ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 961/2024

Ședința publică din data de 25 aprilie 2024

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin hotărârea arbitrală nr. 124 din 09.05.2023, pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat, în dosarul nr. x/2023, s-a admis acțiunea și a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 65.933,79 RON, reprezentând despăgubirea aferentă dosarului de daună x, precum și penalitățile de întârziere de 0,2%/zi de întârziere, raportate la debitul de 65.933,79 RON, calculate începând cu data de 06.09.2020, până la plata integrală a debitului principal.

De asemenea, a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 5.868,82 RON, reprezentând taxe arbitrale în sumă de 5.568,82 RON și taxă de înregistrare dosar în sumă de 300 RON.

Prin încheierea de ședință din data de 03.08.2023, a fost admisă excepția inadmisibilității capătului de cerere privind suspendarea executării hotărârii arbitrale nr. 124/09.05.2023, fiind respinsă cererea ca inadmisibilă.

La termenul de judecată din data de 14.09.2023, instanța a respins excepția insuficientei timbrări a acțiunii în anulare și excepția tardivității formulării acțiunii în anulare, ambele invocate prin întâmpinare de pârâta A. S.R.L., ca neîntemeiate.

Prin sentința civilă nr. 41 din 14 septembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2023, s-a admis acțiunea în anulare formulată de pârâtă, a fost anulată hotărârea arbitrală atacată și a fost trimisă cauza spre soluționare la Judecătoria Sectorului 1 București, competentă material și teritorial.

Autoarea recursului a analizat incidența Normei A.S.F. nr. 18/2017 asupra arbitrajului, arătând că, potrivit art. 541 C. proc. civ., arbitrajul este o jurisdicție alternativă cu caracter privat, iar legea recunoaște dreptul de a apela la metode alternative de soluționare a disputelor, fără a fi obligatorie deducerea acestora instanțelor judecătorești.

În aprecierea recurentei, anumite domenii de activitate sunt exceptate de la regula caracterului voluntar al arbitrajului, acesta fiind cazul asigurărilor, unde Norma A.S.F. nr. 18/2017 derogă de la cerința încheierii convenției arbitrale, concordant reglementării europene, respectiv Directiva nr. 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului.

Intrată în vigoare la 01.08.2017, norma înlocuiește, în viziunea recurentei, convenția arbitrală, îndrumând părțile spre utilizarea modurilor alternative de soluționare a disputelor.

În continuare, recurenta a citat dispozițiile Normei nr. 18/2017, art. 4 alin. (3), art. 5 alin. (4), art. 6 alin. (4), art. 7 alin. (3) și (4) și a reiterat că arbitrajul permite soluționarea litigiilor cu celeritate, flexibilitate și costuri reduse, cu efectul degrevării instanțelor judecătorești.

Subsecvent, recurenta a redat prevederile art. 542 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. pentru a arăta domeniile în care arbitrajul este permis, subliniind că persoanele juridice de drept public au facultatea de a încheia convenții arbitrale, în anumite limite.

Evocând noțiunea de "cerere" din art. 30 C. proc. civ. și de "petiție" din art. 2 pct. 2 al Normei nr. 18/2017, recurenta-reclamantă a susținut faptul că legiuitorul a echivalat sesizarea instanței statale cu cea a instanței arbitrale.

Totodată, a invocat dispozițiile art. 115 alin. (2) din C. proc. civ., deducând că, sub rezerva încălcării art. 115 alin. (1), părțile într-un litigiu de asigurări pot sesiza fie instanța statală, fie instanța arbitrală.

Susținând că Norma nr. 18/2017 este o normă metodologică, de punere în aplicare a Legii nr. 132/2017, recurenta a calificat drept greșită concluzia că, în lipsa unei convenții arbitrale, instanța arbitrală nu poate soluționa cererea de arbitrare. Citând dispozițiile art. 23 alin. (5) și (6) din Legea nr. 132/2017, care fac referire expres la soluționarea alternativă a litigiilor, a arătat că nu este necesară o convenție sau clauză compromisorie, care ar restrânge drepturile persoanei prejudiciate.

Recurenta a subliniat că tribunalul arbitral, în administrarea jurisdicției sale, poate stabili reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun, singura limitare fiind reprezentată de ordinea publică și de dispozițiile imperative ale legii, legiuitorul acordând posibilitatea completării unei legi ordinare, prin norme cu forță juridică inferioară, cum ar fi regulamentele de arbitraj.

În continuare, recurenta a citat definiția arbitrajului din art. 203 al Directivei nr. 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului și a evocat art. 11 din Constituția României, care stabilește prioritatea dreptului european față de dreptul național, pentru a conchide că, prin aplicarea Directivei nr. 2009/138/CE, este adjudecată competența tribunalului arbitral în soluționarea petițiilor, sub forma cererii arbitrale, inclusiv a celor având ca obiect pretenții și proceduri derivând din Legea nr. 132/2017 și Norma A.S.F. nr. 18/2017.

Recurenta a expus considerente privind soluționarea pe cale alternativă a litigiilor din domeniul asigurărilor, citând prevederile art. 7 pct. 4 lit. d) din Norma nr. 18/2017, care, potrivit aprecierii sale, derogă de la forța obligatorie a contractului potrivit dispozițiilor art. 1270 alin. (2) C. civ.

În acest sens, autoarea recursului a arătat că, întrucât prin contractul de asigurare nu sunt clauze care să reglementeze soluționarea eventualelor litigii, Norma A.S.F. nr. 18/2017 acordă consumatorului (terțul păgubit) dreptul de a opta pentru o cale de soluționare alternativă a litigiului (conciliere, arbitraj sau mediere) în funcție de statutul juridic al acestuia.

Față de aspectele expuse, recurenta a subliniat că lipsa convenției arbitrale în formă scrisă, cerută de art. 548 C. proc. civ., este complinită de art. 7 pct. 3 al Normei A.S.F. nr. 18/2017.

În finalul memoriului de recurs, autoarea căii de atac a conchis, în ceea ce privește arbitrabilitatea litigiilor izvorâte din contractul RCA, că acestea nu fac parte din cele prevăzute de art. 542 alin. (1) C. proc. civ., în care arbitrajul nu este permis.

Cauza a fost înregistrată la 12 decembrie 2023 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, iar prin rezoluția din 26 ianuarie 2024, s-a fixat termen de judecată la 25 aprilie 2024.

În cauză s-a stabilit în sarcina recurentei A. S.R.L. o taxă judiciară de timbru aferentă soluționării recursului, în cuantum de 200 RON, conform dispozițiilor art. 24 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013, iar aceasta a fost înștiințată cu privire la obligația de achitare a taxei, potrivit dovezii aflate la dosarul de recurs, însă nu s-a conformat.

Este de menționat că prin art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 a fost statuat principiul potrivit căruia acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, taxe datorate atât de persoanele fizice, cât și de persoanele juridice, care se plătesc anticipat sau, în mod excepțional, până la termenul stabilit de instanță.

Art. 32 din O.U.G. nr. 80/2013 prevede că "taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în primă instanță, cât și pentru exercitarea căilor de atac, în condițiile prevăzute de lege".

De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se datorează și se plătesc anticipat, iar alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 stabilește că, în măsura în care cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, părții i se pune în vedere, în condițiile art. 200 alin. (2) teza I C. proc. civ., obligația de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanță și de a transmite la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării.

Totodată, potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În aplicarea acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că autoarea recursului nu a timbrat calea extraordinară de atac formulată, deși a fost citată cu mențiunea de a depune dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 200 RON, sub sancțiunea anulării cererii, potrivit adresei aflate la dosarul de recurs.

Constatând că până la termenul din 25 aprilie 2024 recurenta nu s-a conformat obligației de timbrare a căii extraordinare de atac, potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013, Înalta Curte urmează să aplice sancțiunea prevăzută de art. 197 C. proc. civ. și să anuleze recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 41/2023 din 14 septembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 41/2023 din 14 septembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 aprilie 2024.