ÎCCJ, decizie (scj.ro #226654)

Act de recunoaștere a unui contract de împrumut. Acțiune în anulare pentru lipsa cauzei. Regimul probatoriu al înscrisului recognitiv. Sarcina probei

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Judecata

Index alfabetic: înscris recognitiv

datorie preexistentă

act declarativ

sarcina probei

C.proc.civ., art. 270 alin. 2, art. 288

Cauza actului recognitiv este preexistența unei datorii pentru care nu (mai) există un înscris doveditor și a cărei existență părțile doresc să o ateste, prin recunoașterea făcută de debitor – care, atunci când o recunoaște, o recunoaște ca fiind existentă și validă.

A afirma inexistența cauzei implică a demonstra inexistența acestei datorii, sarcină ce revine părții care face afirmația.

Prin urmare, confirmând existența împrumuturilor anterioare, reclamantul debitor recunoaște niște împrumuturi considerate a priori valabile de către părți, căzând în sarcina sa, potrivit dispozițiilor art. 270 alin. (2) C.proc.civ. coroborate cu cele ale art. 288 din același cod, să probeze o eventuală nulitate a lor, iar nu în sarcina pârâtului să le probeze validitatea; simpla recunoaștere a datoriei anterioare de către împrumutat face dovada împotriva sa a existenței obligației la care s-a îndatorat, împrumutătorul fiind dispensat de a aduce alte probe suplimentare.

În aceste condiții, proba contrară declarației de recunoaștere a datoriei (a primirii împrumutului) se poate face fie prin proba faptului pozitiv contrar – dovada faptului că suma a fost încasată cu alt titlu – fie prin aducerea documentului originar din care să rezulte că recunoașterea este eronată sau inexactă (în cazul în care acesta există), fie prin invocarea vicierii consimțământului la declararea recunoașterii datoriei, printr-o acțiune în anulare care să tindă la a dovedi că declarantul debitor s-a aflat în eroare, a fost forțat sau indus în eroare să semneze actul recognitiv.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 221 din 30 ianuarie 2025

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată la data de 17.02.2022 pe rolul Tribunalului Bihor, reclamantul A.  a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând să se dispună anularea, pentru lipsa cauzei, a contractului de împrumut autentificat sub nr. 986 din 10.12.2019 de către BNP X. și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa de timbru și onorariu de avocat.

Prin sentința civilă nr. 118/C/2023 din data de 14.06.2023, pronunțată de Tribunalul Bihor, a fost respinsă acțiunea civilă introdusă de reclamantul A., având ca obiect anularea contractului de împrumut autentificat sub nr. 986 din 10.12.2019 la BNP X. A fost obligat reclamantul să achite pârâtului cu titlul de cheltuieli de judecată suma de 2.000 lei - onorariu avocațial.

Prin decizia civilă nr. 194/A din 27.02.2024, Curtea de Apel Oradea – Secția I civilă a admis apelul civil declarat de către apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 118/C/2023, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în totalitate.

A admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B.

A anulat contractul de împrumut autentificat sub nr. 986/2019 la Biroul Individual Notarial X.

A respins apelul declarat de către apelantul-reclamant A. împotriva tuturor încheierilor interlocutorii.

A obligat pe intimatul-pârât B. să plătească apelantului-reclamant A. suma totală de 13.067,5 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în fond și apel.

Împotriva deciziei civile nr. 194/2024 pronunțată de Curtea de Apel Oradea – Secția I civilă a declarat recurs recurentul-pârât B., invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

Prin recursul formulat se arată că instanța de apel a calificat actul a cărui anulare se cere ca nefiind contract de împrumut propriu-zis, ci un act confirmativ, prin care s-a recunoscut primirea sumei de 50.000 euro cu titlul de împrumut. În acest context, instanța de apel trebuia să analizeze declarația împrumutatului din respectivul înscris prin prisma prevederilor art. 288 C.proc.civ. potrivit căruia „înscrisul de recunoaștere sau de reînnoire a unei datorii preexistente face dovada împotriva debitorului, moștenitorilor".

De asemenea, prin recursul formulat se arată că instanța de apel în mod nelegal și cu greșita aplicare a prevederilor art. 270 alin. (1) C.proc.civ., pe baza acestui fine de neprimire de ordin formal, a înlăturat din materialul probator al cauzei declarația dată sub semnătură legalizată de către intimatul-reclamant, fără a analiza conținutul acesteia, considerând că aceasta nu are aptitudinea prin ea însăși de a dovedi raporturile contractuale dintre părți, în absența unor alte probe cu care să se completeze acest început de dovadă scrisă.

Declarația sub semnătură legalizată trebuia să fie analizată și evaluată potrivit naturii sale juridice, corespunzătoare unei corecte calificări a acesteia din punctul de vedere al condițiilor de formă și, odată depășit impedimentul de ordin formal, conținutul acesteia impunea instanței de apel luarea în considerare a prevederilor art. 288 C.proc.civ., ipoteză neanalizată în considerentele deciziei recurate.

Sub aspect probator, actul recognitiv sau de reînnoire a unei datorii are valoarea probatorie autonomă în raport cu actul primordial și face dovada celui dintâi, indiferent dacă este sau nu însoțit de acesta, iar această putere doveditoare a actului recognitiv, se opune debitorului însuși, moștenitorilor sau succesorilor în drepturi ai acestuia (nu și terților față de care acesta rămâne un fapt juridic).

Prin urmare, mai susține recurentul, atât vreme cat instanța de apel a considerat contractul de împrumut ca fiind un înscris confirmativ, este evident ca prin declarația împrumutatului din cuprinsul acestui contract s-a făcut o recunoaștere a împrumuturilor anterior acordate de către acesta, fapt ce se circumscrie prevederilor art. 288 C.proc.civ., care ar fi trebuit să prevaleze în analiza instanței de apel.

Din întreaga analiză a materialului probator reiese că intimatul- reclamant nu a putut produce nicio dovada în contra celor declarate și recunoscute de către acesta prin actul autentic de împrumut, în condițiile în care recurentul-pârât a propus o serie de probe care sunt de natură a conduce la ideea că a deținut respectivele sume de bani, că le-a retras și că le-a folosit pentru a-l împrumuta pe intimatul-reclamant.

Interpretarea dată de instanța de apel răspunsului la întrebarea nr. 7 la interogatoriul administrat în fata instanței de fond „pentru a avea o siguranță" este una total eronată și nu se poate corobora nici măcar cu susținerile intimatului-reclamant referitoare la încheierea actului de împrumut „să fie sigur că primește înapoi banii de la creanță." În realitate, prin acest răspuns recurentul-pârât a explicat instanței de fond, după cum arată în memoriul de recurs, că a încheiat contractul de împrumut pentru a avea o siguranță că va primi de la intimatul-reclamant cei 50.000 euro – suma care fusese deja acordată cu titlu de împrumut.

Mai subliniază recurentul că nu ar fi fost nevoie de un contract de împrumut pentru recuperarea sumelor de bani aferente cesiunii de creanță în condițiile în care acel contract era formalizat printr-un act autentic cu caracter de titlu executoriu, în cuprinsul căruia se prevedeau în mod expres obligația de restituire, cuantumul, ce reprezintă și termenele agreate de părți.

În plus, instanța de apel nu a dat relevanță răspunsului recurentului-pârât la întrebarea nr. 7 din interogatoriul administrat în fața instanței de apel și nici unui alt act autentic prin care intimatul-pârât a recunoscut, încă o dată, împrumutul acordat în cuantum total de 50.000 de euro, respectiv prin Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. 464/2020 de BNP X.

Mai arată recurentul că în virtutea principiului forței obligatorii a contractului, scopul imediat se prezumă – lipsa lui fiind necesar a fi dovedită. Or, intimatul-reclamant nu a oferit nicio explicație logică a motivului pentru care ar fi făcut o astfel de recunoaștere dublă a împrumutului.

De asemenea, se arată că intimatul-reclamant nu a dovedit cu nimic că împrumutul nu ar reprezentanta o manifestare de voință valabilă referitoare la operațiuni reale desfășurate între părți, atât în privința faptelor juridice (remiterea de sume), cât și a actelor juridice menționate (titlul de împrumut cu care s-ar fi făcut remiterile).

Pentru aceste motive a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei instanței de apel în vederea rejudecării apelului.

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, criticile din calea de atac vizând exclusiv modul în care instanța de apel a interpretat situația de fapt prin prisma probatoriului. Deși recurentul-pârât a fost indicat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recursul nu este motivat prin prisma acestuia.

Pe fond, intimatul-reclamant a solicitat recursului ca nefondat, întrucât, deși se invocă neanalizarea de către instanța de apel a declarației de recunoaștere a împrumutului din perspectiva dispozițiilor art. 288 C.proc.civ., în realitate instanța de apel a analizat actul inclusiv din această perspectivă, prezentând o serie de citate din cuprinsul deciziei instanței de apel, apreciate de intimatul-reclamant ca fiind relevante în acest sens, la finalul analizei concluzionând în mod corect că o nouă recunoaștere a împrumuturilor nu suplinește lipsa cauzei contactului aflat în litigiu.

Recurentul-pârât B. a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepției de nulitate a recursului și admiterea recursului formulat.

Intimatul-reclamant A. a depus note scrise, ulterior rămânerii instanței în pronunțare, prin care a solicitat anularea recursului ca nemotivat, pe cale de excepție, iar pe fond respingerea recursului ca nefondat, cu menținerea ca temeinică și legală a deciziei recurate.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Excepția nulității recursului este neîntemeiată, criticile formulate cu privire la încălcarea și greșita aplicare în cauză a prevederilor art. 270 alin. (2) și 288 C.proc.civ. referitoare la efectele actului recognitiv și la sarcina probei încadrându-se în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C.proc.civ., astfel cum se va putea observa și în analiza pe fond a recursului.

Pe fond, Înalta Curte constată că decizia atacată suferă atât în ceea ce privește modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material, cât și – în consecința erorilor de drept material – în ceea ce privește respectarea regulilor de drept procesual, cu referire la art. 249 C.proc.civ. privitor la sarcina probei, criticile aduse prin cererea de recurs fiind întemeiate.

Practic, instanța de apel a calificat greșit efectele actului juridic în litigiu, încălcând prevederile art. 288 și art. 270 C.proc.civ., de care se prevalează recurentul, ceea ce a condus la nerespectarea regulilor referitoare la sarcina probei.

Soluția instanței de apel, prin care a fost admisă cererea reclamantului de anulare a actului său de recunoaștere a unor împrumuturi primite de la pârât, se sprijină, în esență, pe următorul raționament:

actul litigios nu este un contract de împrumut, cum este denumit, ci un act declarativ menit să consolideze un drept preexistent, respectiv să confirme contracte anterioare de împrumut, ceea ce implică necesitatea de a dovedi remiterea sumelor împrumutate; din act, însă, nu rezultă cu certitudine înmânarea efectivă a sumelor presupus împrumutate;

declarațiile reclamantului din actul declarativ și dintr-o promisiune de vânzare încheiată ulterior între părți, prin care acesta recunoaște primirea împrumuturilor sunt echivalente unei simple mărturisiri extrajudiciare – fapt supus aprecierii judecătorului – iar dispozițiile art. 270 alin. 2 C.proc.civ. permit proba contrară celor declarate;

reclamantul a negat realitatea împrumuturilor, iar înscrisurile depuse de pârât referitoare la disponibilitățile care i-au permis să acorde împrumuturile, notările din caietele personale ale acestuia referitoare la împrumuturi și cinci retrageri bănești în cuantum de câte 10.000 de euro fiecare, la datele și în cuantumurile notate în evidențele personale ale pârâtului nu pot fi opuse reclamantului, întrucât emană de la pârât și pot face dovadă doar împotriva acestuia, iar nu în favoarea sa;

prin urmare, instanța de apel a reținut că înscrisurile depuse de către pârât nu fac dovada predării, cu titlu de împrumut, a unor sume de bani către apelantul-reclamant în perioada de referință;

răspunsul dat de pârât la întrebarea nr. 7 din interogatoriu se coroborează cu susținerile reclamantului, în sensul că actul declarativ de împrumut a fost menit să asigure pârâtului o garanție că reclamantul îi va plăti pârâtului o creanță cesionată de acesta de la un terț creditor al reclamantului – creanță cu privire la care obligațiile reclamantului față de pârât au fost între timp stinse;

declarațiile contradictorii ale părților cu privire la scopul remiterii sumelor face instanța de apel să nu poată considera dovedită remiterea sumelor presupus împrumutate;

instanța de apel consideră inaplicabile prevederile art. 1261-1265 C.civ. referitoare la validarea actelor anulabile, întrucât un contract anulabil poate fi confirmat doar dacă în momentul confirmării condițiile sale de validitate sunt întrunite; de vreme ce nulitatea pretinselor contracte succesive de împrumut rezidă în nepredarea sumelor de bani, întrucât e vorba despre contracte reale, aceasta fiind, în fapt, condiția de validitate care trebuia îndeplinită la data încheierii contractului confirmativ (în litigiu), rezultă că, în absența predării sumelor din contractele anterioare de împrumut, acestea nu au putut fi confirmate, întrucât în momentul confirmării condiția de validitate (remiterea materială a împrumutului) nu era îndeplinită;

din punctul de vedere al instanței de apel, actul în cauză dovedește doar existența unui acord anterior de voință al părților cu privire la împrumuturi, dar nu și faptul material al remiterii sumelor de bani; valoarea juridică a recunoașterii din actul atacat e lăsată la aprecierea judecătorului; remiterea nu a fost constatată de un notar, iar probele nu o confirmă;

în lipsa primirii sumelor de bani, lipsește, din perspectiva reclamantului, cauza actului atacat, ceea ce atrage nulitatea acestuia conform art. 1238 C.civ.

Înainte de a dezvolta considerentele pentru care au fost găsite fondate criticile din recursul declarat de pârât, trebuie făcută observația că textele de lege referitoare la probe, ce se regăsesc în Codul de procedură civilă, au atât componente de ordin procesual (condiții de admisibilitate, încuviințare, administrare a probelor, cheltuieli, etc), cât și componente de ordin material – cum este cazul dispozițiilor art. 288 și art. 270 C.proc.civ., care se referă la proba raportului juridic de drept material și sunt strâns legate de acesta.

Prin urmare, încălcarea sau greșita aplicare a acestor componente de drept material ale unor dispoziții legale regăsite în Codul de procedură civilă se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C.proc.civ.

Acestea fiind spuse, analiza va porni de la natura reală a actului a cărui analiză se solicită – respectiv, un act recognitiv, prin care reclamantul a recunoscut datorii preexistente față de pârât, născute în baza unor împrumuturi anterioare acordate în perioada 2017-2019.

Din acest punct de vedere, instanța de apel a reținut inițial corect, în preambulul motivării sale, că actul litigios nu are natura juridică a unui veritabil contract de împrumut, ci a unui act declarativ, menit să consolideze un drept preexistent, însă, omițând a-l încadra explicit în categoria juridică definită de lege – act recognitiv – pare să fi omis și consecințele pe care legea, adică art. 288 C.proc.civ, le recunoaște unui asemenea act.

Instanța de apel a mai inclus ulterior, în cadrul raționamentului său, și o analiză din perspectiva normelor aplicabile actului confirmativ (specie de acte distinctă), anume a dispozițiilor art. 1261-1265 C.civ., referitoare la validarea unui contract preexistent anulabil. Acestea sunt, însă, irelevante cauzei, întrucât actul în dispută este un înscris recognitiv, menit să recunoască existența unei act anterior valabil încheiat, dar pentru care nu exista un înscris doveditor, iar nu un act de confirmare a unor acte anterioare anulabile. Prin urmare, această analiză a instanței de apel, făcută prin lentila unor dispoziții care nu sunt incidente cauzei, va fi înlăturată.

Revenind la natura reală a actului juridic în dispută – act recognitiv – Înalta Curte reține că potrivit art. 288 C.proc.civ., înscrisul de recunoaștere sau de reînnoire a unei datorii preexistente face dovadă împotriva debitorului, moștenitorilor sau succesorilor săi în drepturi, dacă aceștia nu dovedesc, prin aducerea documentului originar, că recunoașterea este eronată sau inexactă.

Prin urmare, acest tip de înscris are ca premisă o datorie preexistentă pe care părțile o consideră validă, decurgând dintr-un act valabil, iar nu o datorie viciată, ivită dintr-un act nul pe care părțile vor să-l valideze, cum e cazul actului confirmativ.

În consecință, recunoscând existența împrumuturilor anterioare, reclamantul a recunoscut niște împrumuturi considerate

a priori

valabile de către părți, căzând în sarcina lui să probeze o eventuală nulitate a lor, iar nu în sarcina pârâtului să le probeze validitatea; simpla recunoaștere a datoriei anterioare de către reclamantul-debitor face dovadă împotriva sa de existența datoriei, pârâtul fiind dispensat de a aduce alte probe suplimentare.

În speță, instanța de apel pare să considere că actul recognitiv încheiat de părți atestă, prin declarațiile acestora, doar existența unor acorduri de voință de împrumut anterioare, dar nu și remiterile efective ale sumelor împrumutate, remiteri care, în opinia deciziei atacate, trebuie probate distinct de către pârâtul împrumutător, sub sancțiunea considerării contractelor de împrumut ca fiind nule în lipsa înmânării sumelor (înmânare ce e de esența împrumutului), ceea ce atrage o lipsă a cauzei actului recognitiv.

Raționamentul este eronat și înșelător: așa cum s-a arătat, în realitate, recunoscând existența datoriei anterioare (a împrumuturilor primite), reclamantul recunoaște în mod implicit existența unei datorii valide, deci nașterea ei valabilă – cu alte cuvinte, când semnatarul recunoaște validitatea împrumuturilor, se presupune că recunoaște și încasarea/remiterea sumelor împrumutate.

Prin urmare, îi revine reclamantului, potrivit art. 270 alin. (2) și art. 288 C.proc.civ. sarcina de a proba în contra celor recunoscute prin actul recognitiv, iar nu pârâtului să facă dovada remiterii sumelor pe care reclamantul declară că le-a împrumutat în perioada 2017-2019.

Raționând așa cum a făcut-o, instanța de apel a răsturnat în chip de nepermis și, totodată, vătămător pentru pârât regula prevăzută de art. 249 C.proc.civ. referitoare la sarcina probei, atrăgând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C.proc.civ.

S-a ajuns astfel în situația curioasă în care instanța de apel să se concentreze mai ales pe înlăturarea înscrisurilor suplimentare, emanate de la pârât, pe care acesta le-a adus doar pentru a întări și a da context unei prezumții care deja trebuia să opereze în favoarea sa – aceea că datoria recunoscută de reclamantul împrumutat este dovedită până la proba contrară – în loc să verifice dacă reclamantul a făcut vreo dovadă contrară celor recunoscute prin actul recognitiv.

Or, reclamantul nu a adus nicio astfel de dovadă contrară; proba contrară declarației de recunoaștere a datoriei (a primirii împrumutului) se putea face fie prin proba faptului pozitiv contrar – dovada faptului că suma a fost încasată cu alt titlu – fie prin aducerea documentului originar din care să rezulte că recunoașterea este eronată sau inexactă (în speță, însă, părțile admit că nu a existat un document originar, de la momentul acordării împrumuturilor), fie prin invocarea vicierii consimțământului la declararea recunoașterii datoriei, printr-o acțiune în anulare care să tindă la a dovedi că declarantul debitor s-a aflat în eroare, a fost forțat sau indus în eroare să semneze actul recognitiv.

Prin urmare, acest raționament viciat este cel care a alterat și analiza cauzei actului recognitiv.

Cauza acestui act este preexistența unei datorii pentru care nu (mai) există un înscris doveditor și a cărei existență părțile doresc să o ateste, prin recunoașterea făcută de debitor – care, atunci când o recunoaște, o recunoaște ca fiind existentă și validă.

A afirma inexistența cauzei implică a demonstra inexistența acestei datorii – în speță, inexistența împrumuturilor – sarcină ce revine debitorului reclamant care face afirmația, demonstrația (proba) putând fi făcută într-una din modalitățile arătate trei paragrafe mai sus.

În speță, instanța de apel nu a reținut că reclamantul ar fi făcut o atare probă a nerealității celor declarate, ci a mutat în sarcina pârâtului să facă dovada existenței împrumuturilor, prin dovedirea înmânării sumelor de bani, deși dovada relativă fusese deja făcută prin însăși recunoașterea reclamantului din conținutul actului, mutând sarcina contraprobei la acesta din urmă.

Declarația făcută de reclamantul debitor privind prestația/obligația la care s-a îndatorat nu este o simplă mărturisire extrajudiciară, cum apreciază instanța de apel, adică un simplu fapt supus aprecierii judecătorului potrivit regulilor generale de probațiune conform art. 350 alin. 1 C.proc.civ., ci are un regim și niște efecte proprii, specifice, indicate de dispozițiile art. 270 alin. (2) și art. 288 C.proc.civ., potrivit cu care astfel de declarații

fac dovada

, până la proba contrară, între părți, despre obligațiile declarate și nu se reduc la un simplu element de fapt ce poate fi apreciat în nod liber de judecător potrivit art. 264 C.proc.civ.

Astfel, art. 264 C.proc.civ. stabilește că ”în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale,

în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare

; prin urmare, dispozițiile generale referitoare la aprecierea probelor, la care trimite art. 350 alin. (1) invocat de instanța de apel, se aplică doar atunci când nu există dispoziții legale care stabilesc ele însele puterea doveditoare a anumitor probe; în speță, cu privire la declarațiile reclamantului consemnate în înscrisul autentic atacat, există dispoziții legale care stabilesc o anume putere doveditoare – respectiv art. 270 alin. (2) și art. 288 C.proc.civ. – și care înlătură teza instanței de apel că ar fi vorba despre un simplu fapt lăsat la libera apreciere a judecătorului.

Prin urmare, constatând încălcarea dispozițiilor prevăzute de art. 270 alin. (2) și 288 C.proc.civ. și a regulii de procedură privind sarcina probei, prevăzută de art. 249 C.proc.civ., în baza art. 497 C.proc.civ. a fost admis recursul, a fost casată decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecare Curții de Apel Oradea – Secția I civilă.

În rejudecare, instanța de apel va trebui să refacă evaluarea probelor și a situației de fapt și să repună analiza pe făgașul regulilor prevăzute de lege în această materie.

Astfel, instanța de rejudecare va porni de la stabilirea persoanei în favoarea căreia operează prezumția inițială, în funcție de înscrisul ce a generat raportul juridic și a persoanei căreia îi revine sarcina să dovedească împotrivă; înscrisurile suplimentare depuse de părți (promisiune de vânzare conținând o a doua menționare a datoriei recunoscute prin actul a cărui anulare se cere, notări din registrele pârâtului emanând de la acesta, extrase de cont etc) vor fi evaluate și vor fi valorificate sau nu, după caz, de instanță, dar pornind din unghiul corect al regulii privind partea căreia îi revine sarcina probei; în privința răspunsului dat de pârât la întrebarea numărul 7 din interogatoriu luat de tribunal și valorificat de către instanța de apel ca mărturisire se va ține cont de caracterul complex al răspunsurilor părții, ce necesită punerea în context al răspunsului de la pct. 7 atât cu cel dat întrebării anterioare, cât și cu faptul că răspunsul de la pct. 7 trebuie evaluat în întregimea sa, iar nu trunchiată o parte și izolată de rest, precum și faptul că semnificația termenilor (”pentru a avea o siguranță”) poate fi echivocă sau ambivalentă, putând fi înțeleasă atât în sensul afirmat de reclamant – cum a făcut-o instanța de apel – dar și potrivită cu direcția sugerată de pârât prin întâmpinare.