ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3062/2023

Ședința publică din data de 7 iunie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea înregistrată și modificată pe rolul Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 2 aprilie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților s-a solicitat constatarea unui refuz nejustificat al Fondului de Garantare a Asiguraților (FGA) cu privire la soluționarea cererii sale de plată, obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată, cu cheltuieli de judecată.

În sinteză, motivarea cererii a arătat că dreptul reclamantei A. derivă dint-un drept de regres al asigurătorului de asigurare facultativă (Casco) împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie (RCA). Din cauza falimentului asigurătorului RCA, reclamanta A. a depus la pârâtul FGA cererea de plată a sumei datorate, împreună cu întreaga documentație, însă FGA nu a emis nici o decizie de aproximativ 5 ani.

Reclamanta a apreciat că lăsarea cererii sale în nelucrare pentru o perioadă atât de lungă de timp reprezintă un exces de putere din partea pârâtului FGA, așa cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

În drept, reclamanta a invocat art. 1, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Prin cererea modificatoare reclamanta a solicitat obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată, constând în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale, respectiv de 0,1%/zi de întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011, iar în subsidiar dobânda penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

1.2. Hotărârea curții de apel

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1952 din 15 decembrie 2021, a respins excepțiile invocate de pârât, ca nefondate.

Totodată, a respins cererea modificată și formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondată.

1.4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 1952 din 15 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a promovat recurs reclamanta S.C. A. S.A.. iar pârâtul Fondului de Garantare a Asiguraților (FGA) a formulat recurs incident, (astfel cum a fost mențioat la finalul memoriului de recurs), în condițiile art. 493 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.A.., criticând-o pentru nelegalitate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a solicitat, admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, respectiv cu privire la soluția asupra excepția tardivității și inadmisibilității invocate de pârât și trimiterea cauzei pentru soluționare pe fond la Curtea de Apel București.

Reclamanta S.C. A. S.A.. a formulat următoarele critici:

Sentința recurată nu este motivată conform legii, respectiv prima instanță a considerat că obiectul prezentei cauze este reprezentat de cererea prin care A. solicită de la FGA sume de bani pe care aceasta ar trebui să i le achite în considerarea falimentului B. S.A.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta a făcut trimitere la dispozițiile cuprinse la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., la doctrina de specialitate, precum și la faptul că potrivit CEDO, nemotivarea hotărârii reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenție.

Astfel, în opinia recurentei, în prezenta speță reclamanta A. a solicitat de la pârâtul FGA, în principal, obligarea FGA la plata de penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, iar, în subsidiar, obligarea FGA la plata dobânzii legale penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Sustine recurenta că aceste accesorii au fost solicitate de la FGA în raport de fapta sa proprie, respectiv în baza atitudinii pe care acesta a avut-o în soluționarea cererii de plată, și nu în raport de suma pe care FGA ar fi trebuit să o achite creditorului de asigurări pentru intrarea în faliment a B. S.A.

Așa cum a arătat în fața primei instanțe, FGA a achitat A. suma pe care o datora după un termen de 6 ani de la data depunerii cererii de plată. în acest timp, A. fiind lipsită de folosința sumei pe care FGA i-o datora.

Tot în această manieră, recurenta a precizat că, după cum se poate observa, există o diferența între ceea ce s-a cerut de către reclamanta A. și înțelegerea situației de fapt de către prima instanță (total diferită cea din urmă față de solicitarea din acțiune).

Astfel, recurenta a susținut că analizând sentința atacată se poate observa cu ușurință că și respectivele critici au fost înlăturate fără a fi analizate și fără a se fi arătat motivele pe care se întemeiază soluția instanței de fond.

În opinia recurentei, este necesar ca din conținutul hotărârii să rezulte că instanța a analizat apărările părților și că hotărârea este rezultatul unor raționamente logico-juridice, iar nu rezultatul unui act arbitrar.

Recursul incident promovat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților-FGA

Pârâtul a formulat recurs împotriva sentinței civile nr. 1752 din 22 noiembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, încadrat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., doar în ceea ce privește soluția referitoare la respingerea excepției inadmisibilității, tardivității și prescripției acțiunii, invocate prin întâmpinare.

Recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecând cauza, respingerea acțiunii recurentei-reclamante, astfel cum a fost modificată, în principal pe cale de excepție, iar în subsidiar ca neîntemeiată, având în vedere că instanța de fond a soluționat cauza cu încălcarea prevederilor art. 18 și art. 19, raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004, precum și la art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015. De asemenea, solicită obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că în mod greșit instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii, având în vedere că cererea de plată din prezenta cauză a fost solutionată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, care a fost contestată în dosarul nr. x/2018 și prin care decizia contestată a fost anulată, iar FGA a fost obligat să analizeze pe fond cererile de plată.

Critică respingerea exceptiei inadmisibilității cererii, dat fiind faptul că prin hotărârea definitivă arătată mai sus a fost obligat la analizarea cererii de plată.

În acest sens invocă dispozițiile art. 8 din Legea 554/2004, conform cărora actiunea în anularea actului administrativ trebuie să conțină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât și repararea pagubei cauzate.

Arată că, având în vedere că în dosarul nr. x/2018 a fost obligat să analizeze cererile de plată pe fond și nu să plătească sumele solicitate, iar pe de altă parte că art. 19 din Legea 554/2004 permite ca cererea pentru acordarea despăgubirilor să fie depusă pe cale separată, cu condiția ca în prealabil să se fi solicitat anularea actului administrativ vătămător, consideră că la acest moment A. S.A. nu are o creanță certă, lichidă și exigibilă, pentru a putea solicita despăgubiri, nefiind întrunite condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, solicită casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată.

Cu privire la respingerea excepției tardivității, consideră că în mod greșit instanța de judecată a respins-o, încălcând dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 și principiul specialia generalibus derogant, având în vedere că reclamanta putea solicita despăgubiri pentru pretinsa întârziere în soluționarea cererii de plată cel mai târziu odată cu comunicarea deciziei de soluționare a acesteia, și nu după 3 ani, acțiunea de față fiind tardivă în raport cu prevederile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 și art. 8 și 19 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, având în vedere faptul că recurenta-reclamantă a contestat în 2018 decizia de respingere a despăgubirilor, la care solicită în prezenta cauză aplicarea de penalități/dobânzi, și cum nu există niciun motiv să nu fi solicitat aceste daune moratorii odată cu debitul principal, respectiv în cadrul dosarului nr. x/2018, consideră că acțiunea de față este tardivă, în raport cu dispozițiile legii speciale.

În acest sens, consideră că instanța de fond trebuia să arate în mod concret care sunt motivele de respingere a excepției tardivității.

În continuare, recurentul-pârât FGA a arătat că prima instanță a soluționat în mod greșit prescripția acțiunii în raport de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 și în completare cu dispozițiile art. 2517 și urm. C. civ., precum și excepția lipsei de interes, având in vedere că cererea de plată nr. x din 11 martie 2016, ce face obiectul prezentului dosar a fost soluțioantă de FGA achitându-se suma de 1.442 RON prin OP nr. x din data de 28 octombrie 2021.

Cu privire la respingerea excepției prescripției, recurentul-pârât arată că în mod greșit instanța de fond a considerat faptul că acțiunea de față ar fi în termen față de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, respingând excepția prescripției raportat la faptul că dreptul la acțiune s-a născut la data la care Decizia FGA nr. 14452 a fost declarată nelegală în mod definitiv în 2021.

Conform art. 19 alin. (1) din Legea 554/2004 "Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fard a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei", motiv pentru care consideră că aceste dispoziții legale sunt clare în sensul că introducerea acțiunii principale pentru anularea actului nu echivalează cu motivul de întrerupere a prescripției prevăzut de C. civ.

Ca urmare, termenul de prescripție pentru cererea de acordare a despăgubirilor întemeiate pe fiecare din cele două situații a început să curgă conform celor stabilite mai sus și s-a împlinit un an mai târziu conform dispozițiilor art. 19 alin. (2) și urm. ale Legii 554/2004.

În concluzie, având în vedere că intimata-reclamantă a depus acțiunea pe rolul instanțelor mult după împlinirea acestor termene, cererea de despăgubiri fiind înregistrată la data de 01.04.2021, solicită admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect pretenții formulată de reclamanta-intimată.

1.4. Apărările formulate în cauză

Ambii recurenti au formulat întâmpinări (răspunsuri la întâmpinare, concluzii scvrise) la recursurile promovate în cauză, reiterând susținerile din memoriul de recurs.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 17 mai 2022 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 7 iunie 2023, cu citarea părților.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă și va respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de recurentul-pârât, pentru următoarele considerente:

Recursul promovat de către reclamantă este fondat, urmând a fi admis în considerarea ca fiind întemeiată a criticii subsumate motivului de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.)

Textul consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii trebuie să releve, pe lângă situația de fapt concret reținută pe baza probelor administrate, care se impun a fi expres precizate de către judecător, raționamentul juridic pe care se întemeiază soluția, aceasta urmând să fie justificată în drept pe o normă juridică. Niciunul dintre aceste aspecte nu poate fi identificat în cuprinsul hotărârii atacate.

Toate aceste situații sunt, practic, vicii ale motivării sentinței, apărute ca urmare a nerespectării art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea va cuprinde "considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Aceste vicii reflectă nemotivarea hotărârii, situație în care partea prejudiciată și/sau instanța de control judiciar nu poate verifica legalitatea și temeinicia soluției pronunțate, deoarece motivarea este deficitară.

Mai mult decât atât, analiza care trebuie cuprinsă în hotărârea judecătorească este limitată doar la criticile formulate de părțile din litigiu.

Pe lângă exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. relative la conținutul considerentelor, art. 9 alin. (2) C. proc. civ. ridică la rang de principiu regula potrivit căreia limitele judecății sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

Având în vedere limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, în aplicarea principiului disponibilității, instanța este obligată să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Având în vedere aceste dispoziții procedurale, Înalta Curte constată că instanța de fond nu a lămurit cadrul procesual dedus judecății, în ceea ce privește obiectul cererii de chemare în judecată, potrivit precizării temeiului juridic al acțiunii de către reclamantă.

Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță, care are în mod necesar obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Or, atâta timp cât în considerente instanta nu stabileste împrejurările de fapt esențiale în cauză, nu evocă normele substanțiale și procedurale incidente și aplicarea lor în speță, solutia exprimată prin dispozitiv ramâne nesusținută și pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced.

Această soluție se impune în considerarea faptului că, dacă o hotărâre este calificată drept nemotivată, rezultă că instanța de judecată nu a analizat în mod efectiv cauza dedusă judecății, fiind încălcat dreptul părților de acces efectiv la justiție, precum și dreptul de a beneficia de toate căile de atac conferite de lege.

Raportând considerațiile teoretice mai sus expuse la senința pronunțată de curtea de apel, ce face obiect al recursului, date fiind circumstanțele cauzei, judecătorlul fondului a pronunațt o hotărâre care nu exprimă adevărul și realitatea raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur), în măsura în care ele sunt deduse și relevate judecății.

În concluzie, criticile recurentei-reclamante susțin motivarea străină de natura pricinii, astfel că soluția pronunțată în cauză determină incidența tezelor reglementate de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. absența motivării, contradicția argumentelor sau invocarea unor motive străine de natura pricinii.

Așadar, în speță, s-a constatat întemeiat motivul de casare reglementat de textul menționat, în condițiile în care sentința atacată nu a permis realizarea controlului judiciar pe fondul dreptului substanțial.

În aceste conditii, cum dispozițiile textului cuprins la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. sunt imperative și cum a fost încălcat dreptul recurentei la un proces echitabil, cauzându-i-se o vătămare procesuală, care nu poate fi înlaturată decât prin aplicarea prevederilor art. 497 C. proc. civ., se impune casarea in parte a sentinței atacte si trimiterea spre rejudecare la aceeași instanță.

Prin urmare, instanța de fond în rejudecare, astfel cum dispune expres art. 501 din C. proc. civ., va avea în vedere menținerea de către instanța de recurs a soluției pronunțate cu privire la soluționarea excepțiilor inadmisibilității și tardivității acțiunii, invocate de pârât prin întâmpinare.

Totodată, se va avea în vedere că, prin motivele de recurs formulate de pârât acesta a invederat noi mijloace de apărare, față de cele de care partea s-a prevalat în primă instanță (a se vedea fila nr. x ds fond și fila nr. x ds. recurs).

De asemenea, față de soluția dată recursului, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurenta-reclamantă, urmează a fi avută în vedere de către instanța de fond, care va soluționa cauza în rejudecare.

Cum, pentru argumentele deja prezentate, sentința recurată nu întrunește cerințele unei motivări corespunzătoare deduse judecății, în realitate, considerentele instanței lipsind, în baza art. 496 și 497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantă, va casa in parte sentința atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de fond.

În ceea ce privește recursul incident promovat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților

Analizând actele și lucrările dosarului în funcție de criteriile invocate de către recurent și încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Inalta Curte aceasta reține următoarele:

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, indicat ca motiv de recurs, Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în cauză, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză.

Doctrina a statuat că instanța încalcă dreptul material atunci când identifică regula sau regulile de drept aplicabile în cauză, ori deși le identifică, le încalcă în litera sau spiritul lor, interpretându-le eronat, ori deși le interpretează corect la un nivel abstract, aplicarea lor situației de fapt reținute în speță se face într-o manieră eronată, contrară sensului și scopului regulilor de drept respective.

Astfel, Înalta Curte va respinge criticile referitoare la nelegalitatea soluției de respingere a excepției inadmisibilității dreptului de a sesiza instanța prin raportare la reglementarea cuprinsă în dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care permit persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acțiuni subsidiare, atunci când a cerut inițial anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri și din care rezultă caracterul său admisibil.

Din cuprinsul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" rezultă faptul că nu există nicio cauză de inadmisibilitate a acțiunii în daune formulată separat de acțiunea în anulare, singura condiție impusă fiind respectarea termenului de prescripție de un an de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Întreaga reglementare a acțiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Așa fiind, Înalta Curte constată că respingerea unei cereri de chemare în judecată ca inadmisibilă intervine doar în acele ipoteze în care, prin lege, este în mod expres interzisă formularea unei acțiuni ori în acele situații în care este stabilită o anumită procedură pentru exercitarea unui drept, iar partea nu a urmat-o, formulând direct acțiunea în fața instanței de judecată.

Concluzionând, Înalta Curte va respinge motivul de recurs prin care se invocă inadmisibilitatea cererii deduse judecății, ca nefondat.

Referitor la critica recurentului-pârât prin care susține că în mod greșit prima instanță a respins excepția tardivității, Înalta Curte constată că nu poate fi primită in contextul în care, așa cum corect a reținut instanța fondului, din punct de vedere procedural sunt îndeplinite condițiile de sesizare în interiorul termenului legal a instanței de contencios administrativ.

În privința termenului de introducere a cererii de despăgubiri la instanța de contencios administrativ, trebuie subliniat că prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 22/2019 s-a stabilit că:În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia".

În cazul dat, pârâtul nu a făcut dovada că la data formulării acțiunii în despăgubiri, astfel cum a fost modificată, termenul de un an, prevăzut la art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, era împlinit.

Din această perspectivă și în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că instanța care a pronunțat sentința recurată a realizat o justă interpretare și aplicare a prevederilor incidente, vizând soluția dată excepțiilor inadmisibilității și tardivității, invocate de pârât.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1752 din 22 noiembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, va casa în parte sentința recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

De asemenea, Înalta Curte va menține dispozițiile sentinței cu privire la soluționarea excepțiilor inadmisibilității și tardivității, invocate de pârât prin întâmpinare.

În raport de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul incident este nefondat și îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1952 din 15 decembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința atacată și trimite cauza spre o nouă judecată la aceeași instanță.

Menține soluțiile referitoare la excepția tardivității și inadmisibilității invocate de pârât.

Respinge recursul incident formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 1952 din 15 decembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 7 iunie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.