ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4513/2023

Ședința publică din data de 12 octombrie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul acțiunii deduse judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând instanței ca, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/04.04.2017 constând: în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv de 0,2%/zi de întârziere, potrivit Normei ASF nr. 23/2014 de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data plății efective; până în data de 06.09.2021 penalitățile sunt în cuantum de 14339.28; în subsidiar; dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului FGA la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 404 din 1 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: a respins excepția de nelegalitate ca inadmisibilă; a respins excepția inadmisibilității cererii și excepția tardivității cererii, invocate de pârât prin întâmpinare și note scrise; a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

1.3. Căile de atac exercitate în cauză

Recursul formulat de reclamanta A. S.A.

Reclamanta A. S.A. a criticat hotărârea atacată pentru nelegalitate, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În esență, recurenta-reclamantă a susținut că prin respingerea acțiunii în angajarea răspunderii patrimoniale a FGA, prima instanță a încălcat prevederile legale care reglementează răspunderea patrimonială a autorității publice, arătând că prezenta acțiune tinde la angajarea răspunderii patrimoniale a FGA pentru repararea prejudiciului produs A. prin respingerea în mod nelegal a cererii de plată a despăgubirilor și lipsa A. de folosința sumelor de bani la care era îndreptățit.

În continuare, recurenta-reclamantă a criticat raționamentul primei instanțe care a considerat că de vreme ce Decizia FGA nr. 16517/27.08.2018 nu a fost contestată, deci nu a fost declarată nelegală, acțiunea în despăgubiri este neîntemeiată. În realitate, însă, în opinia recurentei-reclamante, angajarea răspunderii patrimoniale a autorității este condiționată de existența unui act administrativ nelegal cauzator de prejudicii. În speță, actul administrativ nelegal este refuzul FGA a da curs cererilor de plată a despăgubirilor formulate de A., așa cum a fost exprimat în Decizia 16.517/27.08.2018 și reiterat prin Decizia 18.140/27.08.2018.

A mai susținut recurenta-reclamantă că, în condițiile pronunțării și publicării deciziei ICCJ nr. 29/2020 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, caracterul nelegal al Deciziei FGA nr. 16517/27.08.2018 este evident. Din considerentele acestei decizii rezultă că societatea de asigurare care se subrogă în drepturile asiguratului său este îndreptățită să solicite Fondului desdăunarea iar noțiunea de "creanță de asigurare" cuprinde și creanța transmisă de o persoană asigurată către asigurătorul său în temeiul subrogației legale și cu privire la care se exercită dreptul de regres. Prin urmare, susținerea Fondului cu privire la faptul că plafonul de 450.000 RON ar fi prevăzut de lege prin raportare la creditor și nu la creanță este eronată. Obligația de garantare ia naștere odată cu încheierea contractului de asigurare și devine efectivă prin împlinirea termenului reprezentat de momentul la care asigurătorul intră în faliment. Așadar, obligația de garantare este un accesoriu al contractului de asigurare, ceea ce înseamnă că numărul obligațiilor de garantare este egal cu cel al contractelor de asigurare încheiate.

Totodată, a arătat că prin transmiterea dreptului izvorât din contractul de asigurare se transmite și obligația de garantare ca efect al principiului accesorium sequitur principale, iar o limitare a garantării prin aplicarea plafonului prevăzut de lege prin raportare la creditorul care a dobândit mai multe drepturi izvorâte din contracte de asigurare reprezintă lipsirea unora din aceste drepturi de protecția oferită de lege. O atare situația ar încălca principiul egalității (principiu constituțional și principiu general al dreptului civil) și ar fi contrară chiar scopului urmărit de legiuitor.

Prin soluția pronunțată, prima instanță a procedat la valorificarea efectelor Deciziei FGA nr. 16517/27.08.2018, decizie care contravine vădit prevederilor Deciziei ICCJ nr. 29/2020 publicată în data de 15.06.2020 în Monitorul Oficial și devenită obligatorie în temeiul art. 521 alin. (3) C. proc. civ.

În realitate, în opinia recurentei-reclamante, în baza Deciziei ICCJ nr. 29/2020 prima instanță ar fi trebuit să constate că Decizia FGA nr. 16517/27.08.2018 este un act administrativ nelegal și să constate îndeplinită condiția existenței unei act administrativ ilicit, procedând astfel la angajarea răspunderii patrimoniale a FGA.

Mai mult, refuzul de a da curs cererii de plată ce face obiectul prezentului dosar a fost reiterat de către FGA și prin Decizia 18.140/28.01.2019 care are 3 anexe: anexa 1 cuprinde dosarele deja achitate, anexa 2 cuprinde dosarele respinse conform acestor mențiuni și anexa 3 cuprinde alte două cereri de plata menționate expres în Decizia nr. 18140/28.01.2019.

Așadar, Decizia nr. 18140/28.01.2029 conține în mod expres refuzul FGA de a achita cele 270 de cereri de plată menționate în anexa 2. În plus, la baza refuzului tuturor cererilor de plată sunt aceleași argumente ce țin de interpretarea prevederilor Legii nr. 213/2015 și mai ales a noțiunilor de creanță de asigurare, creditor de asigurare și a modului de aplicare a plafonului de 450.000 RON pentru plata despăgubirilor. Or, Decizia FGA nr. 18140/28.01.2019 a fost atacată și desființată ca nelegală prin hotărârea pronunțată de ICCJ în data de 19.11.2021 în dosarul x/2021

Prin urmare, nelegalitatea refuzului de a da curs cererii de plată a despăgubirilor este incontestabilă, iar prima instanță putea să rețină ca îndeplinită această condiție fie în baza soluției pronunțate de ICCJ în dosarul NR. x/2019 - respectiv anularea Deciziei FGA nr. 18.140/28.01.2019, fie prin valorificarea efectelor Deciziei ICCJ nr. 29/2020 împotriva Deciziei FGA nr. 16.517/27.08.2018. Totodată, condiționând admisibilitatea acțiunii strict de anularea Deciziei FGA nr. 16.517/27.08.2018 printr-o hotărâre anterioară, recurenta-reclamantă a apreciat că prima instanță încalcă normele de drept material care stabilesc condițiile pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorității publice.

Pentru motivele arătate, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

Recursul incident formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților

Prin cererea de recurs întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul FGA a solicitat casarea sentinței de fond și, în rejudecare, respingerea acțiunii reclamantei, pe cale de excepție, ca fiind inadmisibilă și, în subsidiar, ca tardiv formulată.

În esență, a arătat că, în speță, actul administrativ considerat vătămător este Decizia FGA nr. 16517/27.08.2018, act administrativ necontestat, care se bucură de prezumția de legalitate si temeinicie, nefiind anulat pe calea procedurii speciale prevăzută de lege, prin intervenția decăderii consolidându-se în mod definitiv stingerea raportului juridic de drept administrativ inițiat prin depunerea cererii de plată.

Prima critică adusă sentinței atacată vizează respingerea în mod greșit de către instanță a excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, câtă vreme reclamanta nu a probat anularea, prin hotărâre definitivă, a actului administrativ.

Totodată, a arătat că legea contenciosului administrativ dă posibilitatea exercitării separate a acțiunii în despăgubire față de acțiunea în anularea actului, dar numai dacă acest lucru nu este posibil odată cu exercitarea acțiunii în anularea actului, potrivit reglementarilor art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Prin raportare la dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, având în vedere că acest articol are un caracter de excepție față de regula instituită de art. 8 din aceeași lege, excepție ce constă în condiționarea exercitării separate a acțiunii în despăgubire față de acțiunea în anularea actului administrativ numai în cazul în care persoana vătămată ar face dovada unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului, cererea A. este inadmisibilă.

Astfel, a precizat că A. a solicitat penalități sau dobânzi în temeiul legii, nicidecum al evaluării pretinsului prejudiciu. FGA nu a contestat calitatea de creditor de asigurare a reclamantei, prin actul administrativ emis fiind invocate dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 referitoare la plafonul de 450.000 RON pe creditor de asigurare al unui asigurător în faliment, aspect de drept pentru care a fost necesară învestirea ICCJ - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Or, FGA prin Decizia nr. 16517/27.08.2018 FGA a respins cererile de plată cu motivarea atingerii plafonului de 450.000 RON pentru creditorul de asigurare A., pentru societatea în faliment B., nicidecum pentru motive ce țin de calitatea de creditor de asigurare.

În condițiile în care reclamanta nu a contestat actul administrativ prin care i-a fost respinsă cererea de plată, cererea de chemare în judecată privind obligarea FGA în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 este inadmisibilă, astfel că instanța de fond în mod eronat a reținut că excepția inadmisibilității este neîntemeiată.

Prin a doua critică adusă sentinței atacată, recurentul-pârât a susținut că a fost respinsă în mod greșit excepția tardivității cererii de chemare în judecată.

Astfel, termenul de introducere a acțiunii, cu cele două capete de cerere menționate, este stabilit de art. 11 din legea contenciosului administrativ și fiscal, fiind în general de 6 luni dar nu mai mult de 1 an de la comunicarea actului considerat vătămător, iar în ce privește deciziile emise de FGA, termenul reglementat de Legea nr. 213/2015, lege specială, este de 10 zile de la comunicare.

1.4. Apărările formulate în cauză

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului formulat de recurenta-reclamantă având în vedere că nu sunt aduse critici sentinței, fiind reluate motivele invocate în cererea de chemare în judecată, cu trimitere la Decizia nr. 29/2020 pronunțata de ICCJ În dezlegarea chestiunii de drept.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului apreciind că este corectă sentința instanței care a reținut că în cauză nu se regăsește situația premisă impusă de dispozițiile art. 18 și art. 19 din Legea nr. 554/2004, cât timp actul administrativ, și anume, decizia prin care a fost respinsă cererea de plată, nu a fost anulat într-un litigiu anterior.

Rezultă, așadar, că actul administrativ emis de FGA - Decizia nr. 16517/27.08.2018 - se bucură de prezumția de legalitate si temeinicie, nefiind anulat pe cale procedurii speciale prevăzute de lege, prin intervenția decăderii consolidându-se în mod definitiv stingerea raportului juridic de drept administrativ inițiat prin depunerea cererii de plată.

II. Soluția instanței de recurs

2.1. Preliminar, analizând cererea de suspendare a judecății prezentului recurs până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2022 aflat pe rolul Judecătoriei Sector 2 București, formulată de recurenta-reclamantă, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că este neîntemeiată și o va respinge pentru următoarele motive:

În susținerea cererii de suspendare a judecății recurenta-reclamantă a arătat că se impune dispunerea acestei măsuri ținând cont de faptul că a promovat acțiune în obligarea intimatului-pârât la soluționarea cererilor de plată și constatarea caducității deciziei nr. 16517/27.08.2018, în contextul în care intimatul-pârât a invocat în apărare decizia menționată, prin care a respins o serie de cereri de plată formulate de A., decizie cu privire la care a susținut că nu a fost contestată și continuă să producă efecte, iar A. a solicitat autorității pârâte să dea curs cererilor sale de plată față de efectele obligatorii ale deciziei nr. 29/2020 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Față de apărările intimatului-pârât din prezenta cauză, a considerat recurenta că dreptul său la plata penalităților, ca accesoriu al dreptului la despăgubiri, ar putea depinde de soluția ce se va pronunța în dosarul nr. x/2022 aflat pe rolul Judecătoriei Sector 2, fiind îndeplinite, în opinia acesteia, condițiile pentru suspendarea judecății prezentei cauze.

În conformitate cu prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., instanța poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți, acest text de lege reglementând un caz de suspendare facultativă, ceea ce presupune o analiză din partea instanței a oportunității suspendării judecății cauzei, în raport de elementele acesteia. Așadar, în sensul acestor prevederi legale, suspendarea judecății cauzei este facultativă, neconstituind o obligație pentru instanță.

Demersul judiciar ce face obiectul prezentei cauze privește solicitarea reclamantei A. S.A. de obligare a pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/04.04.2017 constând: în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv de 0,2%/zi de întârziere, potrivit Normei ASF nr. 23/2014 de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data plății efective; până în data de 06.09.2021 penalitățile sunt în cuantum de 14339.28; în subsidiar; dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Dosarul nr. x/2022 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București are ca obiect constatarea caducității Deciziei FGA nr. 16517/27.08.2018 și existenței unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererilor de plată la care aceasta se referă și, pe cale de consecință, să se dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a respectivelor cereri de plată.

Având în vedere că obiectul celor două dosare este diferit, Înalta Curte constată că dezlegarea cauzei de față nu depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul dosarului nr. x/2022 atât timp cât prin decizia FGA contestată în cadrul dosarului menționat nu a fost soluționată și cererea de plată ce formează obiectul prezentului dosar.

Prin urmare, raportat la pretențiile deduse judecății în prezenta cauză, Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., nefiind necesară suspendarea judecării recursului, deoarece litigiul poate fi judecat indiferent de soluția ce urmează a fi pronunțată în dosarul nr. x/2022 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 2.

2.2. Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-pârât a invocat excepția nulității recursului declarat de recurenta-reclamantă pentru nemotivare, susținând că nu sunt aduse critici sentinței, fiind reluate motivele invocate în cererea de chemare în judecată, cu trimitere la Decizia nr. 29/2020 pronunțata de ICCJ În dezlegarea chestiunii de drept.

Înalta Curte procedând la analizarea conținutului cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă, constată că susținerile recurentului-pârât nu se verifică. Astfel, în prezenta speță, recurenta-reclamantă este nemulțumită de soluția dată de prima instanță asupra fondului cauzei, prin care s-a respins ca neîntemeiată acțiunea demarată de A. în angajarea răspunderii patrimoniale a FGA pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată a despăgubirilor.

Totodată, se constată că recurenta-reclamantă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a prezentat argumentele pentru care a considerat că prima instanță a încălcat prevederile legale care reglementează răspunderea patrimonială a autorității publice.

Întrucât nu se poate reține o lipsă de motivare a recursului, cum în mod eronat susține recurentul-pârât, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului ca neîntemeiată.

2.3. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte va respinge, atât recursul declarat de recurenta-reclamantă, cât și recursul declarat de recurentul-pârât, ca nefondate, pentru următoarele considerente:

Cu referire la situația de fapt care a dus la situația litigioasă dintre părți, Înalta Curte reține că reclamanta a investit instanța de contencios administrativ cu o acțiune în despăgubiri, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, considerând că sunt îndeplinite condițiile legale pentru acoperirea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrată sub nr. x/04.04.2017 la Fondul de Garantare a Asiguraților.

În susținerea pretențiilor formulate s-a raportat la decizia nr. 18140/28.01.2019, decizie contestată în cadrul dosarului nr. x/2019 care a fost anulată prin Decizia nr. 5732/2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a invocat în apărare inadmisibilitatea acțiunii, motivat de faptul că, în realitate, cererea de plată a recurentei-reclamante a fost soluționată în sensul respingerii prin Decizia nr. 16517/27.08.2018, care nu a fost contestată în instanță, deși a fost comunicată la data de 03.09.2018, și nu prin Decizia nr. 18140/28.01.2019 invocată de partea reclamantă, iar în subsidiar a invocat tardivitatea cererii de chemare în judecată.

Față de apărările intimatului-pârât, recurenta-reclamantă a invocat excepția de nelegalitate a Deciziei nr. 16517/27.08.2018, întemeindu-și demersul pe dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Soluționând cauza în primă instanță, Curtea de Apel București a respins ca inadmisibilă excepția de nelegalitate invocată de reclamantă, a respins excepția inadmisibilității și tardivității acțiunii invocate de pârât, iar pe fondul cauzei a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

În esență, a reținut că cererea de plată nr. x/23.08.2017 nu a făcut obiectul Deciziei FGA nr. 18140/28.01.2019, indicată de reclamantă, ci a fost respinsă prin Decizia FGA nr. 16517/27.08.2018 comunicată reclamantei la data de 13.09.2018 și că, în raport de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, nu este îndeplinită cerința premisă stabilită pentru acoperirea prejudiciului, întrucât reclamanta nu a făcut dovada faptului că împotriva Deciziei FGA nr. 16517/27.08.2018 a formulat acțiune în anulare și că aceasta ar fi fost admisă, constatându-se nelegalitatea deciziei.

Învestită cu soluționarea cererilor de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Prin recursul incident formulat în cauză, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a criticat soluția primei instanțe în sensul respingerii excepțiilor inadmisibilității și tardivității cererii de chemare în judecată, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a reținut caracterul admisibil al cererii de chemare în judecată în raport de dispozițiile art. 19 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, care permit persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acțiuni subsidiare în pretenții, atunci când a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri.

Din cuprinsul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" rezultă faptul că nu există nicio cauză de inadmisibilitate a acțiunii în despăgubiri formulată separat de acțiunea în anulare, singura condiție impusă fiind respectarea termenului de prescripție de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 reglementează tocmai acele situații în care acțiunea pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin emiterea actului administrativ tipic sau asimilat este formulată pe cale separată, partea având deschisă o astfel de posibilitate de a acționa.

De altfel, întreaga reglementare a acțiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Așa fiind, respingerea unei cereri de chemare în judecată ca inadmisibilă intervine în acele ipoteze în care, prin lege, este în mod expres interzisă formularea unei acțiuni ori în acele situații în care este stabilită o anumită procedură pentru exercitarea unui drept, iar partea nu a urmat-o, formulând direct acțiunea în fața instanței de judecată.

Concluzionând, Înalta Curte va respinge motivul de recurs prin care se invocă inadmisibilitatea cererii deduse judecății, ca nefondat.

În ceea ce privește excepția tardivității acțiunii care a fost, de asemenea, respinsă de către instanța de fond, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentului-pârâtului, că pentru formularea acțiunii în despăgubiri întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu este incident termenul de 10 zile calculat de la primirea deciziei de soluționare a cererii, astfel cum stabilesc prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, ci sunt aplicabile prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

În speță însă, nu se poate reține tardivitatea cererii de chemare în judecată raportat la modalitatea în care reclamanta a stabilit cauza juridică a acțiunii și la elementele temporale invocate de aceasta.

Or, prin cererea de chemare în judecată, în susținerea pretențiilor formulate, reclamanta s-a raportat la Decizia FGA nr. 18140/28.01.2019, decizie contestată în cadrul dosarului nr. x/2019 care a fost anulată prin Decizia nr. 5732 din 19.11.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, iar acțiunea care face obiectul prezentului dosar a fost înregistrată pe rolul instanței de contencios (Curtea de Apel București) la data de 14.06.2021, cu respectarea termenului impus de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte mai reține că părțile au poziții divergente cu privire la actul administrativ prin care a fost soluționată cererea de plată nr. x/04.04.2017, aceste chestiuni factuale litigioase legate de obiectul și efectele deciziei FGA nr. 18140/28.01.2019 anulate de instanță, ținând de fondul cauzei, raportat la cauza juridică a acțiunii, astfel cum a fost configurată de reclamantă.

Totodată, prin Decizia FGA nr. 16517/27.08.2018 nu a fost exprimat refuzul de a soluționa pe fond cererea de plată nr. x/04.04.2017, aceasta nefiind respinsă în procedura administrativă pentru inexistența unui drept de creanță. Astfel că, prin raportare la această decizie nu se poate determina data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei invocate.

Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca nefondată și critica invocată, în subsidiar, de recurentul-pârât cu privire la tardivitatea cererii de chemare în judecată.

În ceea ce privește recursul formulat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că s-a criticat, din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., doar soluția pe fondul cauzei, prin care s-a respins ca neîntemeiată acțiunea în angajarea răspunderii patrimoniale a FGA.

Astfel, prin motivele de recurs, recurenta-reclamantă susține că în mod greșit a reținut prima instanță că acțiunea în despăgubiri este neîntemeiată atât timp cât, angajarea răspunderii patrimoniale a autorității este condiționată de existența unui act administrativ nelegal cauzator de prejudicii, iar acest act este reprezentat de Decizia FGA nr. 16.517/27.08.2018 și reiterat prin Decizia FGA nr. 18.140/27.08.2018 în cuprinsul căreia pârâtul a refuzat să dea curs cererilor de plată a despăgubirilor formulate de A..

Înalta Curte constată că această critică este nefondată și va fi respinsă având în vedere că prin Decizia nr. 16517/27.08.2018 recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererile de plată formulate de S.C. A. S.A. cu privire la suma de 2.019.021,68 RON (între care și cererea de plată ce face obiectul prezentei cauze, menționată în anexa nr. 2 a deciziei nr. 16517/27.08.2018), iar această decizie nu a fost contestată de recurenta-reclamantă și a dobândit caracter definitiv.

Înalta Curte nu poate primi nici critica recurentei-reclamante în sensul că prima instanță ar fi trebuit să rețină ca fiind îndeplinită condiția privind "nelegalitatea refuzului de a da curs cererii de plată a despăgubirilor" în raport de soluțiile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2019 prin care a fost desființată Decizia FGA nr. 18140/28.01.2019, ori prin valorificarea efectelor Deciziei ICCJ nr. 29/2020 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și care ar fi trebuit aplicate cu privire la Decizia FGA nr. 16517/27.08.2018, atât timp cât considerentele celor două hotărâri (cea pronunțată în dosarul nr. x/2019 și cea pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept) nu vizează analiza temeiniciei Deciziei nr. 16517/27.08.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților.

Problema de drept pe care Înalta Curte a dezlegat-o prin Decizia nr. 29/2020 a privit chestiunea dacă, prin creanță de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, Înalta Curte statuând că, în interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

Este de necontestat că, prin Decizia nr. 16517/27.08.2018, FGA a respins cererile de plată formulate de A. pe motivul atingerii plafonului de 450.000 RON, prin interpretarea și aplicarea eronată a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 într-un sens contrar celor decise de instanța supremă prin decizia interpretativă nr. 29/2020. Cu toate acestea, intervenția Înaltei Curți, prin mecanismul de unificare a jurisprudenței prevăzut de art. 519-521 C. proc. civ., ulterior emiterii și comunicării de către FGA a Deciziei nr. 16517/27.08.2018, respectiv ulterior expirării termenului legal de contestare a acestui act de către reclamantă, nu are semnificația invocată de societatea recurentă, a nelegalității prezumate a deciziei. Câtă vreme reclamanta nu și-a exercitat dreptul de a ataca actul administrativ considerat vătămător, prezumția de legalitate a actului este consolidată și nu poate face obiectul contestării în prezenta cauză, nici chiar în contextul pronunțării deciziei nr. 29/2020, la doi ani de când reclamanta a luat la cunoștință de existența actului.

Cât privește invocarea, ca act administrativ vătămător, a Deciziei nr. 18140/28.01.2019, Înalta Curte constată că, potrivit dispozitivului acestei decizii, FGA a respins alte două cereri de plată decât cea care face obiectul prezentului litigiu, menționate în borderoul nr. 3. Recurenta-reclamantă s-a prevalat de împrejurarea că această decizie cuprinde și borderoul nr. 2, în care figurează și cererea de plată ce face obiectul prezentei cauze. Însă, astfel cum rezultă din actele cauzei și susținerile părților, acest borderou se referă la cererile de plată deja respinse prin Decizia nr. 16517/27.08.2018, fiind reluate considerentele referitoare la depășirea plafonului de despăgubire, dar fără a se dispune prin dispozitivul deciziei o nouă soluție de respingere a acestor cereri.

Înalta Curte mai reține că dosarul nr. x/2019, având ca obiect acțiunea în anularea Deciziei nr. 18140/28.01.2019, a fost soluționat de ÎCCJ-SCAF în recurs, prin decizia nr. 5732/2021, în sensul admiterii recursului declarat de reclamanta A., anulării Deciziei nr. 18140 din 28.01.2019, emisă de pârât și obligării pârâtul FGA să soluționeze pe fond cererile de plată nr. x/18.10.2018 și nr. y/18.10.2018689 formulate de reclamantă, fiind respinsă, în rest, acțiunea. Așadar, există o soluție definitivă a instanței de contencios administrativ care constată că Decizia nr. 18140/28.01.2019 privește numai cele două cereri de plată, iar nu pe cele respinse la plată prin Decizia nr. 16517/2018.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2.4. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru toate considerentele expuse anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de suspendare a cauzei formulată de recurenta-reclamantă, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) C. proc. civ., până la soluționarea dosarului nr. x/2022 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, ca neîntemeiată, va respinge excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare de către recurentul-pârât și va respinge atât recursul declarat de recurenta-reclamantă, cât și recursul declarat de recurentul-pârât, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecății recursului formulată de recurenta-reclamantă.

Respinge excepția nulității recursului formulat de reclamantă.

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. și recursul incident formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 404 din 1 martie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 12 octombrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.