ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5944/2023

Ședința publică din data de 12 decembrie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, la data de 08.03.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A, în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat constatarea existenței unui refuz nejustificat de soluționare a cererii de plată înregistrată la FGA sub nr. x/29.01.2016 și să se dispună:

- obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale;

- obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2038 din 29 decembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a luat act că pârâtul nu mai susține excepțiile lipsei de obiect și lipsei de interes invocate prin întâmpinarea depusă la data de 06.06.2021.

A respins excepțiile inadmisibilității acțiunii modificate, tardivității (recalificată ca fiind excepția prescripției) și excepția prescripției invocate de pârât prin întâmpinarea depusă la data de 02.09.2021, ca neîntemeiate.

A respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

A respins cererea pârâtului de constatare a abuzului de drept procedural și de sancționare a reclamantei cu amenda judiciară în condițiile art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., ca neîntemeiată.

A respins cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile menționate anterior, au declarat recurs principal reclamanta A. S.A. ("A.") și recurs incident pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Recurenta reclamantă A. S.A., evocând incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate și rejudecarea cauzei, cu consecința admiterii acțiunii precizate și obligării FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat societății prin respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/29.01.2016. De asemenea, recurenta a solicitat obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea căii de atac promovate, după o prezentare succintă a actelor dosarului și a soluției pronunțate de Curtea de Apel București, recurenta - reclamantă a învederat, în esență, că sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorității publice pentru repararea prejudiciilor cauzate de actul administrativ nelegal, respectiv există un act administrativ nelegal, un prejudiciu material și moral, raportul de cauzalitate între actul administrativ nelegal și prejudiciu, precum și culpa autorității.

Consideră recurenta-reclamantă că pârâtul FGA avea obligația de a lua toate măsurile necesare pentru deschiderea dosarului de daună, efectuarea verificărilor necesare și urmarea procedurii de plată a despăgubirilor, cu respectarea prevederilor legale și contractuale incidente, creanțele de asigurare instrumentate de FGA fiind creanțe invocate de recurentă împotriva B. S.A. ("B."), în calitatea sa de asigurător RCA. Prin urmare, procedura de lichidare și plată a creanțelor, raportat la art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 trebuia să se facă cu respectarea cadrului contractual și legal aplicabile asigurărilor de tip RCA.

Cu toate acestea, arată recurenta-reclamantă, prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, emisă la mai bine de 2 ani de la depunerea cererii de plată, FGA a respins în mod nejustificat cererea de plată. Față de decizia de respingere, A. a promovat acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 Prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4644/13.10.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, a fost anulată Decizia FGA nr. 14452/03.25.2018, iar FGA a fost obligat să reanalizeze pe fond cererea de plată. În urma unei astfel de analize, intimatul - pârât a recunoscut dreptul A. la despăgubiri și a efectuat plata despăgubirilor.

Cât privește condiția existenței unui prejudiciu, recurenta-reclamantă susține că prima instanță a aplicat eronat prevederile art. 1535 alin. (1) C. civ., raportat la aspectele de fapt incidente în cauza pendinte, câtă vreme, ori de câte ori prejudiciul constă în lipsa de folosință asupra unei sume de bani, daunele datorate de cel în culpă se ridică la nivelul convenit de părți sau stabilit de lege. Intimatul-pârât FGA a procedat la analizarea pe fond a cererii de plată abia după anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, respectiv la mai bine de 5 ani de la data la care trebuie să fie efectiv achitate despăgubirile. Așadar, prin soluția dată cererii de plată prin Decizia nr. 14452/2018, FGA a lipsit A. de folosința sumelor de bani la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri pentru o perioadă de peste 5 ani.

Recurenta-reclamantă susține și că există legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, câtă vreme întârzierea în soluționarea cererii a fost generată de modalitatea în care FGA a soluționat cererea de plată prin Decizia nr. 14452/2018.

Cât privește culpa FGA, recurenta-reclamantă apreciază că aceasta este una evidentă, întrucât Fondul, ca structură de garantare creată de lege cu scopul de a asigura plata creanțelor de asigurare aparținând unui asigurător falit, avea obligația ca, în îndeplinirea obligațiilor sale, să acționeze în deplină concordanță cu prevederile legale. În realitate însă, FGA nu a făcut decât să tergiverseze nepermis de mult soluționarea cererilor de plată, lipsind A. de o sumă semnificativă de bani. Acționând cu încălcarea chiar a scopului pentru care a fost creat, FGA a interpretat greșit prevederile legale, cu ignorarea impactului pe care această atitudine l-ar putea produce pe piața asigurărilor.

Concluzionând, recurenta-reclamantă apreciază că în speță sunt îndeplinite condițiile legale pentru a se dispune obligarea Fondului la plata de despăgubiri în vederea acoperirii prejudiciului generat A. prin neplata creanței de asigurare, fiind greșite susținerile primei instanțe în sensul neîndeplinirii condițiilor legale pentru angajarea răspunderii FGA.

Recurentul-pârât FGA a întemeiat recursul incident pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea excepțiilor invocate și respingerea cererii de chemare în judecată, în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca tardivă ori prescrisă.

Susține recurentul-pârât că prima instanță a respins în mod greșit excepția inadmisibilității acțiunii, invocată în raport de prevederile art. 8 și art. 19 din Legea nr. 554/2004. Prin cererea modificatoare, reclamanta a recunoscut soluționarea cererii sale de plată, însă a solicitat despăgubiri sub forma penalităților de întârziere/despăgubiri, formulând acțiunea la 3 ani distanță de contestația formulată împotriva Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 de soluționare a cererii de plată nr. x/29.01.2016. Instanța de fond a reținut în mod greșit că reclamanta putea solicita acordarea de despăgubiri într-un litigiu distinct de cel care a avut ca obiect anularea deciziei amintite, în condițiile în care dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 au caracter de excepție față de dispozițiile art. 8 din aceeași lege, stabilind posibilitatea exercitării separate a acțiunii în despăgubiri numai pentru cazul în care persoana vătămată face dovada unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului.

Mai arată recurentul-pârât că FGA nu a contestat calitatea de creditor de asigurare a reclamantei. Prin Decizia nr. 14452/03.05.2018 au fost respinse la plată 435 de cereri depuse de A., inclusiv cea care face obiectul prezentului litigiu, având în vedere că, până la data emiterii deciziei, creditorului de asigurare A. i s-a aprobat la plată și achitat din disponibilitățiile FGA suma de 450.000 RON, reprezentând limita maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015. Modalitatea de interpretare și aplicare a art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 a fost diferită în practica instanțelor de judecată, fiind astfel necesară sesizarea ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, care s-a pronunțat prin decizia nr. 29/2020. Ulterior pronunțării acestei decizii interpretative, precum și a hotărârilor definitive date de ÎCCJ în soluționarea contestațiilor depuse de asigurătorii în regres contra deciziilor Fondului de respingere a cererilor pe motivul atingerii plafonului maxim legal, FGA a procedat la reanalizarea cererilor de plată și, în situațiile în care erau îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru plată, la achitarea despăgubirilor.

Prin urmare, arată recurentul-pârât, prezentul litigiu nu are ca obiect anularea unei decizii de respingere totală sau parțială a cererii de plată, emisă în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015. La momentul formulării cererii de chemare în judecată cererea de plată era soluționată, iar contestația formulată împotriva actului administrativ emis de FGA, obiect al dosarului nr. x/2018, nu era soluționată prin hotărâre judecătorească definitivă. Ulterior soluționării acestui dosar, FGA a soluționat pe fond cererea de plată nr. x/29.01.2016.

Prin alt rând de critici, recurentul-pârât FGA susține că prima instanță a dezlegat greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune. Reclamanta A. cunoștea producerea prejudiciului și întinderea acestuia pentru nesoluționarea în termenul legal al cererii sale cel mai târziu începând cu data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018, prin care cererea i-a fost respinsă, respectiv data de 14.05.2018. Prin decizia nr. 22/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, s-a statuat că pronunțarea unei hotărâri judecătorești având ca obiect anularea unui act administrativ nu constituie data începerii termenului de prescripție specială, relevantă fiind data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul și întinderea sa.

Așadar, arată recurentul-pârât, termenul de prescripție s-a împlinit la un an de la această dată, conform art. 19 alin. (2) și urm. din Legea nr. 554/2004, iar împrejurarea că debitul principal a fost achitat mai târziu sau nu a fost achitat deloc nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripție, data achitării debitului fiind diferită de data la care reclamanta cunoștea sau trebuia să cunoască întinderea despăgubirilor.

Întrucât acțiunea de față a fost înregistrată la data de 01.04.2021 recurentul-pârât FGA solicită admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune și respingerea acțiunii ca prescrisă.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare în cauză cuprinsul căreia a solicitat respingerea recursului principal ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate, pentru următoarele considerente:

La data de 05.03.2021 recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat să se constate existența unui refuz nejustificat al pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/29.01.2016 și să dispună obligarea acestuia la soluționarea de îndată a cererii de plată respective, în conformitate cu dispozițiile legale.

Prin cererea modificatoare formulată la data de 10.06.2021, reclamanta a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/29.01.2016 constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011, respectiv suma de 8284,62 RON, calculate până la data de 06.09.2021 și în continuare până la data plății efective și, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prima instanță a respins acțiunea astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată, reținând în esență că nefiind stabilit un drept al recurentei reclamante la un debit principal în raportul juridic de drept administrativ, recurenta reclamantă nu poate invoca cu temei existența unui prejudiciu reparabil cauzat de refuzul soluționării cererii privind debitorul principal din moment ce încă nu se cunoaște dacă reclamanta are sau nu un drept la debitul principal, prejudiciul pretins nefiind cert în acest moment.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs de față, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Prin acțiunea modificată înregistrată pe rolul Curții de Apel București - SCAF, reclamanta, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, a solicitat obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/29.01.2016, constând:

- în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Ordinului nr. 14/2011 - 8284,62 RON calculat până la 06.09.2021 și în continuare până la data plății efective;

- în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G nr. 13/2011.

Cu alte cuvinte, reclamanta a solicitat, prin cererea modificată, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la F.G.A.

A invocat, în acest sens, prejudiciul suferit prin neplata la termen a creanțelor de asigurare constând în lipsa de folosință a sumelor de bani la care ar fi fost îndreptățită.

Înlata Curte reține că, prin decizia nr. 14452/03.05.2018, Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată formulată de A..

Astfel cum s-a menționat anterior, prin sentința civilă nr. 4902 din 27 noiembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de A. și a anulat decizia nr. 14452/03.05.2018. A obligat pârâtul F.G.A. să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON. A respins acțiunea, în rest, ca neîntemeiată.

Conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. Motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă."

Iar potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004:

"(1) Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă. (2) Instanța este competentă să se pronunțe, în afara situațiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății. (3) În cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru."

Așadar, obiectul cererilor în contencios administrativ este stabilit prin art. 8 din Legea nr. 554/2004 iar soluțiile pe care le poate pronunța instanța de contencios administrativ sunt prevăzute de art. 18 din această lege.

Astfel cum s-a menționat anterior, conform art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelai timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei."

Prin sentința civilă nr. 4902 din 27 noiembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, nu a fost admisă cererea de plată, iar pârâtul nu a fost obligat la plata sumei solicitate de către creditorul de asigurare ci la soluționarea pe fond a cererii de plată.

Reclamanta a solicitat, în prezenta cauză, repararea prejudiciului suferit prin neplata la termen a creanțelor de asigurare constând în lipsa de folosință a sumelor de bani la care ar fi fost îndreptățită.

Or, prin sentința civilă nr. 4902 din 27 noiembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, nu s-a constatat dreptul reclamantei la plata creanței de asigurare reprezentând debitul principal, ci a fost obligat pârâtul la soluționarea pe fond a cererii de plată.

Așadar, în cauză nu se regăsește situația premisă impusă de dispozițiile art. 18 și art. 19 din Legea nr. 554/2004, despăgubirile solicitate nefiind consecința anulării deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca urmare a constatării de către instanță a dreptului reclamantei la plata creanței principale.

În consecință, nu se mai impune examinarea posibilității acordării penalităților sau a dobânzilor prin raportare la norma specială care guvernează raportul juridic dintre părți, în litigiul desfășurat în etapa anterioară nereținându-se dreptul reclamantei la plata creanței principale.

În acest context, Înalta Curte constată că aspectele invocate de recurenta-reclamantă prin calea de atac exercitată nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, iar hotărârea primei instanțe a fost dată cu interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale de drept material incidente cauzei.

Analizând sentința atacată prin raportare la motivele de casare invocate de recurentul - pârât pe calea recursului incident, Înalta Curte constată că nu este întemeiat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticile centrate pe împrejurarea că prima instanță în mod greșit a respins excepțiile invocate prin întâmpinare formulate de acesta fiind nefondate.

În ceea ce privește prima excepție invocată de FGA împotriva cererii modificate formulate de reclamantă, instanța fondului a apreciat că acțiunea formulată de partea reclamantă nu este inadmisibilă, ci caracterul său admisibil reiese chiar din conținutul reglementării Legii nr. 554/2004, care permite persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acțiuni subsidiare în pretenții, atunci când a cerut inițial anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri.

În acord cu considerentele judecătorului fondului, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 8 coroborate cu cele ale art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu instituie în sarcina subiectului de sezină, în cazul contenciosului de plini jurisdicție, să formuleze cererea în dezdăunare concomitent cu cererea de anulare a actului administrativ pretins vătămător.

Ceea ce prevede art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 este tocmai posibilitatea formulării unei acțiuni în despăgubire pe cale separată, fără condiționalitatea sugerată de recurenta pârâtă, aceea ca subiectul de sezină să fie ținut să justifice formularea cererii de dezdăunare pe cale separată.

Singurele condiții de procedură impuse de art. 19 din Legea nr. 554/2004 vizează competența instanței și termenul de formulare a acțiunii în despăgubiri, acesta fiind termenul de un an de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Prin urmare, soluția primei instanțe pe marginea excepției de inadmisibilitate a acțiunii reflectă o corectă apreciere a condițiilor de admisibilitate a acțiunii în despăgubiri formulate pe cale separată, impunându-se menținerea hotărârii sub acest aspect.

Nefondată este critica recurentei pârâte și în privința soluției de respingere a excepției de tardivitate a acțiunii, excepție ce a fost invocată de pârâta FGA prin raportare la prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

Dispozițiile invocate de recurenta pârâtă FGA vizează exclusiv contestația formulată împotriva deciziei de respingere a sumelor pretinse, menționând art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 (forma în vigoare la momentul emiterii deciziei 14452/03.05.2018) că împotriva deciziei de respingere se poate formula contestație, în condițiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv în termen de 10 zile de la comunicare, competentă fiind în primă instanță secția de contencios administrativ și fiscal din cadrul Curții de Apel București.

Prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 nu reglementează, însă, condițiile de formulare a unei cereri separate în despăgubiri, pentru acoperirea integrală a prejudiciului cauzat prin emiterea deciziilor la care face referire articolul de lege citat, astfel că în privința acestor acțiuni, admisibile, după cum s-a arătat mai sus, rămân aplicabile dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care instituie un termen diferit pentru formularea cererii, respectiv cel de un an de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Pentru aceleași considerente, în mod corect a fost respinsă și excepția prescripției.

Înalta Curte nu poate valida raționamentul logico-juridic ce a stat la baza invocării de către recurentul-pârât a excepției prescripției dreptului material la acțiune, deoarece acesta relevă o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în materie, prin raportare la situația de fapt stabilită și la probatoriul administrat.

Este de observat sub acest aspect, în primul rând, că recurenta-reclamantă a solicitat despăgubiri pentru respingerea nejustificată a cererii de plată, respectiv pentru emiterea unui refuz nejustificat de plată.

Or, Înalta Curte reține că întinderea prejudiciului nu putea fi cunoscută cu certitudine decât în urma pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive prin care să se constate nelegalitatea acestui refuz de plată.

Prin urmare, Înalta Curte constată că argumentele de ordin critic invocate de recurentul-pârât prin recursul incident nu sunt în măsură să conducă la reformarea acesteia în sensul solicitat de acesta.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

În considerarea argumentelor expuse, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge recursul principal declarat de reclamanta A. S.A. și recursul incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de reclamanta A. S.A. și recursul incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 2038 din 29 decembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 12 decembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.