ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3756/2023

Ședința publică din data de 12 septembrie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 30.03.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A., în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 privind fondul de garantare a asiguraților coroborat cu cele ale art. 19 din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, a formulat acțiune în contencios administrativ, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care a solicitat să se constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/29.01.2016 și să dispună:

Prin cererea de plată înregistrată la FGA sub nr. x/29.01.2016, A. a solicitat plata sumei de 4332 RON reprezentând despăgubiri pe care A. era îndreptățită să le recupereze de la B. S.A..

Dreptul A. la încasarea acestei sume derivă din dreptul de regres al asigurătorului de asigurare facultativă CASCO împotriva asigurătorului RCA al șoferului vinovat de producerea accidentului.

Astfel, a arătat că șoferul care era asigurat CASCO la A. a fost prejudiciat de către șoferul asigurat la societatea B., iar în baza asigurării pe care o avea a fost despăgubit de A., urmând ca A. să se subroge în drepturile sale.

Prin decizia nr. 2034/27.08.2015 ASF a hotărât retragerea autorizației de funcționare și demararea procedurii falimentului cu privire la B.. Prin sentința civilă nr. 9661 din 03.12.2015 pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București a admis cererea ASF de deschidere a procedurii falimentului față de B.. Hotărârea de deschidere a procedat- falimentului a devenit definitivă prin Decizia nr. 788A din 28.04.2016 pronunțată de Curtea de Apel București, în același dosar.

Pârâtul a depus întâmpinare prin care a solicitat:

- admiterea excepției lipsei de obiect a prezentei cauze/lipsei de interes, cererea de plata fiind soluționată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, decizie contestata de către reclamanta Societate A. în cadrul Dosarului nr. x/2018

- în subsidiar, respingerea cererii de chemare în judecata formulata de reclamanta A. ca neîntemeiata

- constatarea exercitării unui abuz de drept al reclamantei, conform dispozițiilor art. 14, art. 15 C. civ. și sancționarea reclamantei cu amenda judiciara de la 100 Ia 1.000 RON în baza dispozițiilor art. 12 raportat la art. 187, alin. (1), pct. l, lit. a) C. proc. civ.

- respingerea cheltuielilor de judecată

Reclamanta a depus cerere modificatoare prin care a solicitat ca, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plata înregistrate la FGA sub nr. x din 1/29/2016 constând în:

De asemenea, și-a menținut solicitarea privind obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu

Pârâtul a depus întâmpinare prin care a solicitat să se respingă acțiunea reclamantei Societate A., astfel cum a fost modificata prin cererea depusa la primul termen de judecata

- pe cale de excepție, în principal ca inadmisibila, iar, în secundar, ca tardiva

- în cazul respingerii excepțiilor anterioare, a solicitat a respinge cererea ca prescrisa și, în secundar, ca neîntemeiată

Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 1469 din data de 21.10.2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins atât excepțiile invocate de pârât prin întâmpinarea depusă pentru cererea modificatoare, cât și acțiunea modificată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, ca neîntemeiate.

Cererile de recurs.

Împotriva sentinței civile nr. 1469 din data de 21.10.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal reclamanta A. S.A., a declarat recurs principal, iar pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs incident.

Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. S.A., a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, respectiv cu privire la soluția privind fondul cererii și, rejudecând, să se dispună admiterea acțiunii precizate și obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 29.01.2016 constând în:

De asemenea, își menține solicitarea privind obligarea intimatului FGA la Plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu,.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă A. S.A susține că, pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorității publice pentru repararea prejudiciilor cauzate de actul administrativ nelegal sau de actul asimilat nelegal - refuzul administrativ nelegal trebuie să fie îndeplinite, în esență, următoarele condiții:

a. să existe un act administrativ nelegal sau un act asimilat nelegal;

b. să existe un prejudiciu material sau moral;

c. existența unui raport de cauzalitate între actul asimilat nelegal si prejudiciu;

d. existența culpei autorității.

Cu privire la existența unui act administrativ nelegal - fapta ilicită se arată că, A., în calitate de creditor de asigurare, urmare a deschiderii procedurii falimentului față de B. S.A. (în continuare "B."), în temeiul art. 14 din Legea 213/2015, a formulat o cerere de plată pe care a transmis-o FGA.

Față de această cerere de plată, potrivit art. 12 alin. (2), (3) și (4) din Legea 213/20151, FGA avea obligația de a lua toate măsurile necesare pentru deschiderea dosarului de daună, efectuarea verificărilor necesare și urmarea procedurii de plată a despăgubirilor, cu respectarea prevederilor incidente.

Prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, emisă la mai bine de 2 ani de la depunerea cererii de plată, FGA a respins în mod nejustificat cererea de plată a A.. Față de decizia de respingere, A. a promovat acțiunea în contencios administrativ, acțiune ce a făcut obiectul dosarului x/2018

Prin decizia civilă nr. 4644 pronunțată de ICCJ la data de 13.10.2021 în dosarul x/2018, Decizia FGA nr. 14452/03.25.2018 a fost anulată ca nelegală, instanțele reținând că modalitatea în care FGA a interpretat normele legale aplicabile la soluționarea cererii de plată este eronată.

În consecință, în speță este îndeplinită condiția unei fapte ilicite imputabile FGA, respectiv actul administrativ producător de prejudicii - Decizia nr. 14452 a fost anulată ca nelegală de către instanța de judecată.

Cu privire la existența prejudiciului, recurenta-reclamantă arată că, deși FGA avea obligația de a proceda imediat la soluționarea cererii de plată, această soluționare a avut loc formal la mai bine de 2 ani după depunerea cererii și a fost în sensul respingerii. Abia după anularea Deciziei FGA nr. 14.452/03.05.2018, FGA a procedat la analizarea pe fond a cererii și la 29.10.2021 a efectuat plata despăgubirilor, respectiv la mai bine de 5 ani de la data la care trebuie să fie efectiv achitate despăgubirile.

Așadar, prin soluția dată cererii de plată a A., FGA a lipsit A. de folosința sumelor de bani la care era îndreptățit cu titlu de despăgubiri o perioadă de mai bine de 5 ani.

Mai mult, prin plata despăgubirilor solicitate, efectuată la data de 29.10.2021, FGA confirmă indubitabil dreptul A.. Astfel, contrar celor reținute de prima instanță, dreptul A. la plata accesoriilor există și are un caracter cert.

Cu privire la legătura de cauzalitate dintre faptă ilicită a actului adminsitrativ asimilat nelegal și prejudiciu, recurenta-reclamantă arată că aceasta există, având în vedere că neacordarea despăgubirii solicitate prin respingerea cererii de plată promovate de A. în calitate de creditor de asigurare al B. prin Decizia nr. 14452/03.05.2018 a condus la lipsa de folosință asupra sumei de bani la care era îndreptățită.

În ceea ce privește culpa FGA, și aceasta este una evidentă. FGA, ca structură de garantare creată de lege tocmai cu scopul de a asigura plata creanțelor de asigurare aparținând unui asigurător falit într-un termen rezonabil fără a crea prejudicii asigurătorilor, avea obligația ca în îndeplinirea obligațiilor sale să acționeze în deplină concordanță cu prevederile legale. în realitate însă, Fondul nu a făcut decât să tergiverseze nepermis de mult soluționarea cererilor de plată, lipsind A. de o sumă semnificativă de bani.

Acționând cu încălcarea chiar a scopului pentru care a fost creat, Fondul a interpretat greșit și tendențios prevederile legale, căutând prin orice mijloc a nu achita creanțele de asigurare, ignorând impactul pe care această atitudine l-ar putea produce pe piața asigurărilor. Aceasta în condițiile în care Fondul a fost creat chiar cu scopul de a asigura încrederea asiguraților în sistemul de asigurări, sistem care ar trebui să funcționeze și să îi protejeze chiar în condițiile în care anumiți asigurători ar intra în procedura falimentului.

În cadrul recursului său incident, recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, invocând tot motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea parțială a sentinței de fond și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii reclamantei pe cale de excepție, ca inadmisibilă, respectiv, ca tardivă/ca fiind prescrisă, precum și obligarea reclamantei -intimate la plata cheltuielilor de judecată.

A susținut în esență că instanța de fond a soluționat cauza cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 18 alin. (3), art. 19 din Legea nr. 554/2004, precum și cu încălcarea dispozițiilor art. 2, art. 11, art. 12 alin. (1), art. 13 alin. (5) și art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

În dezvoltarea criticilor sale, a susținut recurentul - pârât că, în mod greșit instanța de judecată a respins excepția inadmisibilității acțiunii în temeiul prevederilor art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004.

FGA nu a contestat calitatea de creditor de asigurare a reclamantei, prin actul administrativ emis flind invocate dispozitiile art. 15 alin. (2) din Legea nt. 213/2015 referitoare la plafonul de 450.000 RON pe creditor de asigurare al unui asigurator in faliment, aspect de drept pentru carc a fost necesara investirea ICCJ-Completul pentru dezlcgarea unei chestiuni de drept- Decizia nr. 29/2020, practica instanei de fond (Curtea de Apel Bucuresti) fiind atat de admitere, cat si de respingere, in egala masura.

Prin Decizia 14452/03.05.2018 FGA a respins un numar de 435 de cereri de Plata (pe baza de borderou care face parte integranta din decizie) printre care si aceasta cerere a carei solutionare se solicita, flind indicata in borderoul anexa la decizie, la pozitia 12. In motivarea deciziei a fost retinuta atingerea plafonului de 450.000 RON pentru creditorul de asigurare A., pentru societatea in faliment B., nicidecum motive ce tin de calitatea de creditor de asigurare.

Urmare pronuntarii Deciziei ICCJ nr. 29/2020, data in legatura cu interpretarea dispozitiilor art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 in cazul cererilor depuse de asiguratorii in regres, FGA, in baza deciziilor definitive ale [CCJ de solutionare a contestatiilor depuse de asiguratorii in regres impotriva deciziilor de respingere motivate pe atingerea plafonului, a dispus reanalizarea tuturor cercrilor de Plata respinse ca urmare a depasirii plafonulului de 450.000 RON, urmand ca, daca sunt intrunite toatc conditiile prevazute de lege pentru Plata despagubirilor. acestea sa fie platite.

Prin urmare, prezenta cauza nu are ca obiect anularea/contestarea unei decizii de respingere totala sau partiala, emisa in baza disp. art. 13, alin. (5) din Legea nr. 213/2015, a sumelor pretinse de reclamanta, ci vizeaza tocmai obligarea FGA să emită un raspuns cu privire la cererea formulata de reclamanta, cerere solutionată deja prin Decizia 14452/03.05.2018, potrivit borderoului atasat acestei decizii care cuprinde si cererea de plată menționată.

Din sintagma " exprimare explicită cu exces de putere" se poate desprinde concluzia ca în sistemul contenciosului administrativ consacrat prin Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat de a solutiona o cerere nu echivalează cu tăcerea administratiei sau cu respingerea cererii, nefiind de asemenea asimilata unei decizii fictive de respingere a cererii, ci dimpotrivă, pentru a fi în prezența unui refuz nejustificat de solutionare a cererii, trcbuie sa existe o comunicare expresa a pozitiei autoritatii publice careia i s-a adresat cererea, iar, pe de alta parte, refuzul de a solutiona cererea trebuic sa se bazeze pe depășirea limitelor dreptului de apreciere, adică pe exces de putere.

În opozitie cu nesoluționarea în termenul legal a cererii, refuzul nejustificat semnifica vointa autoritatii publice de a nu rezolva cercrea, exprimata explicit prin exces de puterc, putandu-sc acredita în acest caz ideea lipsei actului administrativ.

Or, la momentul promovarii prezentei cereri de chemare in judecată, cererea de plata era solutionată, iar contestatia impotriva actului administrativ emis de FGA (Dosar nr. x/2018) nu era solutionata prin hotarare iudecatoreasca definitiva. Ulterior solutionarii definitive a Dosarului nr. x/2018, FGA a solutionat pe fond cererea de plata nr. x/29.01.2016.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs se arată că în mod greșit instanța de judecată a respins excepția tardivității acțiunii, încălcând astfel dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 în forma de la data depunerii cererii de plată, precum și dispozițiile art. 8 și 19 din Legea nr. 554/2004.

Așa cum s-a învederat și prin întâmpinarea depusă în dosarul de fond, solicitarea intimatei-reclamante pentru acordarea unor despăgubiri, pentru o pretinsă întârziere în soluționarea cererii de plată, se putea face legal cel mai târziu odată cu comunicarea Deciziei de soluționare a acesteia, și nu la o diferență de 3 ani după aceasta, acțiunea ce formează obiectul dosarului de față fiind tardivă în raport de prevederile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la dispozițiile art. 8 și 19 din Legea nr. 554/2004.

Cu privire la respingerea excepției prescripției, recurentul-pârât arată că intimata-reclamantă cunoștea producerea prejudiciului întinderea acestuia pentru nesolutionarea în termenul legal a cererii sale cel mai tarziu începând cu data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a acestei cereri și anume data de 14.05.2018.

Astfel, menționează că prezenta actiune a fost depusa înainte de soluționarea definitiva a dosarului x/2018, si anume data de 30.03.2021, iar în Decizia ICC] data in RIL cu numarul 22/2019 se arata foarte clar că pronuntarea unei hotarari judecatoresti avand ca obiect anularea unui act administrativ nu constituie data începerii termenului de prescriptie speciala si nu poate fi legata in mod indisolubil de acest moment, relevanta fiind data cand reclamanta a cunoscut/trebuia sa cunoasca prejudiciul si intinderea sa.

Ca urmare, termenul de prescripție pentru cererea de acordare a despăgubirilor a început să curgă conform celor stabilite mai sus și s-a împlinit un an mai târziu, conform dispozițiilor art. 19 alin. (2) și următoarele din Legea nr. 554/2004.

Imprejurarea ca debitul principal a fost efectiv achitat reclamantei mai tarziu sau nu a fost achitat deloc nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescriptie pentru despägubirile solicitate în conditiile art. 1, 8 si 19 din Legea 554/2004, data achitării debitului fiind diferită de data la care reclamanta cunoștea întinderea despăgubirilor sau data la care aceasta trebuia să o cunoască de la care curge acest termen de prescriptie.

În concluzie, susține recurentul - pârât că intimata-reclamantă a depus prezenta acțiune pe rolul instancelor mult după împlinirea termenului de prescriptie, cererea de chemare în judecată fiind înregistrată la data de 30.03.2021, astfel încât solicită admiterea exceptiei prescripției dreptului la acțiune și respingerea acțiunii, ca prescrisă.

Față de toate aceste considerente, solicită respingerea recursului principal formulat de A. S.A. și admiterea recursului incident formulat de Fondul de Garantare a Asiguratilor, în sensul casării în parte a hotărârii instanței de fond și, reținând cauza, să respingă acțiunea formulată de A., pe cale de exceptie, în principal, ca inadmisibilă, în subsidiar, ca tardivă/prescrisă, cu obligarea A. la plata cheltuielilor de judecata suportate de Fond.

Apărările formulate în cauză.

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare cu privire la recursul recurentei-reclamante, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat și menținerea soluției de respingere a cererii de chemare în judecată.

Recurenta-reclamantă A. S.A. nu a formulat apărări la recursul incident promovat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ci a depus concluzii scrise prin care a solicitat admiterea recursului său, reluând o parte din susținerile formulate în cadrul cererii inițiale.

Procedura de soluționare a recursurilor.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu judecarea dosarului din data de 05.07.2022 s-a fixat primul termen pentru soluționarea celor două recursuri la data de 12.09.2023, în ședință publică, cu citarea părților, când, Înalta Curte, luând act de solicitarea ambelor părți, de judecare a cauzei în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reținând dosarul spre soluționare pe fondul celor două recursuri ce fac obiectul judecății.

Soluția și considerentele instanței de recurs

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate și a apărărilor, Înalta Curte constată că atât recursul principal promovat de reclamanta A. S.A., cât și recursul incident promovat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, sunt nefondate, motiv pentru care urmează a fi respinse, ca atare, pentru considerentele expuse în continuare:

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere, modificată, prin care a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 29.01.2016 constând în:

Prima instanță a respins excepțiile inadmisibilității, a tardivității și a prescripției, precum și cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiate.

Învestită cu soluționarea cererilor de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că ambele părți litigante au formulat critici împotriva hotărârii primei instanțe invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă din perspective diferite.

Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Având a stabili ordinea de soluționare a celor două recursuri, Înalta Curte constată că este prioritară examinarea criticilor formulate de recurentul-pârât FGA, în contextul în care prin această cale de atac sunt promovate critici referitoare la neîndeplinirea condițiilor de exercițiu a acțiunii civile, astfel că validarea oricăreia din criticile pârâtei la adresa modalității de soluționare a excepțiilor invocate în fața primei instanțe face de prisos examinarea pe fond a raportului litigios.

Astfel, analizând cu prioritate recursul incident formulat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, dat fiind faptul că acesta vizează doar modul de soluționare a excepțiilor invocate în cauză, având în vedere și efectul peremptoriu al acestora, Înalta Curte va respinge critica referitoare la nelegalitatea soluției de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, prin raportare la reglementarea cuprinsă în dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care permit persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acțiuni subsidiare, atunci când a cerut inițial anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri și din care rezultă caracterul său admisibil.

Din cuprinsul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" rezultă faptul că nu există nicio cauză de inadmisibilitate a acțiunii în daune formulată separat de acțiunea în anulare.

Întreaga reglementare a acțiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Înalta Curte constată că dispozițiile art. 8 coroborate cu cele ale art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu instituie în sarcina subiectului de sezină, în cazul contenciosului de plini jurisdicție, să formuleze cererea în dezdăunare concomitent cu cererea de anulare a actului administrativ pretins vătămător.

Ceea ce prevede art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 este tocmai posibilitatea formulării unei acțiuni în despăgubire pe cale separată, fără condiționalitatea sugerată de recurentul pârât, aceea ca subiectul de sezină să fie ținut să justifice formularea cererii de dezdăunare pe cale separată.

Singurele condiții de procedură impuse de art. 19 din Legea nr. 554/2004 vizează competența instanței și termenul de formulare a acțiunii în despăgubiri, acesta fiind termenul de un an de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Așa fiind, Înalta Curte constată că respingerea unei cereri de chemare în judecată, ca inadmisibilă, intervine doar în acele ipoteze în care, prin lege, este în mod expres interzisă formularea unei acțiuni, ori, în acele situații în care este stabilită o anumită procedură pentru exercitarea unui drept, iar partea nu a urmat-o, formulând direct acțiunea în fața instanței de judecată.

Criticile formulate de recurent, respectiv existența obligației reclamantului de a formula acțiunea pentru acoperirea prejudiciului numai împreună cu acțiunea pentru anularea actului administrativ, nu și pe cale separată, sunt nefondate.

Persoanele vătămate prin acte administrative tipice sau asimilate au posibilitatea de a solicita atât anularea în tot sau în parte a actului administrativ, obligarea autorității publice pârâte să emită un act administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverință sau orice alt înscris, verificarea legalității actelor sau operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului dedus judecății și care nu pot fi atacate separat, dar și acordarea despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate. De regulă, astfel de cereri de acordare a despăgubirilor pentru daunele materiale și morale sunt formulate concomitent cu acțiunea pentru anularea actului administrativ. Atunci când persoana vătămată prin actul administrativ, fie din cauza necunoașterii cuantumului pagubei ori din alte motive, nu a formulat cererea pentru despăgubiri odată cu acțiunea prin care a cerut anularea actului, aceasta are posibilitatea de a acționa în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Așadar, prevederile art. 19 din Legea 554/2004 reglementează tocmai acele situații în care acțiunea pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin emiterea actului administrativ tipic sau asimilat este formulată pe cale separată, partea având deschisă o astfel de posibilitate de a acționa.

Prin urmare, soluția primei instanțe pe marginea excepției de inadmisibilitate a acțiunii reflectă o corectă apreciere a condițiilor de admisibilitate a acțiunii în despăgubiri formulate pe cale separată, impunându-se menținerea hotărârii sub acest aspect.

Referitor la cea de-a doua critică a recurentului-pârât prin care susține că în mod greșit prima instanță a respins excepția tardivității, Înalta Curte va avea în vedere dispozițiile Deciziei nr. 22/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii prin care s-a stabilit că "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, … prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.".

Totodată, instanța supremă a reținut că "80. Trimiterea pe care alin. (2) al art. 19 din Legea nr. 554/2004 o face la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2), printr-o tehnică legislativă ce poate genera confuzii, poate fi interpretată numai ca referindu-se la durata de un an a termenului de prescripție și nicidecum extinsă la natura juridică și la punctul de plecare. În caz contrar, s-ar ajunge la o contradicție cu alin. (1) al art. 19, care stabilește natura termenului ca fiind de prescripție, în timp ce art. 11 alin. (2) reglementează un termen substanțial de decădere, care curge de la data comunicării actului administrativ.".

Astfel, este adevărat că recurenta-reclamantă a contestat în 2018 decizia de respingere a despăgubirilor (nr. 14452/2018), la care solicită în prezenta cauză aplicarea de penalități/dobânzi, însă aceasta a fost soluționată în mod definitiv de către instanțele judecătorești abia la data de 13 octombrie 2021 și comunicată recurentei-reclamante la începutul anului 2022.

Pe de altă parte, decizia FGA nr. 14452/2018 se referea la respingerea în bloc a celor 435 cereri de despăgubire pentru depășirea plafonului de 450.000 RON, astfel că nu a avut loc o analiză pe fondul pretențiilor solicitate cu titlu de despăgubiri pentru a se putea reține că recurenta-reclamantă ar fi cunoscut cuantumul despăgubirii la care era îndreptățită.

Înalta Curte constată că este nefondată susținerea recurentului-pârât în sensul că acțiunea este tardivă în raport cu prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, conform cărora:

"(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare", câtă vreme în cauză este vorba de despăgubirile acordate în materia contenciosului administrativ, întemeiate pe prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care fac trimitere la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din aceeași lege, care se calculează de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

În acest context, Înalta Curte constată că atât din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004, cât și din decizia ÎCCJ - RIL nr. 22/219 reiese cu evidență faptul că termenul de formulare a acțiunii în despăgubiri este unul de prescripție, iar nu de decădere, motiv pentru care nu poate interveni sancțiunea tardivității.

Se constată, așadar că și criticile privind excepția tardivității sunt neîntemeiate.

Nici criticile privind excepția prescripției nu pot fi reținute, având în vedere că, contrar susținerilor recurentului-pârât, în raport cu prevederile art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, termenul pentru formularea acțiunii pe cale separată în acordarea despăgubirilor începe să curgă de la momentul când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Înalta Curte constată ca fiind nefondate criticile recurentului-pârât în sensul că achitarea debitului principal nu ar avea impact asupra stabilirii prescripției, având în vedere că pentru formularea cererii de acordare a acestor despăgubiri, recurenta-reclamantă trebuia să cunoască întinderea despăgubirilor pe care urma să le solicite, acestea fiind strâns legate de cuantumul sumei de care a fost lipsită.

În speță, din actele dosarului de fond rezultă că cererea de chemare în judecată a fost formulată de recurenta-reclamantă la data de 30.03.2021 și modificată la data de 15.06.2021. Prin cererea modificatoare, recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata penalităților de întârziere/dobânzi legale penalizatoare aferente cererii de plată nr. x/29.01.2016.

Înalta Curte constată că sunt nefondate susținerile recurentului-pârât în sensul că recurenta-reclamantă cunoștea producerea prejudiciului și întinderea acestuia la data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată, respectiv la data de 14.05.2018, astfel că termenul de prescripție pentru cererea de acordare a despăgubirilor a început să curgă și s-a împlinit un an mai târziu, conform art. 19 alin. (2) și următoarele din Legea nr. 554/2004.

Contrar acestor susțineri, Înalta Curte reține că, deși prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. S.A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată nr. x/29.01.2016, acest moment nu poate fi reținut ca dată de la care începe să curgă termenul de prescripție reglementat la art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care prin respectiva decizie cererea de plată a recurentei-reclamante a fost respinsă pentru motivul că societatea de asigurare a depășit plafonul maxim al despăgubirilor acordate de 450.000 RON, astfel că nu s-a făcut o analiză pe fond a cererii de plată și nu s-a stabilit în concret cuantumul despăgubirii la care era îndreptățită.

Atât timp cât din analiza Deciziei nr. 14452/03.05.2018 rezultă că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea nelegală de către pârât a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON, dat fiind și faptul că nici Fondul de Garantare al Asiguraților, nici instanța judecătorească învestită cu soluționarea dosarului nr. x/2018 nu au analizat situația concretă a reclamantei, în sensul de a se stabili concret dacă reclamanta deține o creanță de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în raport de cererea de plată și înscrisurile care o însoțesc, rezultă că reclamantei nu i s-a recunoscut existența și întinderea prejudiciului a cărui reparare a solicitat-o prin cererea de plată nr. x/29.01.2016.

În acest context rezultă că dreptul material la acțiune nu este prescris extinctiv, atât timp cât la data învestirii instanței judecătorești (30.03.2021) existența creanței este strâns legată de anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, cât și de lămurirea existenței în beneficiul reclamantei a creanței principale de 4332 RON, prin anularea respectivei decizii nefiind nici confirmată și nici infirmată existența creanței litigioase din cauza dedusă judecății.

Mai mult, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 22/2019, s-a admis recursul în interesul legii și, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, s-a stabilit că data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

În consecință, dreptul reclamantei la plata despăgubirilor solicitate conform art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu este prescris, în condițiile în care termenul de prescripție curge de la data la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, astfel cum s-a statuat și prin Decizia nr. 22/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii.

Se constată, așadar, că toate criticile recurentului - pârât privind excepțiile inadmisibilității, tardivității și prescripției sunt neîntemeiate, motiv pentru care nu vor fi reținute, sens în care Înalta Curte urmează a respinge recursul incident promovat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat, soluția dată de instanța de fond cu privire la excepțiile invocate de pârât prin întâmpinarea depusă la cererea modificatoare, fiind legală.

În continuare, analizând cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă A., Înalta Curte constată că subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susține că în cauză sunt îndeplinite condițiile legale pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorității publice și repararea prejudiciilor cauzate de actul administrativ ilegal.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă susține prin cererea de recurs că se impune obligarea FGA la plata de despăgubiri întemeiate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" însă condiția prioritară pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege de mai sus este existența unei hotărâri judecătorești de anulare a actului administrativ nelegal, ce constituie temeiul acordării acestor despăgubiri.

Așadar, din cuprinsul acestor dispoziții rezultă că acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat.

Din actele dosarului de fond rezultă că recurenta-reclamantă A. S.A. a înregistrat la intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/29.01.2016 cerere de plată privind suma de 4332 RON, pretinsă cu titlu de creanță de asigurări, iar în motivele de recurs se susține că în speța dedusă judecății sunt îndeplinite condițiile de plată odată cu soluționarea dosarului nr. x/2018 de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată amintită, sub motiv că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobate la plată și plătite din disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților suma de 450.000 RON reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, (definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal de respingere a recursului), s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost anulată Decizia nr. 14452/03.05.2018, a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, a respins acțiunea, în rest, ca neîntemeiată.

Deși, prin cererea de recurs, recurenta - reclamantă A. S.A. susține că "ulterior FGA a achitat sumele de bani solicitate", iar prin întâmpinarea sa și intimatul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților menționează că " FGA a reanalizat cererea de plată iar prin OP nr. x din data de 28.10.2021 am plătit reclamantei suma de 4332 RON", la dosar nu s-a depus nici o dovada în sensul acestor susțineri, nefiind atașat ordinul de plată din care să rezultă că plata respectivei creanțe de asigurări a vizat exact cererea de plată nr. x/29.01.2016.

Într-adevăr, prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018 s-a anulat decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 prin care fusese respinsă cererea de plată vizând pretinsa creanță de asigurări în cuantum de 4332 RON solicitată de A., cu obligarea pârâtului la analiza pe fond a cererii respective de plată, însă existența creanței litigioase nu a fost confirmată sau infirmată de către intimatul-pârât prin vreo decizie ulterioară.

Se constată, așadar, că o astfel de hotărâre judecătorească prin care să se fi recunoscut un drept de creanță al recurentei-reclamante nu există, atât timp cât după anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, intimatul-pârâta fost obligat să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă menționate în borderoul nr. 2 anexat Deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, iar la dosar nu s-a depus nici o dovadă în sensul că cererea de plată nr. x/29.01.2016 a fost analizată și soluționată de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ori că suma pretinsă a fost achitată, susținerile părților în sensul că suma solicitată prin cererea de plată ce face obiectul judecății a fost achitată de către FGA, nefiind suficiente în lipsa unor dovezi concrete.

Reține Înalta Curte că efectul anulării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 emise nelegal de intimatul-pârât nu este recunoașterea dreptului pretins, ci obligarea la analizarea pe fond a cererii de plată, la verificarea concretă a dosarului de daună, pentru a vedea, în raport de prevederile legale în materie, dacă recurenta-reclamantă este îndreptățită sau nu la suma solicitată, atât timp cât prin anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 nu s-a născut dreptul la despăgubiri, ci doar o obligație de a face, de a efectua operațiunea administrativă de analizare pe fond a cererii de plată.

În acest context, Înalta Curte constată că, atât timp cât creanța principală - 4332 RON - solicitată de A. în calitate de creditor de asigurări nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanța judecătorească, iar din actele și lucrările dosarului nu rezultă că FGA a recunoscut existența acestei creanțe prin plată și nici instanța judecătorească nu a atestat-o în beneficiul recurentei-reclamante, cererea de acordare a accesoriilor solicitate sub forma penalității de întârziere sau a dobânzii legale aferente creanței principale este neîntemeiată, nefiind îndeplinite cumulativ condițiile pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorității publice pentru repararea prejudiciilor cauzate de actul administrativ ilegal, câtă vreme nu se decide asupra existenței sau inexistenței dreptului la acordarea sumei de 4332 RON în beneficiului părții reclamante.

Așadar, dat fiind faptul că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada existenței actului administrativ prin care intimatul-pârât să fi recunoscut dreptul de creanță aferent cererii de plată nr. x/29.01.2016 și nici dovada că pârâtul a procedat la plata despăgubirilor solicitate prin acea cerere, nu se justifică situația premisă la care face trimitere art. 19 alin. (1) din legea contenciosului administrativ, astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 22/2019 a ÎCCJ, pronunțată în interesul legii.

În concluzie, având în vedere că nu s-a făcut dovada dacă cererea de plată nr. x/29.01.2016, prin care s-a solicitat plata sumei de 4332 RON, a fost analizată și soluționată de către intimatul-pârât, ori dacă suma pretinsă a fost achitată, Înalta Curte constată că în lipsa unui act administrativ vătămător, acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, fiind condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, este neîntemeiată, iar motivele de recurs sunt nefondate și vor fi respinse.

În acest context, Înalta Curte constată că aspectele invocate de recurenta-reclamantă prin calea de atac exercitată nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, iar hotărârea primei instanțe a fost dată cu interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale de drept material incidente cauzei.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul principal formulat de recurenta-reclamantă A. S.A. și recursul incident formulat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondate, cu consecința menținerii, ca legale, a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal formulat de reclamanta A. S.A. și recursul incident formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 1469 din 21 octombrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 12 septembrie 2023.