ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1878/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. S.A. în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, raportat la dispozițiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, a formulat în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților contestație împotriva Deciziei FGA nr. 25967/30.03.2021 prin care solicită: 1. Anularea în parte a deciziei contestate ca fiind netemeinică și nelegală.

Obligarea intimatului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata sumelor de 1.320,71 RON reprezentând penalități de întârziere și 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin decizia civilă nr. 505/2016 pronunțată de Tribunalul Gorj în Dosarul nr. x/2015.

Obligarea intimatului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului litigiu. 2. Sentința instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1605 din 9 noiembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. 3. Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A. S.A, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurenta a reluat situația de fapt, susținând, într-o primă critică, că hotărârea atacată este dată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29/2020, prin intermediul căreia s-a statuat, printre altele, că acele creanțe izvorâte din dreptul de regres exercitat de asigurătorul Casco, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă aflat în faliment, reprezintă creanțe de asigurare. Astfel, a făcut trimitere la considerentul reținut la pct. 124 din Decizia nr. 29/2020, care conține o dezlegare distinctă, aceea că daunele materiale, daunele morale și penalitățile sunt izvorâte din contractul de asigurare și reprezintă creanțe de asigurare. Așa fiind, a apreciat că decizia nu dezleagă numai problemele de drept la care se face referire în dispozitiv, dar și cu privire la alte probleme ce nu au făcut obiectul sesizării și care, în lumina dispozițiilor art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., reprezintă cel puțin principii călăuzitoare pentru soluționarea chestiunilor analizate. Prin urmare, a considerat că prin respingerea capătului de cerere privind penalitățile de întârziere solicitate, pe motiv că acestea nu rezultă din contractul de asigurare RCA, prima instanță a nesocotit caracterul obligatoriu al Deciziei nr. 29/2020 și a încălcat, totodată, dispozițiile art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., situație în care a solicitat să se dea eficiență juridică dezlegării date prin considerentul de la pct. 124 din decizia amintită și să rețină că penalitățile de întârziere aferente unei creanțe de asigurare sunt izvorâte din contractul de asigurare RCA și reprezintă creanțe de asigurare. În continuare, recurenta a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Ordinul CSA nr. 5/2010, precum și a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. A susținut că, potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, sunt creanțe de asigurări toate creanțele care rezultă dintr-un contract de asigurare, argumentul primei instanțe, în sensul că penalitățile de întârziere datorate de asigurătorul aflat în faliment nu au la bază un contract de asigurare, și, prin urmare, nu reprezintă creanțe de asigurare este eronat și ignoră prevederile art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 5/2010, potrivit cărora conținutul contractului de asigurare RCA este stabilit prin dispozițiile cuprinse în Legea nr. 136/1995 și în respectiva normă, iar la art. 15-37 cuprinse în Titlul I, Capitolul III din Normă-Contractul de asigurare, sunt menționate toate drepturile și obligațiile care formează conținutul contractului de asigurare RCA. În opinia părții, prezintă relevanță și art. 26 alin. (1) lit. a), b), c) și d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 5/2010 privind obligația de plată a despăgubirilor morale și materiale, privind obligația de plată a despăgubirilor morale și materiale și a cheltuielilor de judecată, precum și art. 37 din Norma aprobată prin același ordin privind obligația de plată a penalităților de întârziere. Astfel, a considerat că toate cele trei categorii de creanțe, (despăgubirile, cheltuielile de judecată și penalitățile de întârziere) sunt reglementate prin dispoziții ce formează conținutul contractului de asigurare RCA, rezultând astfel din contractul de asigurare, iar în temeiul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată reprezintă creanțe de asigurare tocmai ca urmare a faptului că sunt reglementate prin dispoziții ce formează conținutul contractului de asigurare RCA, faptul că acestea sunt activate în contextul unei culpe a asigurătorului aflat în faliment neschimbând acest aspect. În concluzie, a arătat că nu culpa asigurătorului este criteriul în funcție de care se determină dacă o creanță este sau nu creanță de asigurare, ci faptul rezultării creanței din contractul de asigurare, solicitând că se constate că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3), art. 26 alin. (1) și art. 37 din Ordinul CSA nr. 5/2010, prima instanță reținând în mod greșit că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu ar rezulta din cuprinsul unui contract de asigurare. În opinia părții, prima instanță a încălcat și art. 2 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/2015, având în vedere că a înlăturat din sarcina Fondului obligația de garanție pe care acesta o are în temeiul acestor prevederi legale. În continuare, recurenta a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată și cu greșita înțelegere a normelor de drept invocate în contestație, respectiv a dispozițiilor art. 2214 din C. civ., care reprezintă norma generală de la care derogă norma specială, și anume Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 5/2010. Prin urmare, din contractul de asigurare nu decurge doar despăgubirea, adică suma necesară pentru acoperirea daunelor morale și materiale astfel cum a reținut instanța, ci inclusiv penalitățile de întârziere, potrivit art. 37 din Normă. În fine, recurenta a criticat sentința atacată și pentru că, în opinia acesteia, este contrară dispozițiilor art. 435 din C. proc. civ., referitor la opozabilitatea hotărârilor judecătorești, în acest sens arătând că solicitarea de plată adresată Fondului are la bază inclusiv o hotărâre judecătorească prin care societatea B. S.A. a fost obligată la plata sumelor reprezentând penalități de întârziere și/sau cheltuieli de judecată. Așadar, este evident că instanța de judecată s-a pronunțat asupra penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată ca reprezentând creanțe de asigurare datorate de asigurătorul RCA. Or, a permite Fondului să repună în discuție natura juridică a sumelor acordate prin sentința civilă nr. 505/2016, pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr. x/2015, echivalează cu o ignorare sau cu o negare a relativității efectelor acestei hotărâri judecătorești, deci cu o încălcare a prevederilor art. 435 din C. proc. civ. În opinia părții, odată stabilit faptul că penalitățile de întârziere își au sursa în contractul de asigurare RCA și că reprezintă creanțe de asigurare în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, nu există niciun motiv justificat pentru care Fondul să refuze plata acestor sume, întrucât penalitățile de întârziere au sursa în contractul de asigurare RCA și, prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, reprezintă creanțe de asigurări garantate de Fond. În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Apărarea intimatului-pârât Prin întâmpinare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate, fiind temeinică și legală. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea în parte a Deciziei nr. 25967/30.03.2021 și obligarea intimatei FGA la plata sumelor de 1320,71 RON reprezentând penalități de întârziere și 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată. Prin Decizia nr. 25967/30.03.2021, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a admis cererea de plată formulată de reclamantă pentru suma de 5262 RON, reprezentând despăgubiri, și a respins plata sumei de 1520,71 RON, reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată. Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată. Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt. Referitor la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Înalta Curte reține că partea nu a dezvoltat critici circumscrise acestuia, astfel, respectivul motiv este invocat în mod formal, criticile părții vizând greșita aplicare a normelor de drept material, așa încât vor fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Înalta Curte constată că nu poate primi criticile recurentei, care, în esență, sunt centrate pe împrejurarea că sentința atacată este dată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29/2020 (pct. 124), cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 5/2010, a celor cuprinse la art. 4 alin. (1) lit. a), precum și a art. 2214 din C. civ., fiind contrară, totodată, și dispozițiilor art. 435 din C. proc. civ. referitoare la opozabilitatea hotărârilor judecătorești. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu se înscriu în categoria creanțelor de asigurări și nu reprezintă o obligație legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, cum în mod corect a reținut și prima instanță. Din această perspectivă sunt relevante prevederile Legii nr. 503/2004, ale Legii nr. 213/2015 și ale Normei ASF nr. 16/2015. Potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului". Dispozițiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd ca, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență. Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanțe de asigurări se includ "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;". Dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv: "(3) Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art.

(...)" Totodată, se observă că prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că: "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite.", iar potrivit art. 2217 din același cod: "Despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma asigurată." Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, și nu plăți ale unor accesorii (penalități de întârziere, cheltuieli de judecată, dobânzi legale) stabilite în sarcina asiguratorului falit, care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligațiilor contractuale la termenul scadent, conform art. 37-38 din Norma ASF nr. 23/2014. acestea nereprezentând creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul nu are obligația de a le plăti din disponibilitățile sale. De asemenea, prevederile C. civ., sus-menționate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Așadar, Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, prin urmare reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia drepturile și obligațiile asigurătorului din contractul de asigurare. Or, Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie și penalitățile de întârziere, dobânzile legale și alte creanțe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii și a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenței. Altfel spus, în cadrul raportului de garantare născut ca urmare a falimentului asigurătorului, Fondul achită din disponibilitățile sale doar acele sume care reprezintă creanțe de asigurări, definite conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Așadar, din interpretarea Legii nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispozițiile actului normativ menționat. În același sens sunt și dispozițiile art. 1535 din C. civ. care prevăd că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancțiunile în discuție constând în penalități de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri. Rezultă astfel că raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părți, conform dispozițiilor art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995. Altfel spus, activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege incidente societăților de asigurare, respectiv cele referitoare la penalitățile de întârziere sau cheltuielile de judecată, întrucât acestea nu se referă la modalități de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 și nici Norma A.S.F. nr. 16/2015 neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităților de întârziere în situația în care asigurătorul nu și-a îndeplinit obligațiile. Prin urmare, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul societății de asigurare nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă neputând fi primite. În aceste condiții, s-a apreciat în mod corect că cererea de acordare a sumelor reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu reprezintă creanțe de asigurare, ci au o altă cauză juridică decât contractul de asigurare (care presupune asigurarea contra cost a riscului asigurat), fiind obligații civile ce rezultă din comportamentul culpabil al societății de asigurare ce pot fi valorificate de recurenta-reclamantă în procedura de faliment, potrivit dispozițiilor Legii nr. 85/2014. Înalta Curte reține că nu pot fi primite nici alegațiile recurentei-reclamante referitoare la pretinsa încălcare a art. 435 din C. proc. civ., acest text de lege prevede că hotărârea judecătorească produce efecte numai între părți și succesorii acestora, or, Fondul de Garantare a Asiguraților este un terț față de hotărârea judecătorească ce privește asigurătorul. Cât privește invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai exact a considerentelor de la pct. 124, instanța de control judiciar reține că prin această decizie nu s-a stabilit că penalitățile de întârziere sau cheltuielile de judecată reprezintă creanțe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, ci s-a constatat că în cuprinsul definiției date noțiunii de creanță de asigurare legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări", întrucât a înțeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care unește aceste creanțe și impune a fi tratate ca fiind una singură, și anume contractul de asigurare, ipoteză care, așa cum s-a arătat, nu se verifică în cauză, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de conduita culpabilă a asigurătorului în faliment, așa încât respectiva decizie nu este incidentă. În concluzie, recunoașterea calității de creanțe de asigurări este condiționată de împrejurarea ca despăgubirile solicitate de asigurător și achitate de Fondul de Garantare a Asiguraților să aibă drept izvor contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală. Or, în cazul penalităților de întârziere și al cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanță izvorât din comportamentul ilicit al asigurătorului, respectiv din nerespectarea obligației de plată și din litigiul generat de o astfel de conduită, ambele născând drepturi și obligații extrinseci contractului de asigurare și numai între părțile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului aflat în faliment. În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea deciziei contestate, judecătorul fondului apreciind în mod corect că suma solicitată cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015. În concluzie, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.