ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1917/2024

Ședința publică din data de 4 aprilie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a solicitat anularea în parte a Hotărârii de Guvern nr. 517/1999 privind delimitarea suprafețelor de teren strict necesare pentru cercetarea și producerea de semințe și material săditor din categorii biologice superioare și de animale de rasă și trecerea terenurilor destinate producției, aflate în administrarea institutelor și stațiunilor de cercetare și producție agricolă, în domeniul privat al statului, publicată în Monitorul Oficial Nr. 328 din 9 iulie 1999 și anularea în parte a Hotărârii de Guvern nr. 776/1999 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 517/1999 privind delimitarea suprafețelor de teren strict necesare pentru cercetarea și producerea de semințe și material săditor din categorii biologice superioare și de animale de rasă și trecerea terenurilor destinate producției, aflate în administrarea institutelor și stațiunilor de cercetare și producție agricolă, în domeniul privat al statului, publicată în Monitorul Oficial nr. 467 din 27 septembrie 1999.

Prin Sentința (intitulată Decizie) nr. 59 din 20 iunie 2023, Curtea de Apel București, secția a X-a contencios administrativ și fiscal și achiziții publice a respins excepția lipsei de interes a reclamantului, invocată de pârât; a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și a anulat în parte H.G. nr. 517/1999 și H.G. nr. 776/1999 în ceea ce privește Anexa 2 referitoare la "Suprafețele de teren din domeniul public al statului, aflate în administrația unităților de învățământ cu profil agricol" - poziția nr. 120 - "Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară din București - Ferma Băneasa - 226,61 ha", astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 766/1999.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Guvernul României, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii formulate de reclamantul A., ca neîntemeiată.

În motivarea cererii de recurs, recurentul- pârât a invocat încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor legale ce reglementează modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică a statului și regimul juridic al acestei forme de proprietate, față de împrejurarea că H.G. nr. 517/1999 este un act administrativ care pune în executare dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, conform cărora terenurile proprietate de stat, administrate de institutele și stațiunile de cercetări științifice, agricole și silvice, destinate cercetării și producerii de semințe și material săditor din categorii biologice superioare și a animalelor de rasă (...) aparțin domeniului public și rămân în administrarea acestora, impunând delimitarea suprafețelor de teren strict necesare cercetării de cele destinate producției. Aceleași reguli sunt aplicabile și terenurilor proprietate de stat folosite, la data intrării în vigoare a legii, de unitățile de învățământ cu profil agricol sau silvic și care trec în administrarea acestora.

Or, potrivit susținerilor recurentului- reclamant, instanța de fond a omis să observe inventarierea făcută prin H.G. nr. 519/1999 în aplicarea prevederii legale menționate mai sus, în contextul în care dreptul de proprietate publică al statului asupra terenului de 226,61 ha s-a născut prin efectul legii, conform art. 644 și 645 din C. civ. în vigoare la data adoptării hotărârilor contestate, terenul, împreună cu construcțiile edificate pe acesta, fiind în administrarea USAMV București, Ferma Băneasa, având în vedere H.G. nr. 123/1993 și H.G. nr. 47/1999.

Subsumat noțiunii de "lege", ca izvor al dreptului de proprietate asupra terenului în cauză, au fost enumerate, în ordinea indicată de recurent, următoarele acte normative sau dispoziții din acte normative: art. 35 din Legea nr. 18/1991, Constituția României, Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul ei juridic, H.G. nr. 517/1999, modificată prin H.G. nr. 776/1999, Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăților ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului și Legea nr. 290/2002 privind organizarea și funcționarea unităților de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii, industriei alimentare și a Academiei de Științe Agricole și Silvice Gheorghe Ionescu-Șișești. În altă ordine de idei, recurentul - pârât Guvernul României a expus o serie de considerații teroretice privind cerințele de legalitate pe care trebuie să le îndeplinească actele administrative și a susținut că hotărârile de guvern contestate au fost adoptate cu respectarea normelor de tehnică legislativă, a prevederilor art. 35 din Legea nr. 18/1991 și a normelor incidente din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

În cadrul probei cu înscrisuri, admisibilă în recurs potrivit art. 492 C. proc. civ., recurentul- pârât a depus, odată cu cererea de recurs, copiile unor înscrisuri eliberare de Biroul Județean Ilfov al Arhivelor Naționale, referitoare la situația moșiei/pădurii Băneasa în perioada 1918- 1947.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepția nulității recursului, excepție respinsă de instanța de recurs, astfel cum rezultă din practicaua prezentei decizii; în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, formulând apărări detaliate cu privire la aspectele invocate în calea de atac, pe care le consideră lipsite de temei.

În cadrul întâmpinării, intimatul- reclamant a solicitat să se țină seama și de efectul pozitiv al puterii lucrului judecat în raport cu încheierea definitivă pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală la 26.05.2023 în dosarul nr. x/2022 (pe care a anexat-o întâmpinării), în motivarea căreia se rețin unele argumente legate de regimul juridic al terenului aferent Fermei didactice Băneasa.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate în recurs, ținând seama și de apărările cuprinse în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte amintește că potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul este o cale de atac nedevolutivă, care are ca scop verificarea conformității sentinței atacate cu regulile de drept aplicabile, în limitele motivelor de casare invocate potrivit art. 488 C. proc. civ.

Contrar opiniei exprimate de Guvernul României în memoriul de recurs, faptul că în materia contenciosului administrativ recursul este reglementat prin art. 20 din Legea nr. 554/2004 nu exclude aplicarea prevederii de principiu referitoare la scopul și limitele recursului, în condițiile în care art. 28 din Legea nr. 554/2004 prevede că dispozițiile acestei legi se completează cu prevederile C. civ. și cu cele ale C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.

Or, în ceea ce privește regimul juridic al recursului, conform cadrului normativ în vigoare, acesta își păstrează caracterul de cale extraordinară de atac, incompatibilitatea normelor de drept comun din C. proc. civ. cu specificul raporturilor de drept administrativ fiind limitată la elementele pentru care legea specială conține reglementări exprese, derogatorii: durata termenului în care poate fi exercitat recursul, efectul suspensiv de executare și situațiile în care, dacă se admite recursul, se poate dispune casarea cu trimitere spre rejudecare.

Prin urmare, în examinarea motivelor formulate de recurentul- pârât, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), instanța de control judiciar va avea în vedere criticile privind încadrarea în drept a situației de fapt stabilite de prima instanță pe baza probelor administrate, fără ca în motivarea deciziei de față să fie reluate toate elementele de fapt relatate pe larg în sentința atacată și în actele procesuale ale părților, ori susținerile și apărările care nu au legătură cu aspectele de fond dezlegate de prima instanță.

Intimatul- reclamant a supus controlului instanței de contencios administrativ și fiscal, în temeiul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, două acte administrative constând în H.G. nr. 517/1999 privind delimitarea suprafețelor de teren strict necesare pentru cercetarea și producerea de semințe și material săditor din categorii biologice superioare și de animale de rasă și trecerea terenurilor destinate producției, aflate în administrarea institutelor și stațiunilor de cercetare și producte agricolă, în domeniul privat al statului, publicată în Monitorul Oficial Nr. 328 din 9 iulie 1999 și H.G. nr. 776/1999 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 517/1999 privind delimitarea suprafețelor de teren strict necesare pentru cercetarea și producerea de semințe și material săditor din categorii biologice superioare și de animale de rasă și trecerea terenurilor destinate producției, aflate în administrarea institutelor și stațiunilor de cercetare și producție agricolă, în domeniul privat al statului, publicată în Monitorul Oficial Nr. 467 din 27 septembrie 1999, în ceea ce privește Anexa 2 referitoare la "Suprafețele de teren din domeniul public al statului, aflate în administrarea unităților de învățământ cu profil agricol"- poziția nr. 120-"Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară din București - Ferma Băneasa 226,61 ha", astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 776/1999.

Conform mențiunilor cuprinse în preambulul lor, cele două hotărâri de guvern au fost adoptate în temeiul art. 35 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și al art. 10 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

În anexe sunt indicate suprafețele terenurilor și entitățile care le au în administrare, fără ca terenurile ce compun acele suprafețe totale să fie individualizate prin elemente de identificare.

Potrivit art. 35 din legea nr. 18/1991,

"(1) Terenurile proprietatea statului sunt acele suprafețe intrate în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 și înregistrate ca atare în sistemul de evidență al cadastrului funciar general și în amenajamentele silvice.

(2) Terenurile proprietate de stat, administrate de institutele și stațiunile de cercetări științifice, agricole și silvice, destinate cercetării și producerii de semințe și material săditor din categorii biologice superioare și a animalelor de rasă, precum și din administrarea Institutului pentru Testarea și Înregistrarea Soiurilor de Plante de Cultură și a centrelor sale teritoriale aparțin domeniului public și rămân în administrarea acestora. În termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi*), Guvernul, la propunerea Ministerului Agriculturii și Alimentației, va delimita suprafețele de teren strict necesare cercetării și producerii de semințe și material săditor din categorii biologice superioare și animalelor de rasă și pe cele destinate producției, din administrarea institutelor și stațiunilor de cercetare și producție agricolă.

(3) Dispozițiile alin. (2) se aplică și terenurilor proprietate de stat folosite, la data prezentei legi, de unitățile de învățământ cu profil agricol sau silvic și care trec în administrarea acestora."

La rândul său, art. 10 din Legea nr. 213/1998, în vigoare la nivelul anului 1999, prevedea că trecerea bunurilor din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean, respectiv a Consiliului General al Municipiului București sau a consiliului local, dacă prin Constituție sau prin lege nu se dispune altfel.

În acest context normativ, prima instanță a reținut că dispozițiile anterior menționate au ca premisă apartenența bunului la proprietatea statului; pentru ca un teren destinat cercetării și producerii de semințe și material săditor din categorii biologice superioare și a animalelor de rasă să aparțină domeniului public trebuie să fie proprietate de stat, adică să fi intrat în patrimoniul statului înainte de anul 1990, printr-un act emis în conformitate cu dispozițiile legilor în vigoare la acea epocă.

Concluzia judecătorului fondului reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale citate mai sus în lumina principiului ierarhiei actelor normative instituit de art. 4 din legea nr. 24/2000 și este în acord cu jurisprudența consolidată la nivelul instanței supreme, potrivit căreia, în esență, hotărârile de guvern prin care se atestă apartenența unor bunuri la domeniul public al statului ori se delimitează domeniul public de cel privat nu constituie prin ele însele titluri de proprietate în favoarea statului, ci au ca efect plasarea bunurilor respective într-un anumit regim juridic, caracteristic proprietății publice de stat sau, după caz, private (e.g. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 3830/30.06. 2011, decizia nr. 1080/28.02.2012, decizia nr. 561/7.02.2014).

În raport cu natura și conținutul hotărârilor de guvern contestate în cauza de față, pentru a întruni atributul de legalitate în raport cu normele cu forță juridică superioară incidente în raportul de drept administrativ dedus judecății, operațiunea de delimitare a suprafețelelor de teren strict necesare cercetării și producerii de semințe și material săditor din categorii biologice superioare și animalelor de rasă și a celor destinate producției din administrarea institutelor și stațiunilor de cercetare și producție agricolă putea avea ca obiect numai terenuri aflate în proprietatea statului, adică acele suprafețe de teren intrate în patrimoniul statului în conformitate cu prevederile legale.

Este de necontestat că legea constituie unul dintre izvoarele dreptului de proprietate, dar invocarea cu titlu general a dispozițiilor din C. civ. și din Legea nr. 213/1998 referitoare la acest mod de dobândire a dreptului de proprietate, fără un instrument juridic secundar care să concretizeze dreptul de proprietate al statului cu privire la un bun identificat, nu poate fundamenta direct decizia administrativă referitoare la delimitarea domeniului public de cel privat.

Or, niciunul dintre argumentele (de ordin preponderent teoretic și general) expuse în memoriul de recurs nu este în măsură să invalideze raționamentul instanței de fond, care a analizat atât cadrul legislativ existent anterior elaborării Legii nr. 18/1991, cât și intervențiile legislative și actele juridice ulterioare acelui moment, ajungând la concluzia că nu a identificat un act normativ care să confirme dreptul pârâtului asupra terenului în litigiu.

În succesiunea lor, normele din perioada anterioară anului 1990 pe care s-a fundamentat soluția Curții de apel sunt următoarele:

Art. 25 din Legea nr. 2746/02.08.1929 (publicată în Monitorul Oficial nr. 169/02.08.1929):

"(1) Întreg inventarul, toate clădirile și toate terenurile aflate azi în folosința Școalei superioare de agricultură de la Herăstrău-București și Academiei de Agricultură de la Cluj, precum și înzestrările noui prevăzute în această lege, trec în deplină proprietate Academiilor de Înalte Studii Agronomice

(2) Terenurile și clădirile afectate Academiilor de Înalte Studii Agronomice nu se vor putea înstrăina nici în total nici în parte, pentru oricare destinație ar fi"

Art. 159 din Decretul- Lege nr. 386/1942:

Facultățile de agronomie posedă în plină proprietate bunurile imobiliare de orice fel, cu inventarele respective cu care au fost înzestrate până în prezent sau cu care vor fi înzestrate în viitor".

Art. 51 din Decretul nr. 266/25.09.1948, publicat în M.Of. nr. 224/27.09.1948:

"Bunurile mobile și imobile folosite cu orice titlu de instituțiile școlare de orice grad și categorie precum și ale oricăror instituții culturale și științifice administrate sau dependente de Ministerul Învățământului Public, sunt proprietatea Statului și sunt date în folosință Ministerului Învățământului Public".

Decretul Consiliului de Stat nr. 691/28.12.1973 (aprobat prin Legea nr. 22/1974), Publicat în Buletinul Oficial nr. 7 din 14 ianuarie 1974

"Articol unic. - Se stabilește că sînt și rămîn abrogate:

a) legile și decretele cuprinse în anexele nr. 1 și 2;

b) hotărîrile, deciziile și dispozițiile Consiliului de Miniștri, precum și deciziile ministeriale, cuprinse în anexele nr. 3 și 4.

Anexele prevăzute la lit. a) și b) fac parte integrantă din prezentul decret. Anexa 1, Legi și decrete, cap. C, În alte domenii sau ramuri de activitate

(. . . . . . . . . .)

Decretul nr. 266, publicat în Monitorul Oficial nr. 224 din 27 septembrie 1948, pentru organizarea Ministerului Învățămîntului Public. (….)"

Așadar, pornind de la premisa că în anul 1974, în perioada comunistă, a intervenit abrogarea Decretului nr. 266/1948, care constituia izvorul dreptului de proprietate al statului asupra bunurilor mobile și imobile folosite cu orice titlu de instituțiile școlare de orice grad și categorie precum și ale oricăror instituții culturale și științifice administrate sau dependente de Ministerul Învățământului Public, s-a reținut corect în sentință că H.G. nr. 517/1999 nu poate constitui prin ea însăși un temei pentru includerea bunului în patrimoniul statului, întrucât acest act normativ, adoptat în aplicarea și în limitele trasate de art. 35 din Legea nr. 18/1991, nu este apt să transfere proprietatea, ci poate avea ca efect doar delimitarea regimului juridic al unor bunuri care preexistau în patrimoniul statului.

Este de menționat că recurentul- pârât nu a combătut în niciun fel acest raționament care își are temeiul în prevederile exprese ale art. 35 din Legea nr. 18/1991, ce definesc "terenurile proprietatea statului" prin raportare la prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990, criticile sale axându-se pe regimul proprietății publice, astfel cum a fost configurat prin Legea nr. 213/1998, cu referire la pct. 5 din Anexa legii (Lista cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului și al unităților administrativ teritoriale).

În această listă sunt enumerate- cu titlu exemplificativ și fără a fi individualizate- o serie de categorii de bunuri, între care, la pct. 5, figurează "terenurile care au aparținut domeniului public al statului înainte de 6 martie 1945, terenurile obținute prin lucrări de îndiguiri, de desecări și de combatere a eroziunii solului; terenurile institutelor și stațiunilor de cercetări științifice și ale unităților de învățământ agricol și silvic, destinate cercetării și producerii de semințe și de material săditor din categoriile biologice și de animale de rasă".

Legat de aceste argumente din cererea de recurs, Înalta Curte constată, pe de o parte, că recurentul- pârât omite faptul că și acest act normativ condiționează apartenența la domeniul public de existența unui titlu legal al statului asupra bunului în discuție (art. 6: Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.)

Or, după cum reiese din cele expuse mai sus, Decretul nr. 266/25.09.1948, publicat în M.Of. nr. 224/27.09.1948, care intervenise într-adevăr în perioada de referință a Legii nr. 213/1998 (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), a fost abrogat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 691/28.12.1973 (aprobat prin Legea nr. 22/1974), Publicat în Buletinul Oficial nr. 7 din 14 ianuarie 1974, iar recurentul- pârât nu a făcut o dovadă a preluării terenului în proprietatea publică a statului cu un alt titlu valabil, intervenit ulterior, pe care să îl contrapună argumentelor reținute în sentință cu privire la aplicarea art. 166 din Legea învățământului nr. 84/1995.

Pe de altă parte, Legea nr. 213/1998 prevedea, cu titlu general, categoriile de bunuri care fac parte din domeniul public al statului și al unităților administrativ- teritoriale, modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică și regimul lui juridic, dar în art. 19-22 reglementa o procedură de inventariere, de aprobare a inventarelor și de atestare a domeniului public, care conferea concretețe acestui drept de proprietate publică.

În cererea de recurs se afirmă că instanța de fond ar fi omis "să observe și inventarierea în H.G. nr. 517/1999 (. . . . . . . . . .) a tuturor universităților cu profil agricol și medicină veterinară", dar H.G. nr. 517/1999 este chiar actul contestat în cauză, nu are ca obiect inventarierea și atestarea domeniului public al statului conform art. 20 din Legea nr. 213/1998, ci a fost emisă în executarea art. 35 din legea nr. 18/1991, și, după cum s-a argumentat anterior în cuprinsul acestei decizii, nu are prin ea însăși efect constitutiv al dreptului de proprietate publică.

Inventarul bunurilor din domeniul public al statului avea să fie aprobat ulterior, prin H.G. nr. 1045/2000, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 566 din 15 noiembrie 2000, iar recurentul- reclamant nu a formulat critici referitoare la argumentul din sentință potrivit căruia imobilul constând în teren cu suprafață de 224,65 ha, situat pe șoseaua București-Ploiești nr. 42-44, sector 1 București, nu se regăsește în inventarul cuprins în anexa H.G. nr. 1045/2000 și că singurele acte care îl includ în patrimoniul statului sunt H.G. nr. 517/1999 și H.G. nr. 776/1999 privind modificarea și completarea H.G. nr. 517/1999, contestate în cauză.

În plus, Înalta Curte constată că în preambulul H.G. nr. 517/1999 și al H.G. nr. 776/1999 a fost menționat ca temei de drept, alături de art. 35 din Legea nr. 18/1992, și art. 10 din Legea nr. 213/1998, care avea ca obiect de reglementare încetarea dreptului de proprietate publică și trecerea din domeniul public în domeniul privat [(1) Dreptul de proprietate publică încetează, dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul privat. (2) Trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean, respectiv a Consiliului General al Municipiului București sau a consiliului local, dacă prin Constituție sau prin lege nu se dispune altfel. (3) Hotărârea de trecere a bunului în domeniul privat poate fi atacată în condițiile art. 8 alin. (2).]

În altă ordine de idei, Înalta Curte constată că în raport cu motivul de nelegalitate substanțială reținut în sentința atacată cu privire la hotărârile de guvern contestate nu prezintă relevanță în cauză faptul că proiectele au fost avizate conform prevederilor Legii nr. 73/1993 pentru înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Legislativ și că, în general, procedura de adoptare a fost respectată. Din același motiv, analiza argumentelor privind interpretarea art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, cu referire la sensul noțiunii de unitate de învățământ cu profil agricol sau silvic, a devenit inutilă în acest stadiu procesual.

În fine, este de menționat că legalitatea hotărârilor de guvern deduse judecății se verifică prin prisma normelor cu forță juridică superioară în vigoare la data adoptării lor (1999), astfel că nu pot fi avute în vedere referirile făcute în recurs la prevederile Legii nr. 268/2001 și ale Legii nr. 290/2002.

Având în vedere toate considerentele expuse și constatând că în cauză nu au fost identificate motive de reformare a sentinței în raport cu motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta curte va respinge ca nefondat recursul formulat potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Guvernul României împotriva Sentinței (intitulată Decizie) nr. 59 din 20 iunie 2023 a Curții de Apel București, secția a X-a contencios administrativ și fiscal și achiziții publice, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 4 aprilie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.