ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2968/2024

Ședința publică din data de 30 mai 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competență de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 04.08.2023 pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. x/2023, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială Timiș, solicitând anularea deciziei nr. R1480/06.06.2023 privind respingerea acordării unor drepturi prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 și obligarea pârâtei la emiterea unei decizii prin care să i se acorde drepturile prevăzute de acest decret-lege.

2.1. Prin sentința civilă nr. 904 din data de 23.11.2023, Tribunalul Timiș, secția de contencios administrativ si fiscal a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat în favoarea Tribunalului Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. și pe pârâta Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială Timiș.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Timiș a reținut, în esență, că din actele dosarului, mai precis din cartea de identitate provizorie și rezultatul verificării în baza de date a DEPAB, ar rezulta că domiciliul reclamantei este în orașul Eforie, jud. Constanța, motiv pentru care, în virtutea art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004, competența teritorială nu ar aparține Tribunalului Timiș, ci Tribunalului Constanța.

2.2. Prin sentința civilă nr. 406 din 21 martie 2024, Tribunalul Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal a admis, la rându-i, excepția necompetenței sale teritoriale, a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia.

În justificarea soluției adoptate, Tribunalul Constanța a învederat, în esență, că existența unei cărți de identitate provizorii, eliberate tocmai pentru motivul lipsei unui domiciliu, nu poate reprezenta un argument care să justifice faptul că reclamanta are domiciliul (nedeterminat) în jud. Constanța, câtă vreme potrivit declarației sale și a modului în care a prezentat situația sa, domiciliul reclamantei, în sensul art. 87 C. civ., este în străinătate.

A mai arătat instanța că faptul că reclamanta locuiește în mod efectiv în Germania este susținut și de acordarea unui mandat către o persoană cu domiciliul în România pentru reprezentarea sa în fața autorităților române în scopul obținerii drepturilor stabilite de Decretul-Lege nr. 118/1990, identificându-se în fața notarului cu pașaportul românesc și declarând că are domiciliul în Germania.

Analizând prezentul conflict negativ de competență, în raport de hotărârile pronunțate și de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze cauza este Tribunalul Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru următoarele considerente:

Din perspectiva determinării cadrului analizei deferite soluționării în prezentul regulator de competență, Înalta Curte observă că aspectul care a generat conflictul negativ între cele două instanțe care și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces (Tribunalul Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal și Tribunalul Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal) îl constituie, în esență, chestiunea competenței teritoriale.

Potrivit art. 87 din C. civ., prin "domiciliu" se înțelege locul unde persoana fizică declară că are locuința principală, iar în jurisprudența consolidată la nivelul secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că noțiunea de "domiciliu", ca element de determinare a competenței instanțelor judecătorești, trebuie interpretată în sens restrâns, respectiv ca adresă a domiciliului înscris în actul de identitate.

În cauza de față, reclamanta a declarat expres că locuința sa principală este în Germania, aspect ce rezultă și din înscrisurile emise de Primarul Orașului Werdohl, iar emiterea unei cărți de identitate provizorii pe numele reclamantei nu generează efectele necesare spre a face dovada unui domiciliu al acesteia în România, câtă vreme potrivit art. 20 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români:

"(1) Cartea de identitate provizorie se eliberează în următoarele cazuri: ... c) în cazul cetățenilor români cu domiciliul în străinătate, care locuiesc temporar în România".

Din cartea de identitate provizorie seria x nr. x, rezultă că motivul eliberării acesteia a fost "Lipsă locuință". De asemenea, din mențiunile fișei de evidență eliberată ca urmare a accesării bazei de date a DEPABD rezultă că, în cazul reclamantei A., cărțile de identitate provizorii au fost eliberate începând cu anul 2011 motivat de lipsa adresei de domiciliu sau de lipsa locuinței, ipoteze ce se circumscriu art. 20 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 97/2005.

Or, din conținutul normativ al acestui text de lege rezultă că, cel puțin pentru ipoteza în discuție, mențiunile din cartea de identitate provizorie vizează o locuință temporară și confirmă, totodată, existența unui domiciliu în străinătate (inclusiv în sensul art. 87 C. civ. și al normelor generale și speciale aplicabile în materia determinării competenței instanțelor judecătorești).

Înalta Curte reține că, deși prevederile art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004 reglementează o competență teritorială exclusivă, stabilită, în cazul reclamantului, persoană fizică, în raport cu domiciliul acestuia, norma specială nu conține soluții proprii care să vizeze ipoteza reclamantului cu domiciliul în străinătate.

Într-o atare situație, în virtutea art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, Înalta Curte reține că devin incidente prevederile art. 111 C. proc. civ., conform cărora:

"Cererile îndreptate împotriva statului, autorităților și instituțiilor centrale sau locale, precum și a altor persoane juridice de drept public pot fi introduse la instanța de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanța de la sediul pârâtului". Totodată, se reține că prin cererea de chemare în judecată reclamanta și-a manifestat voința în sensul alegerii instanței în circumscripția căreia se află sediul pârâtei Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială Timiș (emitentă a actului atacat), mai precis Tribunalul Timiș, drept instanță pe care a înțeles să o învestească cu soluționarea cauzei.

În raport de considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Județeană pentru plăți și inspecție socială Timiș - Comisia de aplicare a Decretului Lege nr. 118/1990, în favoarea Tribunalului Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 30 mai 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.