ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4921/2023

Ședința publică din data de 31 octombrie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând instanței ca, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat subscrisei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/04.04.2017 constând în: în principal penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv de 0,2%/zi de întârziere, potrivit Normei ASF23/2014 de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data plății efective; până în data de 6/9/2021 penalitățile sunt în cuantum de 14523.89; în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

De asemenea, a solicitat obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 402 din 1 martie 2022 Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a decis următoarele:

A respins cererea de suspendare a judecății cauzei.

A respins excepția de nelegalitate ca inadmisibilă.

A respins excepțiile inadmisibilității cererii și excepția tardivității invocate de pârât prin întâmpinare și note scrise.

A respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

A respins cererea privind aplicarea amenzii judiciare.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta societatea A. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În susținerea căii de atac exercitate, recurenta a învederat că, prin Decizia nr. 16517/27.08.2018, intimatul-pârât FGA a respins cererile de plată formulate de A., invocând dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e), coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, referitoare la plata creanțelor de asigurare în limita plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment.

Citând paragrafe din cuprinsul Deciziei nr. 29/2020, pronunțată în dezlegarea unei probleme de drept de Înalta Curte de Casație și Justiție, recurenta a arătat că prin aceasta s-a stabilit, contrar poziției adoptate de FGA, că plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, motiv pentru care, în opinia recurentei-reclamante, Decizia nr. 16517/27.08.2018 este un act administrativ individual nelegal, ale cărui efecte prima instanță nu ar fi trebuit să le valorifice.

De asemenea, recurenta a argumentat în sensul că angajarea răspunderii patrimoniale a autorității este condiționată de existenta unui act administrativ cauzator de prejudicii, în speță actul administrativ nelegal fiind refuzul expres și repetat al FGA de a da curs cererilor de plată, exprimat prin Decizia nr. 16517/27.08.2018 și reiterat prin Decizia nr. 18140/27.08.2018, motiv pentru care ar fi îndeplinite condițiile admiterii acțiunii în angajarea răspunderii patrimoniale a FGA, fără a fi relevantă împrejurarea necontestării, de către reclamantă, a Deciziei FGA nr. 16517/2018.

Mai arată recurenta-reclamantă că Decizia nr. 18140/27.08.2018 a fost anulată prin decizia pronunțată de ÎCCJ-SCAF la data de 19.11.2021, în dosarul nr. x/2021.

Concluzionează recurenta-reclamantă că, în speță, nelegalitatea refuzului de a da curs cererii de plată a despăgubirilor putea fi reținută de către prima instanță fie în baza deciziei pronunțate în dosarul nr. x/2019, prin care Înalta Curte a anulat Decizia nr. 18140/28.01.2019, fie prin analizarea nelegalității Deciziei nr. 16517/27.08.2018.

Prin recursul incident formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat admiterea căii de atac, casarea sentinței recurate și rejudecarea litigiului, în sensul respingerii acțiunii recurentei-reclamante, în principal pe cale de excepție, ca inadmisibilă sau tardivă, având în vedere că instanța de fond a soluționat cauza cu încălcarea prevederilor art. 18 alin. (3) și art. 19 din Legea nr. 554/2004, precum și a art. 2, art. 11, art. 12 alin. (1), (13) alin. (5) și art. 14 din Legea nr. 213/2015. De asemenea, solicită obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

A susținut că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1)., art. 8 alin. (1), art. 18 alin. (1)-(3) si art. 19 alin. (1)-(2) din Legea nr. 554/2004, în materia contenciosului administrativ, condiția ca o cerere in pretenții să poată fi formulata este ca reclamantul să solicite, fie prin aceeași acțiune, fie printr-o acțiune distincta, anularea actului administrativ considerat vătămător, iar acesta sa fie constatat nelegal.

Or, in prezenta cauza, actul administrativ considerat vătămător este Decizia FGA nr. 16517/27.08.2018, act administrativ necontestat, care se bucura de prezumția de legalitate si temeinicie, nefiind anulat pe calea procedurii judiciare, prin intervenția decăderii consolidându-se in mod definitiv stingerea raportului juridic de drept administrativ.

A apreciat că în mod greșit a respins instanța de fond excepția inadmisibilității cererii de chemare in judecata, câtă vreme reclamanta nu a probat anularea, prin hotărâre definitiva, a actului administrativ vătămător. Astfel, a precizat că nu exista hotărâre judecătoreasca definitiva prin care instanța de judecata sa fi constatat, în prealabil, obligația FGA de a soluționa cererea de plata intr-un anume termen, iar acesta să nu fi procedat la soluționare.

Regula instituita de legea contenciosului administrativ este ca acțiunea in anularea actului administrativ să conțină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător cat si "repararea pagubei cauzate" .

Prin urmare, legea contenciosului administrativ da posibilitatea exercitării separate a acțiunii in despăgubire fata de acțiunea in anularea actului, dar nu in orice condiții, ci numai daca acest lucru nu este posibil odată cu exercitarea acțiunii in anularea actului, deci potrivit regulii instituita in cadrul art. 8 din lege, respectiv dacă persoana vătămată nu poate cunoaște și determina întinderea pagubei la data promovării acțiunii principale împotriva actului vătămător.

Prin raportare la dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, având in vedere ca acest articol are un caracter de excepție fata de regula instituita de art. 8 din aceeași lege, excepție ce consta in condiționarea exercitării separate a acțiunii in despăgubire fata de acțiunea in anularea actului administrativ numai in cazul in care persoana vătămata ar face dovada unor împrejurări obiective care au făcut imposibila stabilirea întinderii prejudiciului, cererea A. este inadmisibila. A. a solicitat penalități sau dobânzi in temeiul legii, nicidecum al evaluării pretinsului prejudiciu.

FGA nu a contestat calitatea de creditor de asigurare a reclamantei, prin actul administrativ emis fiind invocate dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 referitoare la plafonul de 450.000 RON pe creditor de asigurare al unui asigurător in faliment, aspect de drept pentru care a fost necesara investirea ICCJ-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin Decizia 16517/27.08.2018, FGA a respins cererile de plata cu motivarea atingerii plafonului de 450.000 RON pentru creditorul de asigurare A., pentru societatea in faliment B., nicidecum pentru motive ce țin de calitatea de creditor de asigurare.

În condițiile in care reclamanta nu a contestat actul administrativ prin care i-a fost respinsa cererea de plata, cererea de chemare in judecata privind obligarea recurentului - pârât in temeiul art. 19 in Legea nr. 554/2004 este inadmisibila, astfel ca instanța de fond in mod eronat a reținut ca excepția inadmisibilității este neîntemeiata.

În ceea ce privește termenul de introducere a acțiunii, cu cele doua capete de cerere menționate, acesta este stabilit de art. 11 din lege, fiind in general de 6 luni dar nu mai mult de 1 an de la comunicarea actului considerat vătămător, iar in ce privește deciziile emise de FGA, termenul reglementat de Legea nr. 213/2015, lege speciala, este de 10 zile de la comunicare.

Concluzionând, recurentul-pârât solicită admiterea recursului incident și înlăturarea considerentelor sentinței criticate, urmând care cererea de chemare în judecată să fie respinsă ca inadmisibilă sau ca tardivă, iar nu ca neîntemeiată.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare, prin care, în principal, a invocat excepția nulității recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La data de 30 octombrie 2023, recurenta - reclamantă A. S.A. a depus la dosar cerere de suspendare a judecății dosarului pendinte până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2022, în care Judecătoria Sectorului 2 București a pronunțat sentința civilă nr. 6659 din 26 mai 2023.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-pârât a invocat excepția nulității recursului, motivat de faptul că cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca neîntemeiată și nicidecum ca inadmisibilă, așa cum în mod eronat se precizează prin cererea de recurs, criticile aduse din această perspectivă fiind complet străine de considerentele reținute de prima instanță în hotărârea atacată, ceea ce echivalează cu lipsa totală de motivare a cererii de recurs.

Înalta Curte procedând la analizarea conținutului cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă, constată că susținerile recurentului-pârât nu se verifică. Astfel, în prezenta speță, recurenta-reclamantă este nemulțumită de soluția dată de prima instanță asupra fondului cauzei, prin care s-a respins ca neîntemeiată acțiunea demarată de A. în angajarea răspunderii patrimoniale a FGA pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată a despăgubirilor.

Totodată, se constată că recurenta-reclamantă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a prezentat argumentele pentru care a considerat că prima instanță a încălcat prevederile legale care reglementează răspunderea patrimonială a autorității publice.

Întrucât nu se poate reține o lipsă de motivare a recursului, cum în mod eronat susține recurentul-pârât, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului ca neîntemeiată.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, deși prin sentința civilă nr. 402 din data de 1 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a soluționat și excepția de nelegalitate a Deciziei FGA nr. 16517/2018 (pe care a respins-o ca inadmisibilă), în recurs, criticile reclamantei vizează exclusiv soluția primei instanțe de respingere, ca neîntemeiată, a acțiunii în despăgubire.

Pentru a răspunde acestor critici, Înalta Curte consideră necesar a reda, rezumativ, situația factuală care a condus la promovarea litigiului de față.

Prin cererea de plată înregistrată la FGA sub nr. x din 26.04.2017, A. S.A. a solicitat plata sumei de 4851 RON, pe care era îndreptățită să o recupereze de la asigurătorul RCA în faliment B. S.A. Această sumă este aferentă dosarului de daună x, menționat la poziția 52 în centralizatorul cu mai multe cereri ce a fost înregistrat la FGA sub nr. x/04.04.2017 (număr la care face trimitere reclamanta în cererea de chemare în judecată) - filele x ale dosarului de fond.

Cererea de plată a fost soluționată de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților prin Decizia nr. 16517/27.08.2018. Potrivit mențiunilor din dispozitivul acestei decizii, FGA a achitat către A. despăgubiri ce au făcut obiect al cererilor de plată menționate în borderoul nr. 1, până la o valoare totală de 450.000 RON, toate celelalte cereri, în sumă totală de 2.019.201,68 RON, menționate explicit în borderoul nr. 2, fiind respinse la plată pentru depășirea plafonului legal de 450.000 RON, fără a mai fi analizate în fond. Cererea de plată prin care a fost solicitată plata sumei de 4851 RON este menționată în borderoul nr. 2, anexă la Decizia nr. 16517/27.08.2018, la poziția nr. 70.

Astfel cum rezultă din înscrisul aflat la dosarul de fond, Decizia nr. 16517/27.08.2018 a fost comunicată reclamantei A. la data de 28.08.2018, reclamanta nefăcând dovada contestării acesteia.

Pe de altă parte, reclamanta s-a prevalat și de existența Deciziei nr. 18140/28.01.2019, susținând că respingerea cererii de plată a fost reiterată de FGA prin această decizie.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 26.04.2017.

În raport de antereferitele aspecte, Înalta Curte apreciază ca neîntemeiate apărările Fondului de Garantare a Asiguraților, prin care acesta evocă faptul că acțiunea de a solicita depsăgubiri din cauza pendinte ar fi lipsită de interes, câtă vreme reclamanta încearcă, prin demersul judiciar pendinte, să valorifice, printre altele, efectele anulării Deciziei nr. 18140/28.01.2019, dar și să le înlăture pe cele ale Deciziei nr. 16517/27.08.2018, cu scopul dobândirii, în esență, a unui beneficiu, în sensul art. 33 C. proc. civ.

Prima instanță, reținând că cererea de plată a sumei 4851 RON a fost respinsă prin Decizia nr. 16517/27.08.2019, cu privire la care nu s-a făcut dovada contestării în instanță în termen de 10 zile de la comunicare, iar nu prin Decizia nr. 18140/28.01.2019, la care s-a raportat reclamanta, a respins excepția de nelegalitate invocată de reclamantă, ca inadmisibilă, dar și cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Examinând criticile aduse de recurenta - reclamantă sentinței atacate, ce au fost subsumate de aceasta cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte le găsește nefondate, dat fiind faptul că hotărârea instanței de fond reflectă o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente cauzei.

În acest sens, se reține că este de principiu că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate (numită și prezumția de conformitate cu dreptul), prezumție care, la rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate și de veridicitate. Din aceste trei prezumții rezultă că actul administrativ se impune subiectelor de drept care sunt obligate să-l respecte și să-l execute. Legalitatea unui act administrativ poate fi contestată fie pe cale principală, conform art. 1 alin. (1), coroborat cu art. 8 din Legea nr. 554/2004, fie pe cale de excepție (control indirect), conform art. 4 din Legea nr. 554/2004.

După cum s-a arătat în paragrafele anterioare, recurenta - reclamantă nu a făcut dovada atacării Deciziei nr. 16517/27.08.2019 pe cale principală, printr-o acțiune în contencios administrativ, iar în ceea ce privește excepția de nelegalitate invocată în fond, reclamanta nu a atacat, prin recursul exercitat în cauza pendinte, soluția primei instanțe de respingere a acesteia ca inadmisibile, motiv pentru care o atare soluție a intrat în puterea lucrului judecat.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte reține că efectele Deciziei nr. 16517/27.08.2019 nu pot fi înlăturate în maniera propusă de recurenta - reclamantă, indiferent de faptul că prin Decizia nr. 29/2020, pronunțată în dezlegarea unei chestiuni de drept, de Înalta Curte de Casație și Justiție, prevederile legale ce au fost evocate în motivarea acestui act administrativ, au primit o interpretare diferită de cea exhibată de emitentul actului.

Se reține că recurenta - reclamantă a avut posibilitatea de a ataca actul administrativ printr-o acțiune în anulare și a ales să stea în pasivitate, acceptând efectele produse de acesta. Înlăturarea efectelor Deciziei nr. 16517/27.08.2019 în maniera propusă de recurentă ar echivala cu o repunere a părții nediligente în dreptul de a contestat legalitatea actului administrativ în afara termenului stabilit de legiuitor, deși aceasta avea cunoștință de conținutul actului și de vătămarea care îi este produsă încă de la momentul comunicării actului, aspect ce nu poate fi acceptat.

Contrar susținerilor recurentei - reclamante, Înalta Curte constată că, atât timp cât Decizia FGA nr. 16517/27.08.2018 nu a fost contestată în fața instanței de contencios administrativ printr-o acțiune în anulare, care să fi fost admisă, nu este îndeplinită condiția premisă pentru introducerea cererii de chemare în judecată având ca obiect plata despăgubirilor potrivit art. 19 Legea nr. 554/2004 și anume constatarea, în prealabil, a nelegalității actului vătămător.

Cât privește invocarea, ca act administrativ vătămător, a Deciziei nr. 18140/28.01.2019, Înalta Curte constată că, potrivit dispozitivului acestei decizii, FGA a respins alte două cereri de plată decât cea care face obiectul prezentului litigiu, menționate în borderoul nr. 3 . Recurenta-reclamantă s-a prevalat de împrejurarea că această decizie cuprinde și borderoul nr. 2, în care figurează și cererea de plată ce face obiectul prezentei cauze, însă, astfel cum rezultă din actele cauzei și susținerile părților, acest borderou se referă la cererile de plată deja respinse prin Decizia nr. 16517/27.08.2018, fiind reluate considerentele referitoare la depășirea plafonului de despăgubire, dar fără a se dispune, prin dispozitivul deciziei, o nouă soluție de respingere a acestor cereri.

Înalta Curte mai reține că dosarul nr. x/2019, având ca obiect acțiunea în anularea Deciziei nr. 18140/28.01.2019, a fost soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în recurs, prin decizia nr. 5732/2021, în sensul admiterii recursului declarat de reclamanta A., al anulării Deciziei nr. 18140 din 28.01.2019, emisă de pârât și al obligării pârâtul FGA să soluționeze pe fond cererile de plată nr. x/18.10.2018 și nr. y/18.10.2018689 formulate de reclamantă, fiind respinsă, în rest, acțiunea. Așadar, există o soluție definitivă a instanței de contencios administrativ care constată că Decizia nr. 18140/28.01.2019 privește numai cele două cereri de plată, iar nu pe cele respinse la plată prin Decizia nr. 16517/2018.

Prin urmare, întrucât, după cum corect a reținut și prima instanță, reclamanta nu a solicitat și obținut, în instanță, anularea unui refuz emis de FGA, refuz din care să poată deriva în mod direct un drept al reclamantei la accesorii (penalități/dobânzi), hotărârea primei instanțe este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Considerentele Înaltei Curți cu privire la cererea de recurs incident formulată de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților

Înalta Curte va respinge critica referitoare la nelegalitatea soluției de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, prin raportare la reglementarea cuprinsă în dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care permit persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acțiuni subsidiare, atunci când a cerut inițial anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri și din care rezultă caracterul său admisibil.

Din cuprinsul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" rezultă faptul că nu există nicio cauză de inadmisibilitate a acțiunii în daune formulată separat de acțiunea în anulare, singura condiție impusă fiind respectarea termenului de prescripție de un an de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Întreaga reglementare a acțiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Așa fiind, Înalta Curte constată că respingerea unei cereri de chemare în judecată ca inadmisibilă intervine doar în acele ipoteze în care, prin lege, este în mod expres interzisă formularea unei acțiuni ori în acele situații în care este stabilită o anumită procedură pentru exercitarea unui drept, iar partea nu a urmat-o, formulând direct acțiunea în fața instanței de judecată.

Concluzionând, Înalta Curte va respinge motivul de recurs prin care se invocă inadmisibilitatea cererii deduse judecății, ca nefondat.

Referitor la cea de-a doua critică a recurentului-pârât prin care susține că în mod greșit prima instanță a respins excepția tardivității, Înalta Curte va avea în vedere dispozițiile Deciziei nr. 22/2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii prin care s-a stabilit că "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, … prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.".

Totodată, instanța supremă a reținut că "80. Trimiterea pe care alin. (2) al art. 19 din Legea nr. 554/2004 o face la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2), printr-o tehnică legislativă ce poate genera confuzii, poate fi interpretată numai ca referindu-se la durata de un an a termenului de prescripție și nicidecum extinsă la natura juridică și la punctul de plecare. În caz contrar, s-ar ajunge la o contradicție cu alin. (1) al art. 19, care stabilește natura termenului ca fiind de prescripție, în timp ce art. 11 alin. (2) reglementează un termen substanțial de decădere, care curge de la data comunicării actului administrativ.".

În acest context, Înalta Curte constată că atât din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004, cât și din decizia ÎCCJ - RIL nr. 22/219 reiese cu evidență faptul că termenul de formulare a acțiunii în despăgubiri este unul de prescripție, iar nu de decădere, motiv pentru care în cauză nu poate interveni sancțiunea tardivității.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge cererea de recurs incident formulată în cauză de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților prin care s-a solicitat respingerea, ca inadmisibilă sau ca tardivă a cererii de chemare în judecată.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 raportate la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursul principal formulat de reclamantă dar și pe cel incident formulat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 402 din 1 martie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 402 din 1 martie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 31 octombrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.