ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3428/2023

Ședința publică din data de 22 iunie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantele A. S.R.L. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, anularea Deciziei nr. 81/09.11.2021, emisă de acesta.

Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1000 din 18 mai 2022, a adnis acțiunea formulată de A. S.R.L. și B. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, și a anulat Decizia nr. 81/09.11.2021, emisă de pârât.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Consiliul Concurenței, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Sentința Curții de Apel București este nelegală și netemeinică fiind pronunțată cu încălcarea și/sau aplicarea greșită a normelor de drept material și cuprinzând motive contradictorii sau motive străine de natura cauzei.

În motivarea cererii de recurs, recurentul-pârât a arătat, în esență, următoarele:

Contrar celor reținute prin sentința recurată, fapta de deturnare a clientelei săvârșită de A. S.R.L. și B. există, aceasta fiind probată de către Consiliul de Concurență în conformitate cu exigențele legale și jurisprudențiale în materie.

De asemenea, prima instanță, întemeindu-se pe motive străine de natura cauzei și procedând la o aplicare greșită a dispozițiilor Legii nr. 11/1991, a reținut în mod incorect faptul că este lipsită de efecte juridice clauza de confidențialitate cuprinsă în actul adițional la contractul individual de muncă.

Fapta de deturnare a clientelei săvârșită de A. S.R.L. și B. există.

Astfel, prima instanță a reținut în mod eronat că A. S.R.L. și B. nu au încălcat dispozițiile art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991.

În vederea determinării incidenței prevederilor art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991 asupra faptelor reclamate, autoritatea de concurență a verificat îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:

i. existența unei acțiuni de deturnare a clientelei unei întreprinderi;

ii. acțiunea să fie realizată de către o persoană fizică ce are calitatea de fost sau actual salariat/reprezentant al acesteia;

iii. acțiunea să fi fost realizată prin folosirea unor "secrete comerciale", pentru care respectiva întreprindere a luat măsuri rezonabile de asigurare a protecției acestora;

iv. dezvăluirea informațiilor apreciate ca fiind "secret comercial" să aibă aptitudinea de a dăuna intereselor acelei întreprinderi.

Consiliul Concurenței și-a formulat prezentul recurs mai ales prin raportare la îndeplinirea condițiilor (i.) și (iii.).

Este de necontestat că B. are calitatea de fost sau actual salariat al întreprinderii C. S.R.L. și că informațiile considerate ca fiind "secret comercial", folosite fără drept de către fosta angajată a C. S.R.L. în scopul vădit al captării clienților din portofoliul deținut de către acesta, au fost de natură să lezeze interesele economice ale întreprinderii C. S.R.L., Consiliul Concurenței menținându-și apărările formulate în cadrul primului ciclu procesual.

În ceea ce privește cea de a treia condiție, Consiliul Concurenței arată că aceasta este compusă, la rândul ei din două elemente: folosirea unor informații ce se circumscriu noțiunii de secret comercial și existența unor măsuri, întreprinse de întreprinderea a cărei clientelă a fost deturnată, de asigurare a protecției respectivelor măsuri.

În ceea ce privește primele două condiții menționate supra, Consiliul Concurenței arată că întreprinderile care au migrat de la C. S.R.L. la A. S.R.L. nu provin dintr-un singur sector/domeniu economic, de unde informațiile ar putea fi accesate facil și unitar, ci din domenii diverse, astfel că era necesar să se știe cu exactitate identitatea lor. În cuprinsul actului administrativ contestat a fost relevat faptul că d-na B., utilizând informația potrivit căreia întreprinderea D. S.R.L. era consumatoare de produse/servicii oferite pe piața distribuției și comercializării produselor petroliere, a abordat și ofertat acest client, existând demersuri active din partea întreprinderii A. S.R.L. și a persoanei fizice B., în sensul deturnării. Or, întreprinderea D. S.R.L. se afla în portofoliul de clienți al C. S.R.L..

Prin apărările formulate în cadrul primei instanțe a fost arătat că persoana fizică B. a avut calitatea de salariat în cadrul întreprinderii C. S.R.L., în perioada 9 mai 2016 - 24 august 2020, fiind angajată pe funcția de agent de vânzări, iar în acest scop, întreprinderea la care era angajată i-a încredințat informații indispensabile desfășurării activității.

Consiliul Concurenței subliniază că documentele analizate și aflate la dosarul cauzei relevă faptul că fosta angajată a gestionat un portofoliu de clienți alocat, a participat la negocieri și a inițiat semnarea de contracte comerciale, având astfel cunoștință de informații secret comercial, așa cum au fost acestea apreciate de către deținătorul lor legitim.

Contrar celor reținute de prima instanță prin sentința recurată și având în vedere totalitatea argumentelor prezentate, rezultă că, pe de o parte, condițiile cumulative ce reflecta existența informațiilor apreciate ca fiind "secret comercial" sunt îndeplinite, iar, pe de altă parte, sunt îndeplinite condițiile cumulative, prevăzute de art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991 în ceea ce privește faptele săvârșite de intimantele-reclamante, iar constatările Consiliului Concurenței sunt temeinice și legale.

Fapta de deturnare a clientelei săvârșită de A. S.R.L. și B. a fost probată prin decizia Consiliului Concurenței.

Prima instanță a invalidat în mod incorect posibilitatea autorității de concurență de a utiliza probe circumstanțiale în dovedirea faptei prevăzute la art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991. Chiar dacă prezenta speță nu este din domeniul Legii concurenței nr. 21/1996, colectarea și agregarea probatoriului se realizează în mod similar și în domeniul Legii nr. 11/1991, în ambele cazuri fiind vorba de un interes public ce se dorește a fi protejat. De altfel, toate instrumentele de investigație (posibilitatea de a desfășura inspecții, cererile de informații etc.) se regăsesc în ambele legi menționate anterior, Legea nr. 11/1991 reproducând fidel Legii nr. 21/1996 actele procedurale menite colectării probatoriului.

Potrivit interpretării holistice a probatoriului, deși autoritatea de concurență trebuie să furnizeze dovezi suficient de precise și de solide pentru a stabili existența unei încălcări, nu este necesar ca fiecare element de probă furnizat de autoritate să satisfacă aceste criterii în relație cu fiecare aspect al încălcării, deci ca fiecare probă examinată să îndeplinească criteriile de standard probatoriu, ci este suficient ca ansamblul probatoriu pe care se bazează autoritatea, văzut ca întreg, să întrunească această cerință.

Clauza de confidențialitate inserată în cuprinsul actului adițional la contractul individual de muncă produce efecte juridice din perspectiva Legii nr. 11/1991.

Astfel cum a arătat, fosta angajată a C. S.R.L., doamna B., și-a asumat printr-un act adițional la contractul de muncă încheiat cu această întreprindere o clauză de confidențialitate în conținutul căreia era precizat expres faptul că o serie de informații (portofoliul de clientelă, baze de date etc) sunt considerate "secret comercial".

Clauzele invocate din cuprinsul contractului de muncă interesează analiza autorității de concurență din perspectiva incidenței existenței conceptului de "secret comercial", fapt consemnat în cuprinsul Deciziei nr. 81/2021 și reiterat în cadrul apărărilor Consiliului Concurenței. Suma celorlalte clauze incidente domeniului dreptului muncii vizează exclusiv relațiile civile/administrative dintre aceasta și angajatorii săi, lipsa/nerespectarea acestora neputând face obiectul analizei autorității de concurență.

Astfel, din perspectiva incidenței răspunderii contravenționale în ceea ce privește practicile de concurență neloială, în cadrul analizei derulate de către autoritatea de concurență, a făcut obiect al interesului său măsura respectării clauzei de confidențialitate prevăzută în actul adițional aferent contractului de muncă încheiat de către C. S.R.L. cu fosta angajată, prin raportare exactă la elementul esențial din care derivă protecția unei informații apreciate ca fiind "secret comercial" conform prevederilor O.U.G. nr. 25/2019 privind protecția know-how-ului și a informațiilor de afaceri nedivulgate care constituie secrete comerciale împotriva dobândirii, utilizării și divulgării ilegale, respectiv faptul că aceasta trebuie, în primul rând, identificată concret, astfel încât să se poată cunoaște exact de către gestionari, asupra cărei informații operează protecția ce urmează să îi fie acordată. Mai mult, informației respective trebuie să îi fie atribuită calitatea de secret comercial, astfel încât cel care o manipulează să fie încunoștințat asupra faptului că nu gestionează simple informații confidențiale, ci, că acestea au un statut special, astfel cum prevede legea.

Arată că, prima instanță a aplicat greșit normele de drept material, prin raportare la motive străine de natura cauzei, atunci când a calificat clauza de confidențialitate ca fiind, de fapt, o clauză de neconcurență.

Potrivit art. 26 din Codul Muncii, "(l) Prin clauza de confidențialitate părțile convin ca, pe toata durata contractului individual de muncă și după încetarea acestuia, să nu transmită date sau informații de care au luat cunoștință în timpul executării contractului, în condițiile stabilite în regulamentele interne, în contractele colective de muncă sau în contractele individuale de muncă. (2) Nerespectarea acestei clauze de către oricare dintre părți atrage obligarea celui în culpă la plata de daune-interese."

Potrivit art. 21 din Codul Muncii, "(l) La încheierea contractului individual de muncă sau pe parcursul executării acestuia, părțile pot negocia și cuprinde în contract o clauză de neconcurență prin care salariatul să fie obligat ca după încetarea contractului să nu presteze, în interes propriu sau al unui terț, o activitate care se află în concurență cu cea prestată la angajatorul său, în schimbul unei indemnizații de neconcurență lunare pe care angajatorul se obligă să o plătească pe toată perioada de neconcurență. (2) Clauza de neconcurență își produce efectele numai dacă în cuprinsul contractului individual de muncă sunt prevăzute în mod concret activitățile ce sunt interzise salariatului la data încetării contractului, cuantumul indemnizației de neconcurență lunare, perioada pentru care își produce efectele clauza de neconcurență, terții în favoarea cărora se interzice prestarea activității, precum și aria geografică unde salariatul poate fi în reală competiție cu angajatorul (...)."

Raportându-se la clauza contractuală cuprinsă în art. 2 din actul adițional nr. x/04.05.2016 la contractul individual de muncă, prima instanță reține că "(...) obligația de a nu dezvălui terților informația privind portofoliul de client se subsumează unei clauze de confidențialitate, în timp ce obligația de a nu contacta foștii clienți în cadrul activității desfășurate la noul angajator se subsumează unei veritabile clauze de neconcurență".

Chiar dacă prima instanță a recalificat clauza contractuală, Consiliul Concurenței arată că acest aspect nu duce nicidecum la concluzia că aceasta nu se subsumează obligației generale de confidențialitate, anume protejarea unor informații considerate a fi confidențiale. Prin urmare, cât timp se face referire expresă la "clientelă", în mod evident se prevenea săvârșirea unor fapte de concurență neloială.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 498 alin. (1) coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimatele-reclamante A. S.R.L. și B. au solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate, fiind temeinică și legală, arătând că susținerile recurentului sunt nefondate.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 205 coroborat cu dispozițiile art. 483 și urm. C. proc. civ.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința prin prisma motivelor de recurs invocate, a susținerilor părților, a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurentul-pârât și-a întemeiat recursul pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Referitor la critica din recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Înalta Curte reține că este neîntemeiată, astfel că o va respinge, având în vedere următoarele aspecte:

Subsumat acestui motiv de casare, în esență, recurentul a susținut că, sentința recurata conține motive contradictorii întrucât, pe de o parte instanța de fond a reținut că în calitate de salariată a C., intimata-reclamantă B. a avut acces la informații precum portofoliul de clienți, politici de prețuri, cantități și discount-uri, iar societatea a luat măsuri rezonabile de protejare a acestor informații, iar pe de altă parte, instanța a menționat că, de fapt, nu ar exista o măsură de protecție luată de întreprindere cu respectarea legii.

Înalta Curte constată că, art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. vizează, astfel cum rezultă din lectura sa, nemotivarea unei hotărâri judecătorești. În concepția legiuitorului, nemotivarea constituie motiv de casare atunci când, nu se arată motivele pe care se sprijină hotărârea judecătorului, ori când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, judecătorul fondului a analizat, în mod efectiv, atât argumentele acestuia, cât și pe cele ale intimatelor, și a prezentat, în concret, în raport de natura cauzei, motivele de fapt și de drept, care au format convingerea sa.

Așadar, susținerile recurentului sunt nefondate, având în vedere că instanța de fond prin considerentele sentinței recurate a menționat în mod expres faptul că, deși obligația intimatei-reclamante B. de a nu dezvălui terților informația privind portofoliul de clienți, și obligația de a nu contacta foștii clienți în cadrul activității desfășurate la noul angajator sunt incluse contractual într-o "clauză de confidențialitate" și sunt tratate ca atare de către angajator, în realitate, prima obligație, se subsumează unei clauze de confidențialitate, iar cea de a doua obligație se subsumează unei veritabile clauze de neconcurență.

Înalta Curte reține că, simpla nemulțumire a recurentului-pârât cu privire la calificarea și implicit aplicarea clauzei de neconcurență nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii sau nu atrage concluzia că hotărârea conține motive contradictorii, care să facă de neînțeles considerentele instanței.

Prin urmare, instanța de control judiciar observă că, sentința recurată este motivată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nu există contradictorialitate între motive sau între motive și dispozitiv și nu a fost motivată pe motive străine de natura pricinii, astfel încât nu există temei pentru atragerea efectelor motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În cauză, nu se poate reține nici incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, avându-se în vedere următoarele considerente:

Contrar susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată că, prima instanță a stabilit corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză, și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Recurentul a susținut că, prima instanță a reținut în mod eronat că A. S.R.L. și B. nu au încălcat dispozițiile art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991.

Criticile recurentului sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse.

Reține Înalta Curte că, fapta de deturnare a clientelei nu rezultă din simplul fapt al migrării clienților de la o societatea la alta, ci această migrare presupune o manifestare a concurenței pe piață care se efectuează în baza principiului libertății comerțului.

Libertatea concurenței presupune faptul că este permisă atragerea clientelei altei întreprinderi, însă prin mijloace oneste.

Concurența fiind liberă, nu poate fi recunoscut un drept la clientelă, ca drept exclusiv aparținând unui anumit comerciant.

Așadar, raportat la existența faptei de deturnare a clientelei, contrar susținerilor recurentului, observă Înalta Curte că, în mod corect instanța de fond a constatat că, nu poate fi reținută această faptă, întrucât nu există dovezi că, intimata-reclamantă ar fi comunicat societății A. S.R.L. lista cu portofoliul de clienți ai societății C., și prin urmare nu poate fi reținută îndeplinirea cumulativă a condițiilor art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991.

Totodată, constată instanța de control judiciar că, prețul de tranzacționare a produselor petroliere nu poate constitui un secret comercial, din moment ce el variază zilnic. Prin urmare, prețul de tranzacționare anterior, pe care, intimata-reclamantă B., fosta angajată la C. l-ar fi cunoscut, în calitatea sa de agent de vânzări, nu are nicio relevanță ulterior, din moment ce acest preț se actualizează zilnic.

Criticile recurentului-pârât referitoare la dovedirea faptei de deturnare a clientelei sunt, de asemenea, neîntemeiate, urmând a fi respinse.

Înalta Curte constată că în mod corect, instanța de fond a reținut că nu există dovezi în susținerea afirmațiilor recurentului care să confirme existența faptei de deturnare a clientelei, în condițiile în care, așa cum s-a reținut anterior, nu există dovezi că intimata-reclamantă B. ar fi comunicat societății A. S.R.L. lista cu portofoliul de clienți ai societății C. și nici că intrarea în relații comerciale a clienților C. cu societatea intimată, s-a datorat divulgării de către intimata-reclamantă B. a acestei liste.

Prin urmare, în mod corect instanța de fond a reținut că, obligația intimatei de a nu contracta foștii clienți în cadrul activității desfășurate la noul angajator se subsumează unei veritabile de concurență.

Clauza de neconcurență presupune în fapt o limitare parțială a dreptului de a desfășura activitatea de agent de vânzări în folosul noului angajator și pentru a fi valabilă, trebuie să conțină și cuantumul indemnizației de neconcurență lunară, conform dispozițiilor art. 21 alin. (2) Codul muncii, care reglementează contractul de muncă dintre societatea C. și intimata-reclamantă B..

Contractul individual de muncă perfectat cu societatea C. nu cuprinde o clauză de neconcurență valabilă, și nici vreo prevedere contractuală care să restricționeze dreptul intimatei B. de a contacta foștii clienții pe care i-a gestionat.

În aceste condiții, în mod corect prima instanță a reținut ca nu există o clauză de neconcurență valabilă care să atragă răspunderea intimatelor-reclamante.

În susținerea recursului, recurentul-pârât Consiliul Concurenței a invocat, totodată, că fapta de deturnare a clientelei săvârșită de A. S.R.L. și B. a fost probată prin decizia Consiliului Concurenței, iar prima instanță a invalidat în mod incorect posibilitatea autorității de concurență de a utiliza probe circumstanțiale în dovedirea faptei prevăzute la art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991.

Criticile recurentului sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse. Înalta Curte reține că, aceste susțineri invocate prin cererea de recurs nu cuprind critici care să se subsumeze motivului de casare formal invocat de recurent, și anume, cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, instanța de control judiciar reține că, legiuitorul, reglementând calea de atac a recursului, a prevăzut, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanței de control judiciar competente, examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greșeli de apreciere a situației de fapt deduse judecății ori de valorificare a probatoriului administrat în cauză, instanța de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material sau procesual, într-una sau mai multe din ipotezele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Motivele de recurs sunt instituite, așadar, prin dispoziții procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situații ce nu au fost avute în vedere la legiferare, și trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de C. proc. civ. anterior, în care motivele vizau și netemeinicia acesteia.

Recurentul-pârât a mai invocat prin criticile din recurs că, clauza de confidențialitate inserată în cuprinsul actului adițional la contractul individual de muncă, produce efecte juridice din perspectiva Legii nr. 11/1991.

Contrar susținerilor recurentului, și în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte observă că, obligația de a nu contacta foștii clienți în cadrul activității desfășurate la noul angajator se subsumează unei veritabile de concurență.

Clauza de neconcurență presupune în fapt o limitare parțială a dreptului de a desfășura activitatea de agent de vânzări în folosul noului angajator, și pentru a fi valabilă, trebuie să conțină și cuantumul indemnizației de neconcurență lunară, potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (2) Codul muncii, care reglementează contractul de muncă din societatea C. și intimata-reclamantă B..

Contractul individual de muncă perfectat cu societatea C. nu cuprinde o clauză de neconcurență valabilă, și nici o prevedere contractuală care să restricționeze dreptul acesteia de a contacta foștii clienții pe care i-a gestionat.

Instanța de control judiciar observă că, în mod corect prima instanță a reținut că, în aceste condiții, nu există o clauză de neconcurență valabilă care să atragă răspunderea celor două intimate, iar acestea din urmă, nu au încălcat dispozițiile art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991.

Prin urmare, aspectele invocate de recurentul-pârât prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Consiliul Concurenței împotriva sentinței nr. 1000 din 18 mai 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 22 iunie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.