SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 42580/04 prezentată de Ali Yusuf KARAKOç împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 26 iunie 2007 într-o cameră compusă din F. Tulkens, președinte, domnii A.B. Baka, R. Türmen, domnul Ugrekhelidze, V. Zagrebelsky, D. Jočienė, D. Popović, judecători, și de domnul Dolle, greffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 8 noiembrie 2004, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ Reclamantul, domnul Ali Yusuf Karakoç, este un resortisant turc, născut în 1958 și rezident în Diyarbak La 3 decembrie 1998, reclamantul a introdus la Tribunalul de Mare Instanță din Diyarbakýr o acțiune în vederea obținerii de despăgubiri ca urmare a pierderii terenului său ca urmare a exproprierii de facto. Prin hotărârea din 20 decembrie 2000, tribunalul, după efectuarea expertizei, a acordat parțial despăgubiri reclamantului și a obligat administrația să îi plătească o despăgubire de 40 003,58 de noi cărți turcești (YTL) (22 485 EUR (EUR) pentru daune-interese, însoțită de dobânzi restante începând cu 3 decembrie 1998. Prin hotărârea din 27 decembrie 2001, Curtea de Casație a pronunțat hotărârea de primă instanță. La 17 septembrie 2002, instanța, hotărând prin trimitere, după ce a dispus o expertiză suplimentară pentru evaluarea valorii terenului expropriat, a dat o nouă hotărâre care a fost, de asemenea, infirmată printr-o hotărâre a Curții de Casație din 30 ianuarie 2003. La 16 decembrie 2003, tribunalul, hotărând din nou la trimitere, după ce a luat cunoștință de raportul de competență suplimentar și în conformitate cu hotărârea Curții de Casație din 30 ianuarie 2003, a condamnat administrația să plătească reclamantului o indemnizație de 34 031,49 YTL (19 128 EUR), însoțită de dobânzi restante începând cu 3 decembrie 1998. La 15 martie 2004, administrația a formulat un recurs în casation. Prin hotărârea din 10 iunie 2004, Curtea de Casație a infirmat hotărârea de primă instanță și a pronunțat cauza în fața instanței. Prin hotărârea din 1 februarie 2005, instanța a condamnat administrația să plătească reclamantului o indemnizație de 18 405,78 YTL (10 345 EUR), însoțită de dobânzi restante începând cu 3 decembrie 1998. La o dată nespecificată, în timp ce cauza a fost pendinte în fața Curții de Casație, oficiul de urmărire a datoriilor Diyarbak. Prin hotărârea din 23 iunie 2006, Curtea de Casație a confirmat hotărârea de primă instanță. Între timp, la 19 august 2005, părțile au semnat un protocol prin care administrația se angaja să plătească reclamantului suma totală de 60 000 YTL (33 724,50 EUR), care includea dobânda moratorie simplă la rata legală. Pe de altă parte, reclamantul accepta această sumă și renunța la orice pretenție care putea rezulta din această cauză. Partea relevantă a protocolului se poate traduce după cum urmează (...) S-a convenit între părți că administrația va plăti suma de 60 000 YTL, pentru a pune capăt procedurii de executare forțată care a fost inițiată în fața Oficiului de urmărire a datoriilor lui Diyanbakr. În schimbul plății efective a acestei sume, datoria administrației ca urmare a ordinului de plată va fi în întregime ridicată, reclamantul fiind obligat să nu mai facă alte cereri. La rândul său, reclamantul renunță la urmărirea cauzei în litigiu inițiate în fața Tribunalului de mare instanță din Diyarbak În plus, reclamantul și-a retras cererea în fața Curții Europene a Drepturilor Omului în legătură cu procedura inițiată în fața tribunalului din Diyarbakýr (...) Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul declară că cauza sa nu a fost ascultată într-un termen rezonabil. Reclamantul se plânge, de asemenea, de încălcarea dreptului său la respectarea proprietății sale din cauza duratei excesive a procedurii de recurs și menționează în acest sens art. 1 din Protocolul nr. Curtea ia notă de faptul că guvernul pârât și-a prezentat observațiile cu privire la admisibilitatea și la temeinicia prezentei cauze în termenul acordat în timp ce reclamantul nu a prezentat nicio observație în răspuns, nici cu privire la admisibilitatea și temeinicia cauzei, nici cu privire la cererile sale de satisfacție echitabilă și la poziția sa referitoare la o soluționare pe cale amiabilă a cauzei. Aceasta în ciuda unui avertisment al Curții din 27 februarie 2007, recomandat cu confirmare de primire și prin fax, aceasta constatând că termenul acordat reclamantului a fost încheiat începând cu 20 decembrie 2006. În plus, nu a fost solicitată nici o prelungire a acestui termen. Prin urmare, aceste împrejurări permit să se ajungă la concluzia că reclamantul nu mai dorește să își mențină cererea, în conformitate cu art. 37 alineatul (1) litera (a) din convenție. Pe de altă parte, Curtea ia act de protocolul la care au convenit părțile în dreptul intern. În opinia sa, protocolul executat în speță este manifestarea voinței explicite a reclamantului de a pune capăt procedurilor în litigiu. Acceptarea sa în ceea ce privește suma și modalitățile de plată a creanței sale a avut ca efect practic îndeplinirea într-o mare măsură, în caz contrar, toate cererile formulate de acesta din perspectiva articolului 1 din Protocolul 1 (a se vedea Guerrera și Fusco c. Italia 40601/98, 3 aprilie 2003, Folcheri c. Italia (dec.), nr. 61839/00, 3 iunie 2004, Ortiz Ortiz Ortiz și alții c. Spania (dec.), 50146/99, 15 martie 2001, Calvelli și Ciglio c. Italia [GC], n 32967/96, CEDO 2002 Y Curtea consideră astfel că litigiul a fost soluționat în conformitate cu acest protocol [art. 37 alineatul (1) litera (b) din Convenție] și că acesta din urmă se referă la respectarea drepturilor omului, astfel cum sunt recunoscute de Convenție și de protocoalele sale și că nu are nici un temei de ordine publică care să justifice continuarea examinării cererii [art. 37 alineatul (1) în fine] În consecință, este necesar să se pună capăt aplicării art. 29 alin. (3) din Convenție și să se șteargă cazul din rol. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să șteargă cererea de rol. Dolle F. Tulkens Grefier Președinte
Requête n
o
42580/04
présentée par Ali Yusuf KARAKOÇ
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 26 juin 2007 en une chambre composée de
:
M
me
présidente,
MM.
A.B. Baka,
M
me
M.
juges,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 8 novembre 2004,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Ali Yusuf Karakoç, est un ressortissant turc, né en 1958 et résidant à Diyarbakır. Il est représenté devant la Cour par M
e
le Gouvernement
») n’a pas désigné d’agent aux fins de la procédure.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 3 décembre 1998, le requérant introduisit auprès du tribunal de grande instance de Diyarbakır («
le tribunal
») une action visant à obtenir des dommages et intérêts en raison de la perte de son terrain suite à une expropriation de fait.
Par un jugement du 20 décembre 2000, le tribunal, après avoir procédé aux expertises, donna partiellement gain de cause au requérant et condamna l’administration à lui verser une indemnité de 40
003,58 nouvelles livres turques (YTL) (22
485 euros (EUR)) au titre de dommages et intérêts, assortie d’intérêts moratoires à compter du 3 décembre 1998.
Par un arrêt du 27 décembre 2001, la Cour de cassation cassa le jugement de première instance.
Le 17 septembre 2002, le tribunal, statuant sur renvoi, après avoir ordonné une expertise complémentaire pour évaluer la valeur du terrain exproprié, rendit un nouveau jugement qui fut également infirmé par un arrêt de la Cour de cassation datant du 30 janvier 2003.
Le 16 décembre 2003, le tribunal, statuant de nouveau sur renvoi, après avoir pris connaissance du rapport d’expertise complémentaire et se conformant à l’arrêt de la Cour de cassation du 30 janvier 2003, condamna l’administration à verser au requérant une indemnité de 34
031,49
128 EUR), assortie d’intérêts moratoires à compter du 3 décembre 1998.
Le 15 mars 2004, l’administration forma un pourvoi en cassation.
Par un arrêt du 10 juin 2004, la Cour de cassation infirma le jugement de première instance et renvoya l’affaire devant le tribunal.
Par un jugement du 1
er
février 2005, le tribunal condamna l’administration à verser au requérant une indemnité de 18
405,78
345 EUR), assortie d’intérêts moratoires à compter du 3
décembre 1998.
A une date non précisée, alors que l’affaire était pendante devant la Cour de cassation, l’office de poursuite des dettes de Diyarbakır notifia à l’administration une injonction de payer la somme de 76
196 EUR), comprenant les intérêts moratoires ainsi que tous frais et dépens.
Par un arrêt du 23 juin 2006, la Cour de cassation confirma le jugement de première instance.
Entre-temps, le 19 août 2005, les parties signèrent un protocole aux termes duquel l’administration s’engageait à verser au requérant la somme globale de 60
724,50 EUR), comprenant les intérêts moratoires simples au taux légal. De son côté,
le requérant acceptait ce montant et renonçait à toute prétention pouvant découler de cette affaire.
La partie pertinente du protocole peut se traduire comme suit
:
«
(...) Il a été convenu entre les parties que l’administration versera la somme de 60
000 YTL, en vue de mettre un terme à la procédure d’exécution forcée engagée devant l’office de poursuite des dettes de Diyarbakır. En contrepartie du paiement effectif de cette somme, la dette de l’administration du fait de l’injonction de payer sera entièrement levée, le requérant s’engageant à n’opposer aucune autre demande.
De son côté, le requérant renonce à la poursuite de l’affaire litigieuse engagée devant le tribunal de grande intance de Diyarbakır et la procédure d’exécution forcée en question engagée à l’encontre de l’adminsitration et s’engage à n’opposer à l’administration aucune autre demande (intérêts, frais et dépens, etc.), en dehors de la somme convenue de 60
000 YTL au titre de sa créance, en liaison avec lesdites procédures.
Par ailleurs, le requérant s’engage également à retirer sa requête devant la Cour européenne des Droits de l’Homme en rapport avec la procédure engagée devant le tribunal d’instance de Diyarbakır (...) ».
Le 23 août 2005, l’administration versa au requérant la somme convenue de 60
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant allègue que sa cause n’a pas été entendue dans un délai raisonnable.
Le requérant se plaint également d’une atteinte à son droit au respect de ses biens en raison de la durée excessive de la procédure d’indemnisation et invoque à cet égard l’article 1 du Protocole n
o
1.
La Cour note que le gouvernement défendeur a soumis ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de la présente affaire dans le délai qui lui était imparti alors que le requérant n’a présenté aucune observation en réponse, ni sur la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire, ni sur ses demandes de satisfaction équitable et sa position concernant un règlement amiable de l’affaire. Cela malgré un avertissement de la Cour en date du 27
février 2007, en recommandé avec accusé de réception et par fax, celle-ci ayant constaté que le délai qui était imparti au requérant était échu depuis le 20
décembre 2006. Par ailleurs, aucune prolongation de ce délai n’a été sollicitée.
Dès lors, ces circonstances permettent de conclure que le requérant n’entend plus maintenir sa requête, conformément à l’article 37 § 1 a) de la Convention.
Par ailleurs, la Cour prend acte du protocole auquel sont convenues les parties en droit interne. A ses yeux, le protocole exécuté en l’espèce est la manifestation de la volonté explicite du requérant de mettre fin aux procédures litigieuses. Son acceptation quant au montant et aux modalités de paiement de sa créance a eu pour effet pratique de satisfaire dans une grande mesure, sinon toutes, les revendications formulées par celui-ci sous l’angle de l’article 1 du Protocole
n
o
1 (voir
Guerrera et Fusco c.
Italie
,
n
o
40601/98, 3 avril 2003,
Folcheri c. Italie
(déc.), n
o
61839/00, 3 juin 2004,
Ortiz Ortiz et autres c.
Espagne
(déc.), n
o
50146/99, 15 mars 2001,
Calvelli et Ciglio c.
Italie
[GC], n
o
‑
I,
Yıldırım et Durman c. Turquie
(déc.), n
o
49507/99, 3 mai 2005, et
Hüseyin Sarı c.
Turquie
(déc.), n
o
14798/03, 29
septembre 2005).
La Cour estime ainsi que le litige a été résolu aux termes de ce protocole (article 37 § 1 b) de la Convention) et que celui-ci s’inspire du respect des droits de l’homme tels que les reconnaissent la Convention et ses protocoles et n’aperçoit par ailleurs aucun motif d’ordre public justifiant de poursuivre l’examen de la requête (article 37 § 1
in fine
de la Convention). En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention et de rayer l’affaire du rôle.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de rayer la requête du rôle.
S.
Dollé
Greffière
Présidente