ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5605/2023

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2023

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 01.04.2021 sub dosar nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR (FGA), să se constate existența unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/28.01.2016 și să dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată respective, în conformitate cu dispozițiile legale, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanta A. S.A. a formulat cerere modificatoare prin care a solicitat în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/28.01.2016 constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi penalități de întârziere conform Normei aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, respectiv suma de 1.164 RON, calculate până la data de 08.09.2021 și în continuare până la data plății efective și, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința civilă nr. 267 de la data de 18.02.2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității, tardivității și prescripției; a admis în parte cererea modificată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR; a obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 1.164 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 28.10.2021; a obligat pârâtul la plata către partea reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 10% din suma acordată cu titlul de despăgubiri potrivit sentinței, dar nu mai mult de 300 de RON, precum și la plata către partea reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 300 RON, reprezentând onorariu de avocat, redus; a respins în rest acțiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și rejudecarea litigiului, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată, și obligării acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, în esență, s-a arătat că sentința este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 2 alin. (3), art. 11 și art. 12 alin. (1), art. 13 alin. (5) și 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 precum și a art. 8 alin. (3) raportat art. 19 din Legea nr. 554/2004, nefiind respectată competența exclusivă și expresă a FGA de a soluționa cererile creditorilor de asigurări, potrivit procedurii administrative stabilite in cadrul Legii nr. 213/2015.

Urmare a deciziei Autorității de Supraveghere Financiară nr. 2034 din data de 27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară prin administrare specială, revocarea administratorului special, stabilirea stării de insolvență, declanșarea procedurii de faliment și retragerea autorizației de funcționare a B. - S.A, s-a declanșat procedura administrativă privind efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor de către Fondul de Garantare a Asiguraților, din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților. Procedura administrativa, cu caracter special, menționata prevede si modalitatea de soluționare a cererilor creditorilor de asigurări, respectiv obligația comisiei speciale prevăzute de art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004 și 13 alin. (4) din Legea 213/2015 de a admite cererea de despăgubire sau de plata si de a efectua plata in limita plafonului de garantare, iar in caz de refuz, de a emite o Decizie de respingere.

În cauza, intimata a solicitat penalitățile/dobânzile în mod direct în fața instanței de judecată, astfel încât prevederile Legii nr. 213/2015 au fost încălcate, în raport de principiul de drept accesorium sequitur principale, precum și a principiului separației puterilor în stat.

A precizat că se impunea admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, intimații putând sa solicite accesorii la despăgubiri reprezentând creanțe de asigurări de la FGA numai urmând procedura administrativa de plata prevăzuta de Legea nr. 213/2015.

A mai arătat recurentul că, în mod greșit, instanța de judecata a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată în temeiul prevederilor art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, cererea de plata disputata in prezenta cauza a fost soluționata prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, iar aceasta decizie a fost contestata in cadrul dosar x/2018 În soluționarea contestației, prin Decizia ICCJ nr. 4644/13.10.2021 s-au respins recursurile pârâților, iar sentința civila nr. 4902/27.11.2018 pronunțata de CAB in dosar a rămas definitiva. Prin urmare, intimata a solicitat CAB in cadrul dosarului. nr. x/2018 atât anularea deciziei FGA nr. 14452/2018, cat si obligarea la plata despăgubirilor solicitate prin cererile de plata respinse prin decizie.

Or, daca prin acțiunea de fata intimata solicita penalități/dobânzi, in temeiul legii, aferente despăgubirilor solicitate prin contestația ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, sens în care nu exista nicio justificare legala sau raționala pentru care aceasta sa nu fi putut sa solicite, odată cu obligarea FGA la plata despăgubirilor si plata de penalități sau de dobânzi.

S-a prevalat recurentul de dispozițiile art. 2210 alin. (1) C. civ., precizând că dreptul de creanța al intimatului împotriva asigurătorului RCA falit B. s-a născut la data plații despăgubirilor către asiguratul sau CASCO.

Dreptul la a solicita aceste despăgubiri de la FGA s-a născut la data de 31.08.2015 (data publicării in MO a Deciziei ASF 2034/27.08.2015, asa cum rezulta din dispozițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004).

Dreptul la accesoriile reprezentând penalități, solicitate de intimata in temeiul Normei ASF nr. 23/2014 s-a născut față de asigurătorul B. potrivit art. 37 din Norma nr. 23/2014, iar în privința dobânzilor penalizatoare, acordate greșit de instanța de fond, acestea au fost pretinse de intimata in temeiul răspunderii civile delictuale, aplicându-se deci regulile acestui tip de răspundere.

În opinia recurentului dreptul la eventuale dobânzi penalizatoare pentru fapta ilicita producătoare de prejudiciu, respectiv decizia anulata de instanța, s-a născut la data comunicării respingerii cererii de plata prin Decizia nr. 14452/2018, aceasta numai in cazul ipotetic in care ar exista vreun temei pentru acordarea lor.

Intimata A. a susținut eronat că recurentul datorează penalitati/dobanzi la despăgubirile solicitate prin cererile de plata ce au făcut obiectul Deciziei nr. 14452/2018, susținând că, deși a depus cererea de plata in 2016, FGA i-a plătit despăgubiri abia in 2021, termenul de soluționare a cererilor de plata fiind in opinia sa de 30 de zile de la depunerea cererii, in lipsa unui termen expres prevăzut de Legea nr. 213/2015.

Legea nr. 554/2004 prevede posibilitatea solicitării, pe cale separată de acțiunea in anulare a actului administrativ, repararea pagubei, însa Legea nr. 554/2204 prevede aceasta posibilitate cu caracter de excepție, condiționat, respectiv de existenta unei cauze de împiedicare a cuantificării pagubei in termenul stipulat pentru exercitarea acțiunii in anularea actului.

Prin urmare, Legea contenciosului administrativ da posibilitatea exercitării separate a acțiunii in despăgubire fata de acțiunea in anularea actului, dar nu in orice condiții, ci numai daca acest lucru nu este posibil odată cu exercitarea acțiunii in anularea actului.

În situația în care producerea pagubei are loc într-un interval de timp anterior promovării acțiunii principale în contenciosul administrativ, iar persoana vătămată cunoaște ori, cu o diligentă rezonabilă, poate cunoaște existența și întinderea pagubei, aceasta trebuie să solicite repararea prejudiciului in integrum odată cu acțiunea principală (împotriva actului cauzator al prejudiciului), potrivit regulii instituite de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Or, în cauza de față, intimata nu a făcut dovada unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului produs anterior promovării acțiunii principale în contenciosul administrativ ce face obiectul dosar x/2018, de vreme ce aceasta solicita penalități de întârziere in temeiul legii, respectiv in temeiul unei dispoziții prevăzute in legislația RCA in sarcina asigurătorilor, respectiv Normei ASF nr. 23/2014, ceea ce exclude o cuantificare/stabilire a întinderii prejudiciului proprie a intimatei sau, in privința dobânzilor, in temeiul O.G. nr. 13/2011, ceea ce exclude o evaluare proprie a pretinsului prejudiciu (in afara de calculul matematic respectiv).

Pe cale de consecința, cererea intimatei privind obligarea FGA in temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, actualizata la plata de dobânzi legale este inadmisibila si din perspectiva aplicării prevederilor Legii nr. 554/2004, nu numai a Legii nr. 213/2015.

În mod greșit instanța de judecata a respins excepția tardivității acțiunii, încălcând astfel dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, precum si principiul specialia generalibus derogant.

Având in vedere faptul că intimata ar fi putut solicita despăgubiri pentru o pretinsa întârziere in soluționarea cererii de plata, acest lucru se putea face legal cel mai târziu odată cu comunicarea deciziei de soluționare a cererii, iar nu la o diferența de 3 ani după aceasta, acțiunea ce formează obiectul dosarului de față fiind tardiva in raport de prevederile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

Procedura administrativa de plata, necontencioasa, prevăzuta de Legea nr. 213/2015 este completata de lege si cu o procedura contencioasa, cu caracter derogatoriu in privința deciziilor de respingere emise de Fondul de Garantare a Asiguraților.

Prin urmare, având in vedere faptul ca intimata a contestat in 2018 decizia de respingere a despăgubirilor la care solicita in prezenta cauza aplicarea de penalitati/dobanzi, precum si faptul ca nu exista niciun motiv sa nu ceara aceste daune moratorii odată cu debitul principal, respectiv in cadrul dosarului nr. x/2018, a arătat că acțiunea de fata este tardiva, in raport de dispozițiile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, care se aplica cu precădere fata de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În mod greșit instanța de fond a considerat faptul ca acțiunea de față ar fi in termen față de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, respingând excepția prescripției in temeiul acestor dispoziții.

Fata de aceste împrejurări soluția acordării de care instanța de fond a dobânzilor legale penalizatoare de la data emiterii Deciziei nr. 14452/03.05.2018 și pana la data de 28.10.2021 este nelegala, sumele in discuție, nici daca ar fi datorate, nu ar mai putea fi pretinse prin acțiune in justiție, dreptul material la acțiune fiind prescris si în temeiul art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 mai sus citat.

Pentru toate aceste motive, a solicitat admiterea cererii de recurs, cu consecința respingerii acțiunii și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat art. 8, 18, 19 din Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (3), (11) și 12 alin. (1), art. 13 alin. (5) și 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Intimata-reclamantă A. S.A. nu a formulat întâmpinare în cauză, dar a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, ca nefondată, cu consecința menținerii ca fiind legală și temeinică a sentinței civile recurate.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând legalitatea sentinței recurate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA) este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, recurentul-pârât a criticat modalitatea de soluționare de către prima instanță a excepțiilor inadmisibilității, tardivității și prescripției, dar și soluția cu privire la fondul problemei de drept deduse judecății.

Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, criticile părții recurente sunt nefondate, în condițiile în care potrivit art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).", iar potrivit art. 11 alin. (2) din același act legislativ "Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.".

Din interpretarea coroborată a textelor de lege de mai sus se constată că art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede tocmai ipoteza din speță, respectiv aceea când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, stabilind că într-o asemenea situație termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, însă cu respectarea termenului de 1 an prevăzut la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, în condițiile în care din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu reiese în mod expres interdicția formulării unei cereri de acordarea a despăgubirilor pe cale separată, ci dimpotrivă legiuitorul permite, pe cale de excepție, un asemenea demers, excepția inadmisibilității este neîntemeiată, prima instanță procedând în mod corect la respingerea acesteia.

De manieră eronată invocă recurentul-pârât aspecte privind competența sa exclusivă de a soluționa cererile creditorilor de asigurări, câtă vreme acțiunea cu care a fost învestită prima instanță, ca urmare a cererii adiționale, avea ca obiect acordarea unor despăgubiri pretinse potrivit art. 1 alin. (1) raportat la art. 19 din Legea nr. 554/2004 ulterior anulării definitive a actului administrativ emis de FGA în soluționarea cererii de plată ce a fost formulată în procedura administrativă.

Or, aparține instanței de contencios administrativ competența generală de soluționare a unei astfel de acțiuni subsecvente în "repararea pagubei" prin acordarea unor despăgubiri.

În aceste condiții, procedura administrativă descrisă de recurentul-pârât nu este de natură să argumenteze o inadmisibilitate a acțiunii analizate, existând în antecedența procesului de față o hotărâre judecătorească definitivă privind anularea unui act administrativ emis de FGA, în legătură cu care sunt formulate ulterior pretențiile pecuniare ale intimatei-reclamante.

Altfel spus, obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată de societatea A. S.A. și admisă de prima instanță nu este reprezentat de acele despăgubiri solicitate în procedura administrativă de aceasta din urmă, spre a exista relevanța conferită de recurentul-reclamant normelor Legii nr. 213/2015.

Cum sumele litigioase constituie despăgubiri pretinse în condițiile art. 1 alin. (1) și art. 19 din Legea nr. 554/2004, nu exista vreo obligație legală a intimatei-reclamante de a fi adresat în prealabil vreo cerere de plată către partea recurentă-pârâtă, pentru ca aceasta din urmă să emită o decizie care să fie apoi dedusă controlului judecătoresc.

Dimpotrivă, acțiunea în discuție prezintă caracter subsecvent cererii prin care a fost anulată decizia FGA inițială, înscriindu-se în premisa esențială a contenciosului administrativ, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 - "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată." - fiind corespunzătoare ultimei teze a normei legale.

După cum a arătat în mod corect prima instanță, creanța principală solicitată de A. în calitate de creditor de asigurări nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanța judecătorească prin hotărârea definitivă pronunțată în precedent, motiv pentru care, câtă vreme FGA nu recunoaștea existența acesteia prin plată sau o instanță judecătorească nu o acordă în beneficiul reclamantei, nu i se poate imputa reclamantei omisiunea de a nu fi solicitat despăgubiri în forma dobânzii legale concomitent cu acțiunea în anularea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018.

Altfel spus, nu se poate conchide că reclamanta-intimată ar fi avut, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei pretinse sub forma dobânzii legale încă de la data formulării acțiunii în anulare, din moment ce instanța învestită cu dosarul nr. x/2018 privind decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 nu s-a învestit și cu analiza pe fond a cererilor de plată a creanțelor de asigurări.

În aceste condiții, presupunând că reclamanta-intimată ar fi învestit în precedent Curtea de Apel București în cadrul dosarului nr. x/2018 cu solicitarea atât de anulare a deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, cât și de plată a debitului principal plus dobândă legală, soluția în legătură cu pretențiile accesorii nu rezultă a fi fost de admitere, din moment ce creanța principală însăși nu a fost analizată de către instanța respectivă, ci impusă în sarcina FGA spre verificare, astfel că nestabilindu-se dreptul A. la încasarea sumei pretinse, nu se putea determina nici măsura în care partea reclamantă-intimată ar fi fost îndreptățită la acordarea accesoriilor.

Or, în mod legal a argumentat Curtea de Apel București că ar fi excesiv a conchide în procesul de față că este inadmisibilă acțiunea modificată a reclamantei vizând acordarea despăgubirilor, din moment ce instanța inițial învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei FGA nr. 14452/2018, deși a anulat respectivul act administrativ unilateral, nu a procedat și la verificarea pe fond a cererii de plată privind creanța principală în raport de care sunt pretinse în prezent accesoriile litigioase.

Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a formulat critici și cu privire la modalitatea de soluționare de către instanța de fond a excepției prescripției.

Înalta Curte reține că, în raport cu prevederile art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor se raportează la momentul când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

În speță, din actele dosarului de fond rezultă că cererea de chemare în judecată a fost formulată de intimata-reclamantă la data de 26.03.2021 și modificată la data de 31.08.2021. Prin cererea modificatoare, intimata - reclamantă A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata penalităților de întârziere/dobânzi legale penalizatoare aferente cererii de plată nr. x/28.01.2016.

În ceea ce privește excepția prescripției, Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. S.A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată nr. x/28.01.2016, cererea de chemare în judecată formulată împotriva acestei decizii fiind soluționată definitiv la data de 13.10.2021 prin decizia nr. 4644 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Or, atât timp cât din analiza deciziei nr. 14452/03.05.2018 rezultă că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea eronată de către pârât a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON, precum și faptul că nici Fondul de Garantare al Asiguraților, nici instanța judecătorească învestită cu soluționarea dosarului nr. x/2018 nu au analizat situația concretă a reclamantei în sensul de a se stabili concret dacă deține o creanță de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în raport de cererea de plată și înscrisurile care o însoțesc, rezultă că reclamantei nu i s-a recunoscut existența și întinderea prejudiciului a cărui reparare a solicitat-o prin cererea de plată nr. x/28.01.2016.

În acest context, dreptul material la acțiune nu este prescris extinctiv, atât timp cât existența creanței este strâns legată de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, dosarul având ca obiect anularea acestui act fiind soluționat definitiv la data de 13.10.2021, cât și de lămurirea existenței în beneficiul reclamantei a creanței principale de 1.164 RON, care de altfel a fost achitată pe cale amiabilă de către recurentul-pârât la data de 29.10.2021.

În raport cu aceste momente, nu se poate reține nici vreo tardivitate a cererii de chemare în judecată, formulate la data de 26.03.2021, și nici prescrierea dreptului la acțiune.

Având în vedere că data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, iar intimatei-reclamante i s-a recunoscut dreptul de creanță prin efectuarea plății, la data de 29.10.2021, rezultă în mod indubitabil că acest drept nu poate fi considerat ca fiind prescris.

De fapt, prin această manifestare unilaterală de voință, recurentul-pârât a procedat la recunoașterea voluntară a dreptului a cărui prescripție o invocă, iar această manifestare de voință produce efecte juridice în sensul că înlătură posibilitatea recurentului-pârât de a invoca excepția prescripției dreptului la acțiune al intimatei-reclamante.

În acest context, Înalta Curte constată nefondate criticile recurentului-pârât în sensul că achitarea debitului principal nu ar avea impact asupra stabilirii prescripției, câtă vreme pentru formularea cererii de acordare a acestor despăgubiri intimata-reclamantă trebuia să cunoască în concret întinderea despăgubirilor pe care urma să le solicite.

Mai mult, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 22/2019 s-a admis recursul în interesul legii și, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, s-a stabilit că data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

Altfel spus, nu se poate aprecia că ar fi intervenit prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune privind o creanță - dobândă legală - care la data învestirii instanței judecătorești nu este actuală, fiind condiționată atât de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, cât și de lămurirea existenței în beneficiul reclamantei a creanței principale de 1.164 RON, ceea ce nu intervenise însă până la sesizarea instanței cu acțiunea de față.

Nu este pertinentă pentru susținerea pretinsei tardivități a acțiunii nici referirea la termenul instituit de art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 pentru contestarea deciziei FGA, deoarece acțiunea de față nu privește anularea unui astfel de act administrativ, ci un efect juridic al hotărârii judecătorești definitive de anulare a actului respectiv.

În sfârșit, în mod corect a fost admisă cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, în limita dispusă de instanța de fond.

Înalta Curte constată că, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părții pârâte se reține o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a întârziat folosința de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanță de asigurări, iar prin admiterea existenței faptei ilicite a FGA constând în emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică și prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosință a sumei de 1.164 RON, a cărei compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilite conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 și până la data de 28.10.2021.

În același sens, se impun a fi reținute și dispozițiile art. 1535 alin. (1) C. civ. și art. 3 din O.G. nr. 13/2011, în contextul în care, astfel cum a reținut în mod corect instanța de fond, dobânda cuvenită A. S.A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar raportul juridic litigios privește activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților cu privire la creanțele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015, premisa esențială a acordării sumei de 1.164 RON cu titlul de creanță de asigurări de către FGA, neregăsindu-se în activitatea de asigurări desfășurată în trecut de societatea de asigurări falită, ci în competența acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraților către creditorii de asigurări.

Date fiind aspectele de mai sus, instanța de recurs constată că, pe lângă fapta ilicită, sunt îndeplinite în cauză și condițiile existenței prejudiciului, a raportului de cauzalitate și a vinovăției recurentului-pârât prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 cu interpretarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 213/2015, ceea ce face ca intimata-reclamantă să fie îndreptățită la acordarea unei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 1.164 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 28.10.2021.

Decizia nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021, astfel că a reprezentat un act administrativ nelegal.

În plus, în urma reanalizării cererii de plată, pârâtul-recurent a conchis că reclamanta era îndreptățită să beneficieze de plata creanței de asigurare solicitate în limita sumei de 1.164 RON, achitând-o la data de 29.10.2021.

Astfel, motivul pentru care A. nu a încasat până la data de 29.10.2021 suma de 1.164 RON ce îi era cuvenită se regăsește în efectul respingerii cererii sale de plată prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ unilateral anulat definitiv de instanța de contencios administrativ.

Or, este cert că la data de 03.05.2018, exercitându-și competența acordată de Legea nr. 213/2015, pârâtul-recurent a procedat la analiza cererii de plată în discuție, astfel că pentru intervalul 03.05.2018 - 29.10.2021 societatea intimată-reclamantă s-a găsit în situația de a nu fi beneficiat de folosința sumei litigioase din cauza actului nelegal emis de Fondul de Garantare a Asiguraților.

Altfel spus, decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părții intimate-reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată în ceea ce privește suma de 1.164 RON a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosința acesteia.

Nu se poate aprecia că îndeplinirea de către Fondul de Garantare a Asiguraților a propriilor atribuții la data de 03.05.2018 ar fi intervenit în contextul unei verificări formale/superficiale a cererii de plată în discuție sub motiv că plafonul de 450.000 de RON era deja depășit prin achitarea sumelor cuvenite A. pentru alte cereri de plată, întrucât pentru un observator obiectiv la data respectivă pârâtul-recurent și-a îndeplinit competența legală vizând soluționarea cererii de plată, această din urmă concluzie corespunzând obligațiilor legale ce incumbă oricărei autorități publice.

De asemenea, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părții recurente-pârâte se reține o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a întârziat folosința de către partea reclamantă-recurentă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanță de asigurări.

De esența acțiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci și repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată. În cauza de față, o dimensiune a respectivului prejudiciu rezidă în creanța de asigurări, anume suma de 1.164 RON, ce a fost însă reparat prin achitarea sa benevolă de către FGA la data de 29.10.2021.

Cu toate acestea, nu se poate contesta faptul că întârzierea generată de FGA în achitarea sumei de 1.164 RON către A. a avut ca efect lipsirea creditorului de folosința sumei respective, ce reprezintă la rândul său un prejudiciu suferit de intimata-reclamantă. Pentru repararea acestuia din urmă nu se poate impune însă creditorului de asigurări să recurgă la o acțiune în răspundere civilă delictuală în fața instanței de drept comun pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021, câtă vreme premisa de bază a producerii sale se găsește în decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ anulat, ceea ce atrage incidența reglementărilor Legii nr. 554/2004, inclusiv sub aspectul reparării pagubei.

Așadar, repararea prejudiciului prin acordarea despăgubirilor ca urmare a anulării unui act administrativ (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) corespunde specificului acțiunii de contencios administrativ pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021, exercitată în forma subsidiară prev. de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, aspectele invocate de către partea recurentă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, nefiind incident motivul de casare invocat, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

În același timp, Înalta Curte va admite cererea intimatei-reclamante de obligare a recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, față de soluția de respingere a căii de atac formulate de această din urmă parte procesuală, care în accepțiunea textului de lege de la art. 453 C. proc. civ., este partea din proces căzută în pretenții. Astfel, se va acorda intimatei suma de 879,28 RON reprezentând onorariul de avocat, așa cum rezultă din extrasul de cont atașat la dosarului, care, împreună cu factura emisă, fac dovada cheltuielilor efectuate de intimată pentru asigurarea apărărilor în proces.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 267 din 18 februarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 267 din 18 februarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât la plata către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial în cuantum de 879,28 RON.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 noiembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.