ÎCCJ, decizie (scj.ro #219212)

A. Teren agricol situat în extravilan. Act de dare în plată. Acțiune în constatarea nulității absolute. Inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 17/2014

B. Lipsa calității procesuale active a promitentului-cumpărător în formularea acțiunii în constatarea nulității absolute pentru nerespectarea dreptului de preempțiune. Nejustificarea interesului

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Contractul

Index alfabetic: contract de dare în plată

teren agricol

executare silită

Legea nr. 17/2014, art. 4, art. 4

1

, art. 16, art. 20

C.proc.civ., art. 33

A.

Art.16 alin.(1) din Legea nr.17/2014 nu sancționează cu nulitatea absolută orice act civil, ci doar acele acte prin care se realizează înstrăinarea prin vânzare a terenurilor agricole situate în extravilan fără respectarea dreptului de preempțiune, potrivit prevederilor

art.4

și

4

1

, sau fără obținerea avizelor prevăzute la

art.3

și art.9

alin. (1)

și

(2)

.

Or, prin actul de dare în plată,  încheiat pentru stingerea unei datorii în cadrul procedurii de executare silită, nu operează o astfel de înstrăinare prin vânzare, pe temeiul libertății contractuale, între vânzători și cumpărători, ci o vânzare forțată.

De altfel, exceptarea unor astfel de acte de înstrăinare este reglementată în cuprinsul art. 20 alin.(3) din actul normativ menționat, potrivit căruia dispozițiile legii nu se aplică în cadrul procedurilor de executare silită și contractelor de vânzare încheiate ca urmare a îndeplinirii unor formalități de licitație publică. O atare soluție s-a impus legiuitorului în considerarea faptului că dreptul de preferință recunoscut prin

art.4

și 4

1

din această lege specială unor categorii de persoane la cumpărarea terenurilor situate în extravilanul localităților, deși afectează libertatea contractuală a vânzătorului, nu reprezintă o vânzare forțată, prin substituirea voinței vânzătorului, ci semnifică doar o limitare adusă libertății acestuia de a-și alege persoana cumpărătorului.

Spre deosebire, prin actele încheiate în procedurile prevăzute de art.20 alin.(3) dinLegea nr. 17/2014, printre care și procedurile execuționale, operează o înstrăinare forțată a bunurilor debitorului, înstrăinare care este incompatibilă cu principiul libertății contractuale reglementat prin art. 1169 C.civ., reiterat și prin art.4

1

alin.(5) din Legea nr.17/1994.

B.

Cerințele necesar a fi îndeplinite pentru încadrarea unei persoane fizice în categoriile de preemptori de la art.4 alin.(1) lit.a-g ori în categoriile de potențiali cumpărători de la art.4

1

alin.(1) lit.a-c și) din Legea nr. 17/2014 sunt precis și clar reglementate, iar promitentul cumpărător nu se încadrează în niciuna dintre categoriile de persoane prevăzute de aceste norme, în baza promisiunii de vânzare-cumpărare având dobândit un simplu drept de creanță care nu-i conferă un drept de preferință la cumpărarea terenului potrivit prevederilor Legii nr.17/2014.

Prin urmare, atâta timp cât nu are recunoscut pe temeiul

art. 4

și

4

1

din Legea nr.17/2014 un drept care să-i fi conferit ori să-i confere preferință la cumpărarea terenului ce a făcut obiectul actului de dare în plată, exceptat de la aplicarea acestei legi, partea reclamantă nu justifică interes, adică un folos practic, cerință impusă de art.33 C.proc.civ., în formularea unei acțiunii în constatarea nulității absolute pe temeiul art.16 alin.(1) din legea specială.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 780 din 20 martie 2024

I. Circumstanțele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea-Secția I civilă la data de 01.08.2022, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C., D. și E., constatare nulității absolute a contractului de dare în plată autentificat sub nr. 669 din 25.11.2021 la BNP X.

Prin întâmpinare, pârâții D. și E. au invocat excepția lipsei interesului în promovarea cererii în constatarea nulității absolute și, pe fond, respingerea acesteia, ca neîntemeiată.

Prin întâmpinare, pârâții B. și C. au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, pe fond, respingerea acesteia, ca neîntemeiată.

2.Sentința pronunțată de Tribunalul Vrancea

Prin sentința nr. 440 din 19.12.2022, Tribunalul Vrancea - Secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și a respins acțiunea ca fiind formulata de o persoană fără calitate procesuală activă; a respins excepția lipsei de interes, ca fiind rămasă fără obiect; a obligat reclamanta A. sa plătească pârâtului B. suma de 4500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3.Decizia pronunțată de Curtea de Apel Galați

Prin decizia nr. 101/A din 25.05.2023, Curtea de Apel Galați - Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinței; a obligat apelanta la plata, către intimatul B., a sumei de 9000 lei cheltuieli de judecată în apel.

4.Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., reclamanta.

Contractul de dare în plată autentificat sub nr. 669/2021 pentru care reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute este supus Legii nr. 17/2014. Conform art. 16 din Legea nr. 17/2014, „Înstrăinarea prin vânzare a terenurilor agricole situate în extravilan fără respectarea dreptului de preempțiune, potrivit prevederilor art. 4 și 4

1

sau fără obținerea avizelor prevăzute la art. 3 și art. 9 alin. (1) și (2) este interzisă și se sancționează cu nulitatea absolută.”

Scopul încheierii contractului de dare în plată a fost eludarea prevederilor Legii nr. 17/2014 și în mod nelegal instanța de apel a considerat că această lege nu vizează și actele de dare în plată cu privire la înstrăinarea terenurilor agricole.

Darea în plată este o operațiune juridică complexă care cuprinde stingerea unei datorii, iar stingerea datoriei se face prin înstrăinarea proprietății. Or, legiuitorul prin Legea nr.17/2014 a interzis în mod expres înstrăinarea proprietății terenurilor agricole cu încălcarea dispozițiilor acestei legi. Contractul de dare în plată din litigiu reprezintă o fraudă la lege. Conform art. 1247 alin. 2 C.civ. nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată pe cale de acțiune sau excepție. Prin urmare, singura condiție legală pentru invocarea nulității absolute este justificarea unui interes. Reclamanta prin contractul autentificat sub nr. 2142/2014 este beneficiara unei promisiuni de vânzare cumpărare a terenului din litigiu din partea proprietarilor terenului. În mod nelegal s-a reținut că reclamanta nu justifică un interes deoarece i s-a respins acțiunea de perfectare, însă această soluție nu era definitivă la acel moment și oricum nu avea relevanță în raport de celelalte argumente invocate. Într-o asemenea împrejurare, reclamanta justifică un interes conform art. 33 și art. 32 C.proc.civ. în intentarea acțiunii de anulare a contractului de dare în plată.

În mod nelegal instanța de apel a considerat că în cazul neexercitării dreptului de preempțiune, vânzarea către potențialii cumpărători se poate face numai cu îndeplinirea anumitor condiții.

Art. 4

1

din Legea nr. l 7/2014 vizează mai multe ipoteze. Art. 4

1

alin. 5 din Legea nr. 17/2014 are în vedere neexercitarea dreptului de preempțiune și neexercitarea opțiunii de către potențialii cumpărători, conform art. 4

1

al. l și 2 (persoane fizice sau juridice care să fi desfășurat anterior activități agricole), situație în care devine aplicabil art. 4

1

alin. 5 în sensul că terenul poate fi cumpărat de orice persoană.

Limitarea sferei persoanelor care pot invoca nulitatea absolută a actului încheiat cu încălcarea dispozițiilor privind dreptul de preempțiune este nelegală și aduce atingere regimului sancțiunii nulității absolute, așa cum este definit în doctrina și practica juridică.

De asemenea, limitarea nelegală a calității procesuale active aduce atingere dreptului la un proces echitabil sub aspectul liberului acces la o instanță reglementat de art. 6 CEDO.

5.Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimații D., E. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat și au arătat că prin cererea de chemare în judecată recurenta a solicitat constatarea nulității absolute a contractului autentificat sub nr. 669/2021 la BIN X în considerarea pretinsei încălcări a dispozițiilor art.16 din Legea nr.17/2014 potrivit cărora „înstrăinarea prin vânzare a terenurilor agricole situate în extravilan fără respectarea dreptului de preempțiune, potrivit prevederilor art. 4 și 4

1

, sau fără obținerea avizelor prevăzute la art. 3 și art. 9 alin. (1) și (2) este interzisă și se sancționează cu nulitatea absolută.” Cauza juridică a cererii de chemare în judecată a constituit-o pretinsa cauză de nulitate absolută întemeiată pe nerespectarea dreptului de preempțiune al recurentei-reclamante. În cadrul recursului, recurenta modifică cadrul investirii instanței de judecată, invocând suplimentar și încălcarea unei clauze de inalienabilitate reglementată prin dispozițiile art. 627 alin. 4 C.civ. care ar fi subînțeleasă în convențiile prin care se naște obligația de a transmite în viitor proprietatea unui bun către o persoană determinată sau determinabilă. Or, acest temei este indicat pentru prima dată în recurs, cu încălcarea dispozițiilor art. 494 raportat la art. 478 alin. 3 C.proc.civ. care interzice expres schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată în calea de atac. Controlul judiciar nu poate privi decât ceea ce s-a dezbătut și soluționat în fața primei instanțe (

tantum devolutum quantum iudicatum

).

În ipoteza în care instanța de recurs va decide să examineze și această critică adusă deciziei atacate, intimații învederează faptul că pretinsa clauză de inalienabilitate convențională subînțeleasă se aplică numai în cazul contractelor translative de drepturi reale („din care se naște obligația de a transmite în viitor proprietatea către o persoană determinată sau determinabilă”).

În ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor Legii nr. 17/2014, intimații arată că recurenta-reclamanta A. nu a făcut dovada că la data de 25.11.2021 (data autentificării contractului de dare în plată), deținea vreuna din calitățile prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. a-g, care să o fi îndreptățit să invoce vreun drept de preempțiune în legătură cu terenul în litigiu și care, astfel, să justifice un interes în a solicita constatarea nulității absolute a contractului de dare în plată. Calitatea de a invoca nerespectarea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 17/2014 o justifică acea persoană care ar fi avut posibilitatea exercitării dreptului de preempțiune, nu orice fel de persoană, chiar și acelea care nu aveau calitatea de preemptori. Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare nu conferă promitentului-cumpărător decât un drept de creanță, în caz de nerealizare a promisiunii acesta neputând solicita decât despăgubiri. Înstrăinarea de către promitentul-vânzător a bunului promis nu conferă promitentului-cumpărător dreptul de a solicita anularea transferului dreptului de proprietate de la promitentul-vânzător la terț. Astfel, conform art. 1279 alin. 2 C.civ., „În caz de neexecutare a promisiunii, beneficiarul are dreptul la daune interese”. Promitenților-cumpărători din cadrul antecontractelor de vânzare-cumpărare legea nu le recunoaște dreptul de preempțiune la dobândirea terenurilor agricole situate în extravilan. Prin urmare, recurenta-reclamantă nu are calitatea a solicita constatarea nulității absolute a contractului de dare în plată autentificat sub nr. 669/2021 pe temeiul pretinsei neîndepliniri a formalităților prevăzute de art. 4 din Legea nr.17/2014, în condițiile în care singurele persoane care pot justifica un astfel de interes sunt doar cei în favoarea cărora legea le recunoaște dreptul de preemțiune, reclamanta nefiind dintre aceștia.

Nici măcar art. 4

1

alin. 5 din Legea nr. 17/2014 nu schimbă situația reclamantei. Astfel, recurenta susține că în lipsa unui preemptor care să invoce dreptul de preferință în ordinea prevăzută de art. 4 din Legea nr.17/2014 , ar fi avut posibilitatea să dobândească dreptul de proprietate. Recurenta nu are în vedere că, în lipsa unui preemptor de rang I-VII, tot nu ar fi avut posibilitatea să dobândească proprietatea terenului în litigiu deoarece, conform art. 4

1

alin. 1 din Legea nr. 17/2014, în cazul în care titularii dreptului de preempțiune nu își manifestă intenția de a cumpăra terenul, înstrăinarea prin vânzare a terenurilor agricole situate în extravilan se poate face către persoanele fizice cu respectarea următoarelor condiții cumulative: a) să aibă domiciliul/reședința situat/situată pe teritoriul național pe o perioadă de cel puțin 5 ani anterior înregistrării ofertei de vânzare; b) să desfășoare activități agricole pe teritoriul național pe o perioadă de cel puțin 5 ani anterior înregistrării ofertei de vânzare; c) să fie înregistrate de autoritățile fiscale române cu minimum 5 ani anterior înregistrării ofertei de vânzare a terenurilor agricole situate în extravilan.

Or, recurenta-reclamantă nu îndeplinea condițiile prevăzute de literele b și c din lege. Recurenta-reclamantă nu desfășoară activități agricole de cel puțin 5 ani anterior procedurii inițiate cu încuviințarea Judecătoriei Panciu. Totodată, recurenta-reclamantă nu este înregistrată de autoritățile fiscale române ca desfășurând activități agricole, cu minim 5 ani anterior, în vreuna din formele prevăzute de lege. Toate acestea conduc către concluzia firească că recurenta-reclamantă nu numai că nu avea calitatea de preemptor, nefăcând parte din nici una dintre rangurile I-VII de preemptori prevăzute la art. 4 alin. l din Legea nr. 17/2014, dar tot nu ar fi putut depune ofertă de cumpărare si nici dobândi terenul deoarece nu îndeplinea condițiile pe care legea le impunea, în lipsa tuturor categoriilor de preemptori.

Recurenta susține că, dacă nu exista nicio persoană care să invoce vreun drept de preempțiune și nici vreo persoană care să îndeplinească condițiile de a cumpăra stabilite prin art. 4

1

alin. l  din lege, atunci ar fi putut cumpăra ea însăși terenul. În nicio situație reglementată de Legea nr. 17/2014 recurenta nu ar fi putut invoca vreun drept de preferință la dobândirea terenului.

Prin sentința nr. 1162 din 11.11.2022 a Judecătoriei Panciu, definitivă prin decizia civilă nr. 278 din 18.05.2023 a Tribunalului Vrancea a fost respinsă, ca prescrisă, acțiunea formulată de către A. în contradictoriu cu B. și C. având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare. Or, în acest moment, recurenta nu mai justifică niciun interes în a cere și obține constatarea nulității contractului de dare în plată autentificat sub nr. 669/2021 la BIN X.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a dreptului la un proces echitabil prin îngrădirea dreptului de acces la o instanță reglementat de art. 6 CEDO,  nici această critică nu este întemeiată, întrucât dreptul de acces la instanță nu este absolut, ci comportă anumite restricții legitime în cadrul cărora trebuie exercitat.

Prin întâmpinare, intimații-pârâți B., C. au invocat excepția de nulitate a recursului, pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 C.proc.civ., întrucât sunt deduse judecății în calea extraordinară de atac aspecte conținute în cererea de chemare în judecată și în motivele de apel. Totodată, prin cererea de recurs se critică statuări la fapte ale instanțelor anterioare, referirile la diverse norme de drept material fiind pur formale.

În subsidiar, solicită respingerea recursului, ca nefondat și arată că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 20 alin. 3 din Legea nr. 17/2014, potrivit cărora „Dispozițiile prezentei legi nu se aplică în cadrul procedurilor de executare silită și contractelor de vânzare încheiate ca urmare a îndeplinirii unor formalități de licitație publică, cum este cazul celor realizate în cadrul procedurii de prevenire a insolvenței și de insolvență sau ca urmare a apartenenței imobilului la domeniul privat de interes local sau județean al unităților administrativ teritoriale”.

Drept urmare, contrar susținerilor recurentei-reclamantei, intimații nu erau ținuți de respectarea procedurii speciale instituite prin Legea nr. 17/2014 (prevederile art. 3, art. 4 - 4 indice 2 și art. 9 cu trimitere la art. 16).

Recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că ar avea calitatea de preemptor în accepțiunea Legii nr. 17/2014 sau că ar mai justifica un interes în referire la terenul înscris in Titlul de Proprietate nr. 144030/2020 modificat în baza HCJ Vrancea nr. 157/2021.

Având in vedere condițiile exercitării acțiunii civile (mai exact, condiția interesului, în principiu, interesul procesual trebuind să fie personal), rezultă că nulitatea absolută nu poate să fie invocată de o persoană complet străină de actul juridic respectiv, întrucât o astfel de persoană nu ar justifica un interes propriu, care să fie în legătură cu cauza nulității absolute a actului juridic respectiv.

Recurenta-reclamantă nu a dovedit că la data de 25.11.2021, respectiv data autentificării contractului de dare în plată, ar fi avut vreuna din calitățile prevăzute de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 17/2014, care să o fi îndreptățit să invoce vreun drept de preempțiune in legătură cu terenul litigios și care să justifice, astfel, pretenția de a solicita constatarea nulității absolute a contractului de dare în plată.

Conform art. 16 din Legea nr. 17/2014, „înstrăinarea prin vânzare a terenurilor agricole situate în extravilan fără respectarea dreptului de preempțiune, potrivit prevederilor art. 4 și 4/1, sau fără obținerea avizelor prevăzute la art. 3 și art. 9 alin. 1 și alin. 2 este interzisă și se sancționează cu nulitatea absolută.”

Drept urmare, pentru desființarea de drept a contractului, trebuie îndeplinită obligatoriu condiția ca cel care invocă nulitatea să facă dovada calității de preemtor. Nu orice persoană interesată poate declanșa procesul care să conducă la desființarea contractului, ca în cazul altor tipuri de nulități. Aceasta reglementare îmbracă forma unei norme speciale, astfel că este de strictă interpretare și aplicare.

Pe cale de consecința, nu există în patrimoniul recurentei-reclamante vreun drept de natura celui impus de lege pentru a obține desființarea contractului de dare în plată, fiind evident, deci, că aceasta nu se poate legitima procesual activ.

Simplul fapt că desființarea contractului i-ar redeschide recurentei-reclamante calea către perfectarea promisiunii de vânzare-cumpărare nu este suficient pentru a justifica existența calității procesuale active.

In plus, dreptul dobândit de recurenta-reclamantă prin promisiunea de vânzare-cumpărare este un drept de creanță și nu conferă, în nicio ipoteză, atributele necesare pentru a justifica exercițiul preemtiunii, acesta fiind rezervat strict persoanelor a căror sfera de aplicare este delimitată de prevederile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 17/2014.

O eventuală anulare a contractului de dare în plată nr. 669/2021 nu poate profita recurentei reclamante-promitente cumpărătoare din promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. 2142/2014, întrucât, deși a solicitat unei alte instanțe pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic (dosar nr. x/275/2022), această acțiune a fost respinsă ca prescrisă, soluție menținută și în apel.

În raport de prevederile art. 4

1

alin. 1 din Legea nr. 17/2014 invocarea nulității prin prisma Legii nr. 17/2014 poate fi făcută de persoanele fizice numai dacă întrunesc cumulativ condițiile enumerate de textul legal menționat. Or, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada faptului că desfășoară activități agricole pe teritoriul național de minim 5 ani, neîndeplinind condițiile cumulative prevăzute de lege.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată

,

prin prisma criticilor formulate de partea reclamantă A. prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

- printr-o primă critică de nelegalitate partea reclamantă pretinde că instanțele fondului au statuat greșit că actul de dare în plată autentificat sub nr.669/25.11.2021 a cărui nulitate absolută a solicitat să se constate prin cererea dedusă judecății nu cade în sfera de aplicare a Legii nr.17/2014.

Se susține că atâta timp cât prin acest act civil se realizează o înstrăinare de terenuri agricole situate în extravilan, acesta trebuia încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr.17/2014 care obligă vânzătorul să înstrăineze terenul doar către persoanelor care îndeplinesc cerințele prevăzute la art.4 ori la art.4

1

din lege, cerințe care nu se verifică în persoana cumpărătorilor indicați în actul de dare, partea pârâtă D. și E.

Se susține, totodată, că faptul încheierii acestui act civil cu încălcarea prevederilor Legii nr.17/200 impunea instanțelor de fond concluzia potrivit căreia justifică calitate procesuală activă în formularea acțiunii în nulitatea absolută, sancțiune civilă care, de altminteri, poate fi invocată potrivit art.1247 alin.(2) C.civ. de orice persoană interesată.

Critica este nefondată.

Calitatea procesuală activă a unei persoane în promovarea în justiție a unei anumite acțiuni civile se verifică în funcție de obiectul și temeiul juridic al pretenției deduse în concret judecății, respectiv prin evaluarea interesului justificat în formularea acesteia, știut fiind că hotărârile judecătorești nu se pronunță în interesul abstract ale legii, ci în interesul personal al părții care urmărește, astfel, înlăturarea unei vătămări.

Pe de altă parte, Legea nr.17/2014 este act normativ special prin care se reglementează vânzarea terenurilor agricole situate în extravilan, așa că dispozițiile sale sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse, prin analogie, la alte situații decât acelea prevăzute prin normele sale juridice.

Or, în speță, se constată că partea reclamantă solicită a se constata, pe temeiul art.16 alin.(1) din Legea nr.17/2014, nulitatea absolută a actului de dare în plată nr.669 din 25.11.2021 intervenit între părțile pârâte, ce pretinde că o vatămă, susținând că acesta cade în sfera de aplicare a acestei legi speciale.

Art.16 alin.(1) din Legea nr.17/2014 sancționează însă cu nulitatea absolută nu orice act civil, ci așa cum prevede explicit doar acele acte prin care se realizează

înstrăinarea prin vânzare a terenurilor agricole situate în extravilan fără respectarea dreptului de preempțiune, potrivit prevederilor

art.4

și

4

1

, sau fără obținerea avizelor prevăzute la

art.3

și art.9

alin. (1)

și

(2)

.

Or, prin actul de dare în plată nr. 669 din 25.11.2021 nu operează o astfel de înstrăinare prin vânzare, pe temeiul libertății contractuale, între părțile pârâte B., C., în calitate de vânzători, și D., E., în calitate de cumpărători, ci o vânzare forțată, deoarece actul de dare în plată este încheiat pentru stingerea unei datorii în cadrul procedurii de executare silită ce a făcut obiectul dosarului execuțional nr.x/2021 a BEJ X.

De altminteri, așa cum corect a reținut instanța de apel, exceptarea unor acte de înstrăinare de natura celui atacat în procesul pendinte este reglementată în cuprinsul legii, la art.20 alin.(3), care prevede următoarele:

Dispozițiile prezentei legi nu se aplică în cadrul procedurilor de executare silită și contractelor de vânzare încheiate ca urmare a îndeplinirii unor formalități de licitație publică, cum este cazul celor realizate în cadrul procedurii de prevenire a insolvenței și de insolvență sau ca urmare a apartenenței imobilului la domeniul privat de interes local sau județean al unităților administrativ-teritoriale.

Exceptarea actelor încheiate în cadrul procedurilor menționate de norma de drept de la aplicarea Legii nr.17/2014 s-a impus legiuitorului în considerarea faptului că dreptul de preferință recunoscut prin

art.4

și 4

1

din această lege specială unor categorii de persoane la cumpărarea terenurilor situate în extravilanul localităților, deși afectează libertatea contractuală a vânzătorului,

nu

reprezintă o vânzare forțată, prin substituirea voinței vânzătorului, ci semnifică doar o limitare adusă libertății acestuia de a-și alege persoana cumpărătorului.

Spre deosebire, prin actele încheiate în procedurile prevăzute de art.20 alin.(3) din legea specială, printre care și procedurile execuționale, operează o înstrăinare forțată a bunurilor debitorului, înstrăinare care este incompatibilă cu principiul libertății contractuale reglementat prin art. 1169 C.civ., reiterat și prin art.4

1

alin.(5) din Legea nr.17/1994.

Prin urmare, cum actul de dare în plată nr. 669/2021 nu cade în sfera de aplicare a legi speciale, nu trebuie să respecte, pentru încheierea sa valabilă, cerințele prevăzute de legea specială, cum eronat se afirmă.

În aceste condiții, susținerile părții reclamante potrivit cărora instanțele fondului aveau a evalua calitatea sa procesuală activă în privința cererii deduse judecății prin raportarea la actul de dare în plată privit ca act de înstrăinare ce trebuia încheiat cu respectarea prevederilor

art.4

și 4

1

din Legea nr.17/1994 este lipsită de fundament logic, sens în care va fi respinsă.

Cum actele încheiate de părți în cadrul procedurilor execuționale sunt supuse controlului instanței de executare, nu pot fi primite nici susținerile prin care partea reclamantă pretinde că simplul fapt al încheierii actului de dare în plată în cadrul unei proceduri execuționale semnifică fraudarea legii speciale, susțineri ce, de altminteri, excedează cadrului procesual în care s-a desfășurat judecata în fața instanțelor de fond.

- partea reclamantă pretinde și că reținerea calității sale procesuale active în promovarea acțiunii în nulitate deduse judecății putea fi fundamentată de instanțele fondului pe faptul nerespectării clauzei de inalienabilitate care, potrivit art.627 alin.(4) C.civ., este subînțeleasă, în opinia sa, în promisiunea de vânzare-cumpărare nr. 2142/2014 pe care a încheiat-o cu pârâții B. și C., prin care acești pârâți s-au obligat să transmită în viitor proprietatea terenurilor ce au făcut obiectul actului de dare în plată în favoarea sa.

Aceste susțineri nu pot face obiectul examinării instanței de recurs, întrucât sunt invocate, în mod nepermis procedural, pentru prima oară prin recurs, așa că vor fi respinse, ca inadmisibile.

Rezultă că prin aceste apărări partea susține o cauză nouă de nulitate, alta decât aceea care a fost supusă judecății instanțelor fondului.

Prin urmare, partea reclamantă nu poate imputa cu temei instanțelor fondului, subsumat motivului de recurs prevăzut de art.488 alin.(1) pct. 8 C.proc.civ., încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art.627 alin.(4) C.civ., cât timp acestea, nefiind învestite în acest sens, nu le-au analizat.

- partea reclamantă pretinde și că instanțele fondului au statuat greșit că nu încadrează în niciuna dintre cele două categorii de persoane prevăzute de

art.4

și art.

4

1

din Legea nr.17/2014 și, astfel, că nu probează un interes în formularea acțiunii în constatarea nulității absolute deduse judecății, condiție necesar a fi îndeplinită potrivit art. 33 C.proc.civ.

Se susține în acest sens interpretarea greșită a

art.4

și art.

4

1

din legea specială, norme care indică titularii dreptului de preemțiune și potențialii cumpărători, și se afirmă că interesul său în promovarea acțiunii în nulitate este justificat cel puțin pe temeiul art. 4

1

alin. (5) din lege.

Critică este nefondată.

Cât privește susținerile privind pretinse greșeli săvârșite de instanțele fondului în interpretarea

art.4

și art.

4

1

din Legea nr.17/2014, se constată că partea reclamantă nu le subsumează argumente care să facă posibilă  exercitarea controlului  judiciar de către instanța  de recurs.

Cerințele necesar a fi îndeplinite pentru încadrarea unei persoane fizice în categoriile de preemptori de la art.4 alin.(1) lit.a-g ori în categoriile de potențiali cumpărători de la art.4

1

alin.(1) lit.a-c și) din legea specială sunt, de altminteri, precis și clar reglementate, iar în absența invocării de către partea reclamantă a unor argumente care să pună în discuție apartenența sa vreuneia dintre aceste categorii de persoane, hotărârea recurată nu evidențiază vreo interpretarea dată acestor norme

de drept.

Nici în ceea ce privește îndeplinirea cerinței relative la interes partea reclamantă nu argumentează de ce prevederile art. 4

1

alin.(5) din lege i-ar conferi un drept de preferință la cumpărarea terenurilor ce au făcut obiectul actului de dare în plată a cărui nulitate absolută cere a se constata în cauza pendinte.

Art. 4

1

alin.(5) din lege prevede următoarele:

În cazul neexercitării dreptului de preempțiune, dacă niciunul dintre potențialii cumpărători, în termenul legal, nu îndeplinește condițiile pentru a putea cumpăra terenul agricol situat în extravilan, înstrăinarea acestuia prin vânzare se poate face către orice persoană fizică sau juridică, în condițiile prezentei legi.

Rezultă că norma de drept reiterează principiul libertății contractuale în cazul neexercitării de către preemptori ori de către potențialii cumpărători a drepturilor ce le acordă preferință în cumpărarea unor astfel de terenuri.

Anume, norma de drept reconfirmă dreptul vânzătorului de a alege cumpărătorul, nu dreptul terților ce îndeplinesc calitatea de „orice persoană fizică sau juridică” de a pretinde întâietate la cumpărarea terenului unui anumit vânzător, cum absurd susține partea reclamantă.

Așa fiind, susținerile prin care partea pretinde că atâta timp cât nu există nicio persoană care să invoce un drept de preemțiune și nici care să îndeplinească condițiile de potențiali cumpărători prevăzute de art.4 și art.4

1

din Legea nr.17/2014 justifică un interes personal în promovarea acțiunii în nulitate argumentat prin aceea că ar avea recunoscut un drept de preferință în cumpărarea terenurilor părții pârâte B. și C. prin art. 4

1

alin.(5) din Legea nr.17/2014 se dovedesc a fi lipsite de fundament juridic, sens în care vor fi respinse.

- partea reclamantă pretinde și că la judecata în fond a cauzei s-a statuat greșit cu privire la lipsa de interes în formularea acțiunii în nulitate deduse judecății în considerarea faptului respingerii printr-o hotărâre judecătorească a acțiunii civile prin care a pretins validarea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare pe care a încheiat-o la data de 24.07.2014 cu pârâții B. și C., cât timp această hotărâre nu era definitivă.

Susținerile sunt nefondate, întrucât ignoră împrejurarea că la judecata în fond a cauzei partea reclamantă și-a justificat interesul în promovarea acțiunii în nulitate și prin aceea că readucerea terenului în patrimoniul pârâților B. și C. îi conferă posibilitatea de a obține executarea obligațiilor asumate prin promisiunea de vânzare-cumpărare încheiată la data de 24.07.2014.

Răspunzând acestei apărări, instanțele fondului au statuat că partea reclamantă nu-și poate legitima astfel interesul, dat fiind că în baza convenției menționate are dobândit un simplu drept de creanță care nu-i conferă un drept de preferință la cumpărarea terenului potrivit prevederilor Legii nr.17/2014, indicate ca temei juridic al pretenției în nulitate deduse judecății.

Considerentele prin care instanța de apel a constatat că partea reclamantă a pierdut în justiție acțiunea prin care a pretins validarea promisiunii de vânzare-cumpărare, anume că prin sentința civilă nr.1162/2022 a Judecătoriei Panciu cererea a respinsă, ca prescrisă, s-au constituit într-un argument suplimentar, necesar a fi expus cât timp partea a reiterat aceeași apărare în justificarea interesului, nu într-o evaluare a efectelor hotărâri arătate în procesul pendinte, cum eronat se afirmă.

De altminteri, lucrările dosarului evidențiază desfășurarea în paralel a judecății cauzei din procesul pendinte cu judecata acțiunii în validarea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, înregistrată pe rolul Judecătoriei Panciu la data de 07.01.2022, sub nr. x/275/2022, instanță care a dispus prin sentința civilă nr.1162/2022 admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune și a respins, în consecință, acțiunea, soluție menținută, prin decizia civilă nr.278/2023 de Tribunalul Vrancea.

- În fine, partea reclamantă pretinde și că limitarea nelegală a calității procesuale active aduce atingere dreptului Ia un proces echitabil sub aspectul liberului acces la o instanță reglementat de art.6 CEDO.

Acestei susțineri partea nu îi subsumează argumente distincte de cele care au făcut obiectul

celorlalte critici de nelegalitate examinate în precedent și care nu au fost primite de instanța de recurs.

Rezultă, astfel, că instanțele fondului au statuat în acord cu legea că atâta timp cât nu are recunoscut pe temeiul

art. 4

și

4

1

din Legea nr.17/2014 un drept care să-i fi conferit ori să-i confere preferință la cumpărarea terenului ce a făcut obiectul actului de dare în plată nr. 669/2021, exceptat de la aplicarea acestei legi, partea reclamantă nu justifică interes, adică un folos practic, în formularea unei acțiunii pe temeiul art.16 alin.(1) din lege, cerință impusă de art.33 C.proc.civ.

Prin urmare, nu se susține afirmația părții potrivit căreia soluțiile pronunțate de instanțele fondului ar pune în discuție vreo limitare, în afara legii, a dreptului la un proces echitabil, drept prevăzut și de art.6 C.proc.civ.

Așa fiind, în considerarea celor ce preced care relevă examinarea pe fond, prin încadrarea în motivele de recurs prevăzute de art.488 C.proc.civ., a unora dintre criticile deduse judecății, fapt ce nu permite reținerea excepției nulității recursului, Înalta Curte, în baza art.496 alin.(2) din același cod, a respins recursul declarat de partea reclamantă, ca fiind nefondat.