ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5881/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 08.10.2019, reclamantul A. a formulat plângere împotriva Rezoluției din 18.09.2019 lucrarea C19-2947 de la Inspecția Judiciară din CSM emisă de Inspectia Judiciară. Prin cererea precizatoare formulată la data de 14.10.2020, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la completarea verificărilor privitor la încălcarea de către judecător a procedurii dispuse de art. 5 pct. 1, art. 7 pct. 2, art. 13, art. 14 pct. 5 si pct. 6, art. 20, art. 22 pct. 6, art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Prin Incheierea pronunțată la data de 25.05.2021, în dosarul nr. x/2019, s-a admis cererea reclamantului de acordare a ajutorului public judiciar sub forma plații onorariului pentru asigurarea reprezentării, asistentei juridice si apărării printr-un avocat numit din oficiu în condițiile O.U.G. nr. 51/2008. La data de 02.06.2021, reclamantul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004 în raport de art. 21, 124 și art. 15 din Constitutia României. Pârâta Inspecția Judiciară a depus la dosar la data de 20.07.2020 punct de vedere cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate formulată de reclamant în cauză. A precizat că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 99 lit. ș) din Legea nr. 317/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, nu întrunește cumulativ condițiile de admisibilitate, întrucât nu reiese legătura cu speța dedusă judecății, obiectul cererii de chemare în judecată fiind anularea unui act administrativ emis ca urmare a constatării inexistenței indiciilor de săvârșire a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din același act normativ. Instanța a încuviintat pentru ambele părți administrarea probei cu înscrisuri.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 181 din 4 februarie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea reclamantului de sesizare a Curții Constituționale a României cu exceptia de neconstituționalitate a art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004 și s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată. Conform art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, cheltuielile avansate de stat, cu plata onorariului avocatului din oficiu in suma de 1000 RON, au rămas în sarcina acestuia.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 181 din 4 februarie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-reclamant a susținut că soluția primei instanțe a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material respectiv a dispozițiilor art. 99 lit. t) din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor si procurorilor. Astfel, în opinia sa, din analiza Curții de Apel București, aceasta a reținut faptul că magistratul în cauza a omis în mod scuzabil sa soluționeze cererea reclamantului de numire a unui apărător din oficiu. Așadar, în opinia sa, prima instanța a admis faptul ca este vorba despre o eroare comisă de către judecătorul în cauză, însa în opinia curții aceasta eroare nu a fost comisa cu rea-intentie ori gravă neglijență. A mai susținut că interpretarea Curții de Apel a fost una greșită în ceea ce privește independența si inamovibilitatea magistraților pe de-o parte si răspunderea disciplinară pe de altă parte. Astfel, chiar dacă este de acord cu faptul că judecătorul trebuie sa decidă liber, fără nicio influență, presiune sau amenințare, nu trebuie concluzionat că activitatea acestuia este dincolo de orice control ori că aceasta nu se supune rigorilor legale. Așadar, în opinia sa, echilibrul dintre independenta si răspunderea disciplinară a magistraților trebuie păstrat de o așa manieră încât ambele sa poată fi aplicabile. Orice interpretare excesivă a unuia din cele doua principii juridice fundamentale poate conduce la imposibilitatea de aplicare a celuilalt si implicit la denaturarea actului de justiție. Or, interpretarea oferită de Curtea de Apel București, astfel cum a fost preluată din concluziile Rezoluției Inspecției Judiciare, restrânge în mod excesiv sfera răspunderii disciplinare a magistraților, considerând în mod nepermis ca acțiunile acestora (chiar dacă încalcă legea) ar trebui sa fie de o gravitate deosebită pentru a putea fi considerate abateri disciplinare. In acest sens, recurentul a arătat că este de neînțeles cum fapta de a omite sa se pronunțe cu privire la o cerere de ajutor public judiciar nu reprezintă o încălcare flagrantă a unor îndatoriri elementare profesionale, cu consecințe grave asupra înfăptuirii actului de justiție. În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, si, după reținerea spre rejudecare, admiterea cererii de chemare in judecata astfel cum aceasta a fost formulată.

Apărările formulate în recurs Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute, nefiind susceptibilă de criticile formulate de recurenutul-reclamant. În esență, a susținut că cercetarea disciplinară a magistraților se poate realiza doar în condițiile Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, care reglementează atât competența Inspecției Judiciare și atribuțiile inspectorilor judiciari, cât și procedura cercetării disciplinare. Astfel, o cerere de obligare a Inspecției Judiciare la declanșarea cercetării disciplinare prealabile față de un magistrat excedează nu doar dispozițiilor Legii nr. 303/2004 și Legii nr. 317/2004, dar și prevederilor art. 51 din Constituția României, revizuită, nefiind posibilă transformarea dreptului de petiționare într-un drept care să permită petiționarilor să ceară angajarea, în mod direct, a răspunderii disciplinare a unui magistrat, doar pentru că aceștia apreciază, într-o manieră strict personală, că magistrații și-ar fi exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 7 decembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. La data de 16.05.2022 recurentul-reclamant a depus la dosar precizări la cererea de recurs, cuprinzând argumente adăugate privind obiectul prezentului dosar, respectiv atragerea răspunderii disciplinare a magistratului care a soluționat dosarul nr. x/2018, exercitarea funcției cu gravă neglijență prin nesolutionarea cererii de ajutor public judiciar, a cererii de repunere a cauzei pe rol și a cererii de constatare a necompetenței organului de urmărire penală, anexându-se copii de pe cereri, care au fost comunicate intimatei. II. Soluția și considerentele instanței de recurs Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că precizările depuse la dosar la data de 16.05.2022 sunt tardiv formulate. Astfel potrivit dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii. Totodată, art. 487 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs. Prin raportare la aceste dispoziții legale, în condițiile în care sentința s-a comunicat la data de 15 martie 2022, iar precizările privind obiectul recursului care au fost depuse la data de 16 mai 2022, se constată că acestea au fost formulate cu depășirea termenului legal, urmând să nu fie luate în considerare de instanța de recurs. 2. Argumente de fapt și de drept relevante Prin sesizarea înregistrată în data de 6 iunie 2019 la Inspecția Judiciară - Direcția de inspecție pentru judecători, sub nr. x, reclamantul A. a solicitat exercitarea actiunii disciplinare cu privire la doamna judecător B. de la Judecătoria Vălenii de Munte, care a soluționat dosarul nr. x/2018, menționând ca aceasta si-a exercitat functia cu rea credinta sau grava neglijenta, abatere disciplinara prevăzuta de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. Lucrarea a fost soluționată de către inspectorul judiciar desemnat în condițiile art. 14 alin. (1) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție judiciară de către Inspecția Judiciară, prin Rezoluția nr. 2317A din data de 12 iulie 2019, prin care s-a dispus clasarea acesteia, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată și modificată, întrucât din verificările efectuate nu au fost evidențiate indicii de săvârșire a vreuneia din abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată și modificată. Împotriva măsurii dispuse, reclamantul a formulat plângere, solicitând exercitarea acțiunii disciplinare împotriva acestui magistrat. Aceasta plângere a fost respinsă de Inspectorul-șef al Inspecției Judiciare prin Rezoluția nr. C19-2947 din data de 18 septembrie 2019, constatându-se că rezoluția contestată este motivată, cuprinzând argumentele de fapt și de drept care au stat la baza măsurii de clasare luate, fiind dispusă cu respectarea condițiilor legale speciale în materie și a Regulamentului privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară. În acest context factual, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamantul A. a formulat plângere împotriva Rezoluției din 18.09.2019 lucrarea C19-2947 de la Inspecția Judiciară din CSM emisă de Inspectia Judiciară. Prin cererea precizatoare formulată la data de 14.10.2020, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la completarea verificărilor privitor la încălcarea de către judecător a procedurii dispuse de art. 5 pct. 1, art. 7 pct. 2, art. 13, art. 14 pct. 5 si pct. 6, art. 20, art. 22 pct. 6, art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă, reclamantul formulând critici din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând aspecte care vizează modalitatea de soluționare a dosarelor în care acesta a avut calitate procesuală, Înalta Curte apreciindu-le ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora. Astfel, instanța de control judiciar amintește că motivul de recurs prevăzut de acest text de lege vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară. Înalta Curte reține că potrivit art. 97 din Legea 303/2004: "(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare. (2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac". Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate, așadar, doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată. Prin urmare, în raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural. Totodată, potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență. Noțiunile de rea credință și gravă neglijență sunt definite în art. 99 1 alin. (1) și (2) din aceeași lege, după cum urmează: "(1) Există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane. (2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual." Așadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzută la art. 99 lit. t), pentru a fi în prezența exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerințe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte). Astfel, pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, voit (cu știință) a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămarea unei persoane sau acceptând acest lucru. De asemenea, pentru existența gravei neglijențe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil. În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că pârâta Inspecția Judiciară trebuia să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorilor în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea care a produs nemulțumirea titularului sesizării. Prin urmare, modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susținerilor părților în cauzele deduse judecații excedează competențelor Inspecției judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță. În lumina acestor considerente, Înalta Curte constată că, în cauza de față, astfel cum în mod corect a reținut judecătorul fondului, Inspecția Judiciară în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, prin rezoluția în litigiu, a reținut inexistența indiciilor care să conducă la săvârșirea de către magistratul verificat a abaterii sesizate. Astfel, în ceea ce privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, reclamantul a susținut că doamna judecător B. de la Judecătoria Vălenii de Munte, care a soluționat dosarul nr. x/2018 nu s-a pronunțat pe toate cererile cu care a fost învestită, respectiv pe cererea de repunere pe rol, de ajutor public judiciar și de constatare a necompetenței organului de urmărire penală, prejudiciindu-l moral și material prin privarea de dreptul de a fi despăgubit civil de persoanele care l-au vătămat. Or, prin raportare la dispozițiile art. 99 1 din Legea nr. 303/2004 antereferite, în acord cu opinia judecătorului fondului, se constată că sustinerea reclamantului în sensul că încălcările semnalate în cererea de exercitare a actiunii disciplinare au fost comise împotriva sa cu vinovația cerută de lege pentru a atrage sanctiunea disciplinară, nu justifică anularea rezolutiilor contestate, având în vedere că din înscrisurile depuse în cadrul verificării prealabile, efectuate de către inspectorul judiciar desemnat sa soluționeze sesizarea reclamantului, nu reiese existența unor indicii cu privire la intenția directă sau indirectă, respectiv culpa cu prevedere a judecătorului investit cu soluționarea dosarului nr. x/2018 de a încălca în vreun mod drepturile procesuale ale reclamantului. În mod corect a reținut prima instanță că din înscrisurile depuse în cadrul procedurii administrative de verificare a celor sesizate de reclamant, rezultă că în mod corect inspectorul judiciar a dispus clasarea sesizării înregistrată în data de 6 iunie 2019 la Inspecția Judiciară - Direcția de inspecție pentru judecători, sub nr. x, câtă vreme din toate actele procesuale efectuate de catre magistratul de la Judecatoria Valenii de Munte nu reiese ca acesta ar fi urmărit sau ar fi acceptat in vreun moment, vătămarea drepturilor procesuale ale reclamantului sau ca ar fi nesocotit în mod grav normele juridice aplicabile în cauză. Notele scrise si cererea de repunere pe rol a cauzei au fost depuse la dosar de către reclamant după retinerea în pronuntare a cauzei nr. 1327/331/2018, iar potrivit art. 395 C. proc. civ., repunerea pe rol a unei cauze penale este atributul exclusiv al instantei judecătorești în situatia în care cursul deliberării apreciază că o anumită împrejurare trebuie lămurită și este necesară reluarea cercetării judecătorești sau a dezbaterilor, situatie inaplicabilă în speță. Totodată, în mod corect inspectorul judiciar a stabilit ca magistratul care a solutionat dosarul nr. x/2018 a fost învestit cu plangerea formulată de reclamant împotriva ordonantei din 12 martie 2018 emisă în dosarul nr. x și că a solutionat această plângere prin Incheierea nr. 29.05.2018. Referitor la sustinerea recurentului-reclamant privind nesolutionarea de catre magistrat a cererii de numire a unui apărător din oficiu, în mod corect a retinut judecătorul fondului că atât din înscrisurile depuse în dosarul nr. x/2018 înregistrat pe rolul Judecatoriei Vălenii de Munte, cât si în dosarul administrativ de la Inspectia Judiciară, reclamantul nu a depus dovada stării sale de handicap. Prin urmare, în mod legal si temeinic pârâta a emis Rezoluția nr. 2317A din data de 12 iulie 2019, prin care s-a dispus clasarea sesizarii acestuia si Rezoluția nr. C19-2947 din data de 18 septembrie 2019, prin care Inspectorul-șef al Inspecției Judiciare a respins plângerea formulată de reclamant, având în vedere că aceste verificări prealabile sunt efectuate de inspectorii judiciari din cadrul Inspecției Judiciare, în conformitate cu art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, numai pe baza înscrisurilor depuse de către persoana care face sesizarea disciplinară precum si a documentelor, respectiv a actelor procedurale si a înscrisurilor probatorii din dosarul judecat de magistratul respectiv. Or, câtă vreme, nici la momentul formulării cererii de numire a unui apărător din oficiu în dosarul nr. x/2018 si nici la data sesizării Inspectiei Judiciare, reclamantul nu a învederat ca ar fi fost încadrat în grad de handicap si nici nu a depus vreun înscris doveditor al stării sale de handicap, acesta nu poate pretinde ca prin nesolutionarea cererii sale de numire a unui apărător din oficiu magistratul de la Judecatoria Valenii de Munte ar fi urmărit vătămarea drepturilor sale procesuale cu intentie sau din culpă cu prevedere. Prin urmare, întrucât judecatorul sesizat nu a avut cunostintă în mod real si efectiv de starea sa de handicap, este corectă concluzia primei instanțe care a retinut că Rezolutia de clasare si Rezolutia de respingere a plangerii reclamantului au fost emise de către pârâtă în conformitate cu art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, aspectele privind cererea reclamantului de numire a unui apărător din oficiu neputând atrage incidența dispozițiilor art. art. 99 lit. t) coroborat cu art. 99 1 din Legea nr. 303/2004, astfel cum susține recurentul prin memoriul de recurs. Sunt lipsite de suport si susținerile recurentului privind nesolutionarea de către acelasi magistrat a cererii de constatare a necompetentei organului de urmarire penala, în mod corect judecătorul fondului apreciind că aceasta nu are natura juridica a unei cereri procesuale, ci a unui motiv invocat în sustinerea plangerii formulate de reclamant impotriva ordonantei din 12 martie 2018 emisa in dosarul nr. x. Se constată că reclamantul a criticat, deci, aspecte din activitatea de judecată propriu-zisă, or cum s-a reținut în mod corect de către inspectorul judiciar incidența normelor legale și aplicabilitatea lor la situația de fapt dedusă judecății reprezintă chestiuni de judecată, fiind rezultatul unui proces de interpretare sistematică a dispozițiilor legale incidente, atribut esențial al judecătorilor învestiți cu soluționarea litigiului și a activității de judecată propriu-zisă. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reține că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe. În cauză, recurentul nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual în condițiile legale antereferite, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizând în concret aspecte specifice activității de judecată. În concluzie, elementele esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege, astfel că nu poate fi primită critica recurentului privind încălcarea dispozițiilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, întrucât interpretarea dată de acesta atât în fața pârâtei, cât și în fața primei instanțe nu a fost validată de acestea. Pentru atragerea răspunderii disciplinare este necesară îndeplinirea condițiilor generale ale răspunderii, astfel încât, între urmarea produsă și acțiunea ce constituie elementul material al abaterii trebuie să existe o legătură de cauzalitate, adică să existe dovada că acțiunile magistratului a produs urmarea specifică prevăzută de lege ca și condiție pentru existența abaterii, ceea ce însă nu este cazul în speță, astfel cum în mod corect a reținut și inspectorul judiciar în considerentele prezentate la pct. 5 din rezoluția contestată. În plus, sub aspectul laturii subiective, judecătorul care acționează cu rea-credință sau gravă neglijență realizează o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia. Spre deosebire de buna-credință, care presupune că magistratul acționează cu grijă față de interesul public de înfăptuire a justiției, apără interesele legitime ale părților, își subordonează comportarea sa exigențelor ce decurg din îndatoririle profesionale și normele deontologice, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor părților. Aceste elemente, caracteristice lipsei de onestitate în exercitarea profesiei, nu au fost probate însă în cauză, pentru a se justifica desființarea rezoluției inspectorului-șef și a rezoluției de clasare și trimiterea dosarului catre Inspectia judiciara pentru completarea verificărilor, astfel cum în mod judicios a concluzionat prima instanță. În aceste condiții, Înalta Curte constată că aspectele invocate de recurent prin cererea de recurs, astfel cum au fost reținute anterior, au fost supuse examinării în fața primei instanțe, fiind analizate corespunzător de către aceasta, astfel că prin invocarea de argumente similare în cuprinsul cererii de recurs nu se încearcă decât o efectuare a unei reaprecieri de către instanța de control judiciar, vizând temeinicia sentinței recurate, neconstituind veritabile critici de nelegalitate aduse hotărârii atacate. Or, instanța de recurs nu este îndreptățită a reanaliza probatoriul administrat, decât în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greșite de către instanța de fond a unor dispoziții legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor sau la forța probantă a unor asemenea mijloace administrate, aspecte care nu au fost invocate ca atare de recurent. Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. Conform art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, cheltuielile avansate de stat, cu plata onorariului avocatului din oficiu în sumă de 2200 RON, rămân în sarcina statului. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefundat; conform art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, cheltuielile avansate de stat, cu plata onorariului avocatului din oficiu în sumă de 2200 RON, rămân în sarcina statului.