probelor administrate în cauză. Pornind de la situația prestabilită (remiterea efectivă a sumei de 125.000 euro către recurentă și existența declarației din 04.08.2014, a cărei semnătură a fost atestată de avocat), recurenta contestă predarea cu titlu de împrumut a sumei respective, afirmând o altă natură juridică a sumei împrumutate. Dispozițiile art. 2158 alin. (1) C.civ., definesc contractul de împrumut ca fiind contractul, prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile și consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie, după o anumită perioadă de timp, aceeași sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeași natură și calitate. Împrumutul de consumație este un contract real, în sensul art. 1174 alin. (4) C.civ., pentru încheierea sa valabilă fiind necesară, pe lângă acordul de voință al părților și remiterea bunului, aspect ce rezultă chiar din definiția legală cuprinsă în art. 2158 alin. (1) C.civ. Caracterul real al contractului face ca el să nu poată lua naștere în absența tradițiunii bunului împrumutat, astfel încât un înscris constatator al convenției, chiar și în formă autentică, are doar valoarea juridică a unui antecontract de împrumut, dacă nu este însoțit de remiterea materială a bunului împrumutat. Contractul de împrumut de consumație este un contract unilateral, conform art. 1171 C.civ., chiar dacă este cu titlu oneros (de exemplu, împrumutul cu dobândă), întrucât, din momentul încheierii lui, dă naștere la obligații doar pentru împrumutat, căruia îi revine atât obligația de restituire, cât și cea de plată a dobânzii (în cazul contractului cu titlu oneros), în timp ce împrumutătorul nu are obligații izvorând din contract, deoarece predarea lucrului împrumutat nu ține de efectele contractului, ci de însăși nașterea sa valabilă, fiind intrinsecă încheierii contractului. Astfel, este suficient ca înscrisul probator să fie redactat într-un singur exemplar, rămas la împrumutător, el fiind creditorul obligațiilor asumate de împrumutat. Referitor la dovada contractului de împrumut, din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 309 alin. (2) C.proc.civ., prin care „niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei”, rezultă că un contract de împrumut se poate dovedi doar prin înscrisuri, urmând a fi verificată valoarea declarației din punct de vedere probator. În accepțiunea Codului de procedură civilă, înscrisul este orice scriere sau altă consemnare, care cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material – art. 265. Înscrisul sub semnătură privată este acela care poartă semnătura părților, indiferent de suportul său material. El nu este supus niciunei alte formalități, în afara excepțiilor anume prevăzute de lege (art. 272 Cpc). Declarația din 04.08.2014 atestată de avocat în condițiile Legii nr. 51/1995 nu reprezintă un înscris sub semnătură privată, în condițiile în care nu poartă mențiunea „bun și aprobat pentru”. Însă, în conformitate cu art. 288 C.proc.civ., declarația are natura juridică a unui înscris de recunoaștere sau de reînnoire a unei datorii preexistente, care face dovada împotriva debitorului, moștenitorilor sau succesorilor săi în drepturi, dacă aceștia nu dovedesc, prin aducerea documentului originar, că recunoașterea este eronată sau inexactă. Din textul normativ expus anterior rezultă că înscrisurile recognitive sau reînnoitoare sunt cele întocmite cu scopul recunoașterii unui înscris primordial sau originar pentru a procura creditorului un intrumentum probationis . Așadar, recunoașterea trebuie să se refere la o datorie preexistentă, chiar dacă nu se face mențiune exactă în privința datei datoriei originale, însă este necesar ca această datorie să poată fi identificată. În litigiul pendinte, în mod corect, a reținut instanța de apel că declarația recurentei din data de 04.08.2014, atestată de avocat, în condițiile Legii nr. 51/1995, îndeplinește condițiile legale, de vreme ce, în cuprinsul acesteia, se menționează cuantumul sumelor remise și datele, la care s-a realizat acest lucru, natura juridică a acestora de împrumut, precum și data scadenței obligației de restituire (01.08.2017). Validitatea declarației necontestate coroborate cu conținutul acesteia îi conferă, sub aspect probator, valoarea unui act recognitiv sau de reînnoire a unei datorii, care instituie în favoarea creditorului prezumția că aceasta reflectă întocmai datoria invocată, prezumție, care poate fi răsturnată de debitor prin dovedirea faptului că recunoașterea sau reînnoirea este eronată sau inexactă, dovadă care se poate face prin prezentarea documentului originar. Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție evidențiază că, în mod corect, s-a reținut existența raporturilor de împrumut între părți, fiind neîntemeiate criticile formulate. În realitate, recurenta, prin criticile formulate în recurs- existența unor raporturi de mandat, și nu de împrumut- solicită o reinterpretare a probelor administrate, din care să rezulte realitatea faptică pretinsă, atribuirea unei alte semnificații probatoriului testimonial, a interogatoriilor și înscrisurilor administrate ca probe, în faza devolutivă a procesului, împrejurare care este incompatibilă cu controlul de legalitate efectuat în recurs. Astfel, critica privind neaplicarea, în cauză, a dispozițiilor speciale privind contractul de mandat se grefează pe o reinterpretare a probelor de manieră a permite conturarea situației de fapt în sensul pretins de recurentă, iar această operațiune juridică nu poate fi primită în cadrul procesual pendinte. Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 496 C.proc.civ., constatând că nu sunt întemeiate criticile formulate, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6) și pct. 8) C.proc.civ., recursul a fost respins, ca nefondat.