ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 465/2024

Ședința publică din data de 5 martie 2024

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea introdusă pe rolul Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituționalizat la 25.08.2023, sub dosar nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata creanței principale, în cuantum de 3.208,90 RON, reprezentând diferența de despăgubire neachitată, aferentă dosarului de daună nr. x; obligarea pârâtei la plata penalităților de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la 26.11.2020 până la data plății efective a creanței principale; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința arbitrală nr. 176 din 22.05.2023, pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat, a fost admisă, în parte, acțiunea reclamantei, fiind obligată B. S.A. să achite A. S.R.L. suma de 3.208,90 RON, reprezentând diferența de despăgubire aferentă dosarului de daună nr. x, precum și penalități de întârziere de 0,2%/zi de întârziere, raportat la debitul de 3.208,90 RON, calculate începând cu 05.01.2021, până la plata integrală a debitului principal. Totodată, a fost obligată B. S.A. să achite A. S.R.L. suma de 1.271,69 RON, reprezentând taxe arbitrale în sumă de 971,69 RON și taxă de înregistrare dosar în sumă de 300 RON.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești la 25.07.2023 reclamanta B. S.A. a solicitat anularea hotărârii arbitrale nr. 176 din 22.05.2023, pronunțate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat în dosarul nr. x/2022 și trimiterea cauzei spre judecare la Judecătoria Sectorului 1 București.

Prin sentința nr. 47 din 19 septembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a fost admisă excepția inadmisibilității, invocată din oficiu, fiind respinsă cererea în anulare, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe, recurenta-reclamantă B. S.A., prin lichidator judiciar C.. a formulat recurs, prin care a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea sentinței atacate și, în rejudecare, anularea sentinței arbitrale și trimiterea cauzei spre judecare la Judecătoria Sectorului 1 București.

În motivare, recurenta susține că instanța a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a normelor de drept material ce guvernează materia arbitrajului.

Astfel, a arătat că, prima instanță nu a ținut cont de faptul că arbitrajul, potrivit deciziei Curții Constituționale nr. 100 din 7 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 7 iulie 2017, constituie o excepție de la principiul potrivit căruia, înfăptuirea justiției se realizează prin instanțele judecătorești și reprezintă acel mecanism juridic eficient, menit să asigure o judecată imparțială, mai rapidă și mai puțin formală, confidențială, finalizată prin hotărâri susceptibile de executare silită. Arbitrajul se organizează și se desfășoară potrivit convenției arbitrale încheiate între părți, cu respectarea principiului libertății de voință a acestora, sub rezerva respectării ordinii publice, a bunelor moravuri, precum și a dispozițiilor imperative ale legii. Prin urmare, părțile pot stabili, prin convenția arbitrală sau printr-un act adițional încheiat ulterior, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea și înlocuirea arbitrilor, termenul și locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea recursului și, în general, orice alte norme privind buna desfășurare a arbitrajului.

Astfel, arată că, prin cererea în anulare, B. S.A. a invocat faptul că, Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat este abilitat să judece litigii civile, în care sunt implicate persoane juridice și/sau fizice, cu condiția ca acestea să fi încheiat în prealabil o convenție arbitrală scrisă. Or, arată că, între societatea B. și A. nu există o convenție arbitrală în vederea soluționării pe cale amiabilă a litigiilor.

Însă, învederează că instanța a apreciat faptul că, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 542 alin. (1) C. proc. civ. și a art. 7 alin. (3) și (4) din Norma ASF nr. 18/2017 rezultă, pe de o parte, că litigiile în materia asigurărilor nu sunt excluse domeniului arbitrajului, iar pe de altă parte, că, în aceste litigii, consumatorul are posibilitatea de a solicita soluționarea pe calea arbitrajului, fără ca această posibilitate să fie condiționată de acordul societăților de asigurare sau de inserarea unei clauze contractuale prealabile în contractul de asigurare.

Recurenta-reclamantă susține că această interpretare este eronată și nu ține cont de prevederile C. proc. civ. care reglementează instituția arbitrajului, condiția existenței unei convenții arbitrale fiind esențială pentru sesizarea legală a instanței arbitrale și atragerea competenței acesteia în soluționarea recursului.

Totodată, susține că, o interpretare contrară a acestor dispoziții, prin adăugare la lege, în sensul includerii litigiilor dintre terțul păgubit și asigurătorul RCA în categoria litigiilor ce pot fi soluționate pe calea arbitrajului, încalcă în mod flagrant principiul autonomiei de voință a acestuia din urmă.

În concluzie, recurenta apreciază că, în lumina prevederilor art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Curtea de apel trebuia să constate incidența textului de lege mai sus menționat și să dispună anularea hotărârii arbitrale atacate, care a fost dată cu nerespectarea dispozițiilor obligatorii ale C. proc. civ. și principiilor avute în vedere de legiuitor.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei A. S.R.L. la 13.12.2023 .

La 09.01.2024, în termen legal, intimata a depus întâmpinare, comunicată recurentei, prin care a invocat excepțiile tardivității și inadmisibilității recursului, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând, cu prioritate, în temeiul art. 248 C. proc. civ., excepția nulității recursului formulat de recurenta-reclamantă, invocată din oficiu, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e, precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal sunt sancționate cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că, prin cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă B. nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate împotriva sentinței atacate, care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, instanța supremă constată că, deși recurenta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea acestui motiv de recurs nu a adus critici concrete împotriva raționamentului instanței expus în hotărârea atacată, ci a reluat, în esență, motivele acțiunii în anulare privind inexistența unei clauze arbitrale și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 7 alin. (3) din Norma ASF privind procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare și reasigurare și brokerilor de asigurare.

Nu se poate considera, însă, că afirmațiile recurentei din cuprinsul cererii de recurs reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, în sensul exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., care impun formularea unei argumentații juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu dispozițiile legale menționate, instanța de recurs neputându-se substitui părții, în sensul de a completa deductiv argumentația căii de atac.

În acest sens, instanța supremă reține că, prin hotărârea atacată, curtea de apel nu a aplicat normele de drept material invocate de recurentă prin memoriul de recurs și nu a dezlegat pe fond aspecte privind posibilitatea intimatei de a sesiza instanța arbitrală. Ceea ce a reținut, în realitate, este că, întrucât B. nu a formulat întâmpinare în termen legal și nu a invocat excepția de necompetență în fața instanței arbitrale, a intervenit decăderea societății de asigurare din a invoca inexistența unei convenții arbitrale și, prin raportare la prevederile art. 608 alin. (2) C. proc. civ., acest aspect nu mai poate fi invocat ca motiv pentru anularea hotărârii arbitrale.

În aceste circumstanțe, criticile recurentei-reclamante sunt străine de motivarea curții de apel din sentința atacată, ce constituie obiect al recursului și nu pot fi primite spre analiză în această etapă procesuală.

În plus, nu au fost identificate motive de ordine publică care să poată fi ridicate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Față de considerentele expuse, întrucât accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, dând eficiență prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3), coroborate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă B. S.A., prin lichidator judiciar C.., împotriva sentinței nr. 47 din 19 septembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă B. S.A., prin lichidator judiciar C.., împotriva sentinței nr. 47 din 19 septembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 martie 2024.