ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 787/2024

Ședința publică din data de 10 aprilie 2024

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin actiunea înregistrată sub dosar nr. x/2018 pe rolul Tribunalului Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, astfel cum aceasta a fost ulterior precizată, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 1013 C. proc. civ., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca prin hotărâre judecătorească să se dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de 330.573 RON, precum și a penalităților de întârziere contractuale și a dobânzii legale penalizatoare, calculate defalcat de la data fiecărei scadențe și până la data plății efective; cu cheltuieli de judecată.

Ulterior, reclamanta a redus valoarea pretențiilor la suma de 198.638,37 RON, arătând că, după formularea acțiunii, pârâta a achitat suma de 7.500 RON prin virament bancar și că s-a realizat o compensare tripartită a sumei de 124.434,63 RON, pe care reclamanta o datora față de C. S.R.L., societate din grupul de interes economic din care face parte și pârâta.

La 15.05.2018, prin cererea depusă la dosar, reclamanta a redus din nou valoarea pretențiilor la suma de 148.804,31 RON, arătând că ulterior formulării acțiunii, pârâta a comunicat factura x/30.04.2014, conform cărei reclamanta datorează pârâtei suma de 50.034,96 RON.

La 22.05.2018, reclamanta a depus la dosar precizare, arătând că dorește să își întemeieze pretențiile pe dreptul comun.

Prin sentința nr. 338 din 14 octombrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea civilă formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 92 din 8 martie 2023, Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 338 din 14 octombrie 2020, pronunțate de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018 și, în consecință, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că: a admis în parte acțiunea civilă precizată formulată de reclamantă și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 138.604,31 RON, reprezentând comision; a menținut în rest dispozițiile sentinței atacate.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 4.081,8 RON cu titlu de cheltuieli de judecată la fond, reprezentând taxa judiciară de timbru, precum și suma de 12.570,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu expert.

Împotriva acestei decizii, ambele părți au declarat recurs.

În susținerea recursului declarat, recurenta-reclamantă arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 6 alin. (1) din contractul de subfranciză nr. x/6.11.2012, art. 1.270, art. 1.266-1.269, art. 1.531 alin. (1), art. 1.538, art. 1.539 C. civ.

Recurenta-reclamantă susține că teza alegată de instanța de apel în sensul că aplicabilitatea art. 6.1 teza I din contract s-ar referi doar la îndeplinirea obligațiilor asumate de reclamată în temeiul art. 5 din contract este vădit nelegală și reprezintă o interpretare eronată a contractului, cu încălcarea regulilor stabilite de art. 1.266-1.269 C. civ.

Aceasta în condițiile în care art. 6 alin. (1) din contract se referă ad litteram la răspunderea părților (la plural) și la orice plată restantă, iar art. 6.2 din contract stipulează că părțile sunt responsabile (din nou la plural) pentru neîndeplinirea obligațiilor sau pentru îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor care decurg din contract

Recurenta-reclamantă subliniază că noțiunile folosite sunt: părți, orice plată restantă, părțile sunt responsabile, determinând aplicabilitatea clauzei pentru oricare dintre părțile contractante, pentru orice neîndeplinire a unei obligații contractuale de către oricare dintre părțile contractului, precum și pentru orice plată restantă în economia derulării contractului.

Sub aceste aspecte, recurenta-reclamantă arată că instanța de apel a interpretat nelegal contractul juridic dedus judecății, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Aprecierea instanței de apel în sensul că art. 6 alin. (1) din contract doar creează aparența că se aplică pentru orice plată, contravine unei ordini juridice firești, înțelesul acestei clauze fiind clar ca fiind aplicabil și în caz de nerespectare a obligațiilor contractuale de către pârâtă.

Aceasta cu atât mai mult cu cât curtea de apel a reținut că debitul principal la care a obligat-o pe pârâtă are izvor contractual în art. 3.1 din contract.

Reiterează recurenta-reclamantă că, în acord cu dispozițiile art. 1.516 C. civ., în calitate de creditor, are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației, iar pentru neexecutarea la timp, fără justificare sau culpabilă a obligației, are dreptul la daune-interese. Distinct, conform art. 1.538 C. civ., clauza penală este aceea prin care părțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestație în cazul neexecutării obligației principale, executarea în natură a obligației principale putând fi cerută fără dovada vreunui prejudiciu și cumulată cu aplicarea clauzei penale, când penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea la timp a obligației principale.

Recurenta-reclamantă susține că art. 6 alin. (1) și (2) din contract stipulează clauza penală pentru neexecutarea la timp a obligațiilor, că neîndeplinirea obligațiilor de plată de către pârâtă a fost stabilită de instanța de apel, iar neplata sumelor datorate la scadențele contractuale o îndreptățește convențional și legal la perceperea penalităților contractuale de întârziere.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă, în susținerea recursului, invocă faptul că instanța de apel a procedat la identificarea eronată a cauzei pretențiilor deduse judecății, precum și la analiza superficială a raporturilor juridice între părți.

Recurenta-pârâtă arată că reclamanta și-a fundamentat pretențiile pe contractul de subfranciză nr. x/16.11.2012, încheiat între B. S.R.L., în calitate de proprietar de drept - francizor și A. S.R.L., în calitate de utilizator.

Recurenta-pârâtă susține că, analizând contractul, se poate constata că singurele obligații de plată sunt prevăzute în sarcina reclamantei A., în calitate de utilizator, nicidecum în sarcina pârâtei B., în calitate de proprietar de drept, care a avut ca singură obligație principală în baza contractului punerea la dispoziția A. a mărcii x. În schimbul dreptului de a utiliza marca x, A. avea o serie de obligații corelative, atât cu caracter patrimonial (art. 5 - Anexa 2 din contract), cât și cu caracter nepatrimonial (art. 3 din contract).

Recurenta-pârâtă apreciază că, prin hotărârea atacată, instanța a interpretat în mod greșit cauza pretențiilor reclamantei în cuantum de 148.804,31 RON, apreciind că acestea își găsesc izvorul în prevederile art. 3.1. din contractul de subfranciză nr. x/16.11.2012.

Însă, așa cum arată recurenta-pârâtă, art. 3 din contract stipulează "Obligațiile utilizatorului", deci obligațiile A. S.R.L., iar mai precis, art. 3.1. indicat de instanța stipulează că:

"Utilizatorul are obligația de a furniza clienților gama completă de servicii și produse x și anume: închirierea vehiculelor către persoane fizice sau juridice, cu sau fără asigurarea unui conducător auto, precum și rezervarea unor astfel de servicii de la terțe părți, membre ale sistemului x".

Astfel, analizând hotărârea recurată, prin raportare la prevederile art. 3.1. indicate, se poate constata că instanța de apel a apreciat în mod paradoxal că pârâta datorează o sumă de bani în baza unei clauze contractuale care stipulează o obligație în sarcina reclamantei A., iar nu o obligație în sarcina B..

Potrivit recurentei-pârâte, pentru ca raționamentul instanței de apel să fie unul legal și temeinic, respectiv cauza pretențiilor să fie într-adevăr contractul de subfranciză, în cuprinsul acestuia ar fi trebuit să se regăsească atât obligația expresă a B. de plată a unor sume, cât și cuantumul acestor sume sau prețul serviciilor pretins prestate de reclamantă în baza contractului.

Cu toate acestea, astfel cum susține recurenta-pârâtă, deși instanța de apel nu a putut identifica nicio asemenea clauză în contract a conchis, printr-o interpretare superficială a celorlalte probe, că suma de 138.604,31 RON este datorată de pârâtă în baza contractului de subfranciză, indicând în mod eronat o dispoziție contractuală inaplicabilă ca temei de plată.

De altfel, reclamanta nu a putut indica articolele din contractul de subfranciză prin care se stipulează că pârâta are obligația de a plăti aceste sume, pentru simplul motiv că asemenea clauze contractuale nu există.

Mai mult decât atât, recurenta-pârâtă apreciază că, interpretând prevederile art. 3.1 din contract, inclusiv prin coroborare cu celelalte dispoziții contractuale, se poate constata că prin contractul de subfranciză nr. x/16.11.2012 sunt stabilite obligații de plată numai în sarcina A. S.R.L., în calitate de utilizator, nicidecum în sarcina B. S.R.L. - proprietar de drept, aceste aspect fiind reținut și de către instanța care a admis apelul împotriva hotărârii privind înființarea măsurilor asigurătorii.

Totodată, recurenta-pârâtă solicită ca instanța de control judiciar să constate că în cuprinsul contractului de subfranciză se prevede în mod expres la art. 8.3. faptul că "Orice modificare a prezentului Contract necesită un act adițional aprobat și semnat în mod corespunzător de către Părți".

Or, prin interpretarea făcută, instanța de apel a modificat în mod nepermis contractul de subfranciză, adăugând obligații de plată în sarcina B. în urma unei analize superficiale a celorlalte mijloace de probă (martori, raport expertiză).

În acest sens, recurenta-pârâtă reproduce exhaustiv pasaje din depoziția martorului audiat și din raportul de expertiza contabilă, susținând că, stabilind obligații de plată care nu rezultă din contract, în baza unor depoziții de martor, instanța de apel a încălcat prevederile art. 309 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora, în contra sau peste ceea ce este conținut într-un înscris, nu este admisibilă proba cu martori.

O altă critică vizează greșita respingere a excepției de neexecutare, precum și faptul că instanța de apel nu a analizat obligațiile încălcate de reclamantă.

Recurenta-pârâtă susține că, independent de faptul că pretențiile reclamantei nu izvorăsc din contractul de subfranciză nr. x/16.11.2012, astfel cum în mod greșit a reținut instanța de apel și după cum a arătat anterior, a înțeles să invoce, în subsidiar, și excepția de neexecutare față de propriile obligații încălcate de către reclamantă.

Însă, Curtea de Apel Alba Iulia, deși a considerat că suma de 138.604,31 RON este datorată de B. în baza contractului de subfranciză nr. x/16.11.2012, nu a mai analizat obligațiile neexecutate/executate în mod defectuos/încălcate de către A. S.R.L., apreciind că acestea nu sunt apte să paralizeze acțiunea reclamantei. Instanța de apel s-a limitat la a reține faptul că aceste categorii de obligații încălcate nu justifică dreptul B. de a suspenda plata, întrucât nu există reciprocitate și interdependență între obligațiile părților contractante.

Recurenta-pârâtă apreciază că raționamentul instanței de apel este contrar legii, întrucât atât timp cât s-a constatat faptul că obligația de plată a B. decurge din contractul de subfranciză, iar obligațiile arătate ca fiind neexecutate/executate defectuos/încălcate rezultă din același contract, sunt incidente dispozițiile art. 1.556 C. civ.

De asemenea, recurenta-pârâtă arată că raționamentul instanței contravine dispozițiilor art. 7.7 din contract, care stipulează în mod expres o formă a excepției de neexecutare.

Astfel, recurenta-pârâtă consideră că independent de argumentele privind reciprocitatea și interdependența obligațiilor, câtă vreme instanța a constatat că obligația B. ar decurge din contractul de subfranciză nr. x/16.11.2012, orice neîndeplinire a obligațiilor asumate de către A. în temeiul aceluiași contract atrăgea dreptul B. să rețină orice sumă datorată în temeiul art. 7.7 din contract.

Mai arată recurenta-pârâtă că, în anul 2017 a avut loc un audit x de unde au rezultat numeroase încălcări ale obligațiilor de către subfrancizorul din Sibiu, respectiv reclamanta A. S.R.L., ceea ce a determinat B. S.R.L. să invoce excepția de neexecutare.

În consecință, recurenta-pârâtă consideră că instanța de apel a aplicat în mod greșit legea (art. 1.556 C. civ.) și a nesocotit prevederile art. 7.7 din contract, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Raționamentul instanței de apel în sensul că dreptul de a suspenda plata nu intervine câtă vreme A. și-a îndeplinit obligația de a rezerva serviciile de închiriere vehicule, în opinia recurentei-pârâte, contravine dispozițiilor legale și contractuale arătate anterior.

Mai mult decât atât, obligațiile contractuale ce incumbau subfrancizorului A. S.R.L. alcătuiau un tot unitar potrivit contractului, ele neputând fi tratate individual, ci doar interdependent, sens pentru care apreciază că instanța de apel a interpretat în mod greșit legea și contractul părților.

În acest sens, recurenta-pârâtă redă obligațiile contractuale pretins a fi fost încălcate de reclamantă, care nu au fost analizate pe fondul cauzei de către instanța de apel și față de care a înțeles să invoce excepția de neexecutare, respectiv art. 3.6, art. 3.13, art. 5.8, art. 7.5 din contract.

Mai susține recurenta-pârâtă că, din analiza documentelor contabile se poate observa că A. S.R.L., în realitate, nu a alocat întregul procent aferent fondului de marketing de 3,5% din venituri, aducând ample argumente în acest sens, prin raportare la înregistrările contabile și la aspectele reținute în raportul de expertiză contabilă.

Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că singura sumă care poate fi privită ca dovedită în ceea ce privește cheltuielile cu marketingul este suma evidențiată în contul 623.1 x în balanța oficială înregistrată la bilanț și depusă la A.N.A.F., respectiv suma de 24.480 RON pentru perioada 2013 - 2017.

Mai susține recurenta-pârâtă că a arătat pe larg în obiecțiunile la raportul de expertiză modul în care expertul desemnat a denaturat adevărul contabil spre a fi prezentat instanței, aspect care reiese și din opinia exprimată de expertul consilier parte.

În ceea ce privește cheltuielile efectuate prin contractele de barter, recurenta-pârâtă arată că a înțeles să invoce inopozabilitatea acestora, întrucât contestă realitatea prestării serviciilor, câtă vreme acestea nu au fost evidențiate în contabilitate, sunt încheiate cu un terț, au fost prezentate numai cu ocazia efectuării auditului, nu s-a făcut dovada prestațiilor efective și prezintă elemente care nasc dubii asupra realității acestora - predarea autoturismului cu un an înainte de încheierea contractului de barter și fără precizarea scopului în care a fost predat.

În acest sens, recurenta-pârâtă susține că, în evidența contabilă a reclamantei A. S.R.L., contractul de barter nu a fost înregistrat, evocând dispozițiile art. 56 din O.M.F.P. nr. 1802/2014.

Recurenta-pârâtă arată că, mai mult decât atât, în măsura în care aceste contracte de barter ar fi fost reale, ele trebuia înregistrate atât la cheltuieli, cât și la venituri, ceea ce nu s-a întâmplat, fiind întocmite pro causa. Neînregistrarea contractelor de barter la venituri are impact atât asupra redevenței lunare care trebuia achitată B. S.R.L. de 10% din veniturile realizate, cât și asupra cheltuielilor de marketing care sunt stabilite tot ca procent de 3,5% din venituri. Or, câtă vreme aceste venituri din barter nu au fost declarate, automat procentele datorate de A. S.R.L. s-au raportat la niște venituri mai mici, cu încălcarea obligațiilor contractuale și prejudicierea B. S.R.L.

În consecință, în opinia recurentei-pârâte, contractele de barter nu au fost încheiate cu scopul declarat, ci au fost procurate ulterior, în încercarea de a dovedi îndeplinirea obligației contractuale privind alocarea cheltuielilor de marketing din veniturile sale proprii, aspect care rezultă și din depoziția martorului D..

Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că această sumă rămasă în patrimoniul A. S.R.L. și pe care ar fi trebuit să o aloce cheltuielilor de marketing în folosul x este chiar mai mare decât cea reclamată în prezentul dosar, impunându-se admiterea excepției de neexecutare și respingerea acțiunii, chiar și numai din această perspectivă, prin raportare la art. 7.7 din contractul părților.

Făcând trimitere la art. 3.6. din contract, recurenta-pârâtă susține că, din piesele dosarului rezultă că reclamanta a încălcat această obligație de exclusivitate și de neconcurență prevăzută de contractul de subfranciză nr. x/16.11.2012, sens în care face trimitere la corespondența electronică și la raportul de audit și arată că reclamanta a utilizat chiar autovehiculele supuse contractului de subfranciză în scopul obținerii de venituri extracontractuale, în contul unei alte societăți deținute și administrate de aceasta, respectiv E. S.R.L., cauzându-i însemnate prejudicii.

De asemenea, recurenta-pârâtă susține că A. S.R.L. și-a încălcat obligația de a declara toate încasările efectuate în temeiul contractului de subfranciză în scopul fraudării intereselor B. S.R.L. și x și în urmărirea propriului interes, astfel cum reiese din raportul de audit și din corespondeța electronică, din care sunt redate extrase.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că a depus la dosarul cauzei planșe foto din care rezultă că intimata-reclamantă a înțeles să se folosească de marca x și după încetarea contractului de subfranciză, aspect interzis de prevederile contractuale, aspect care reiese și din depoziția martorului D..

În drept, cererea de recurs este întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Reclamanta a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-pârâtă, prin care a arătat că argumentele ce vizează analiza superficială a mijloacelor de probă de către instanța de apel nu se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reprezentând critici de netemeinicie și nu de nelegalitate.

Totodată, motivul de recurs referitor la încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 309 alin. (5) C. proc. civ., este inadmisibil, neputând fi circumscris niciunui motiv de casare.

Reclamanta a mai arătat că celelalte argumente expuse de recurenta-pârâtă în susținerea recursului sunt nefondate.

A solicitat respingerea recursului și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-reclamantă, prin care a invocat excepția netimbrării recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului; cu cheltuieli de judecată.

Nici recurenta-reclamantă și nici recurenta-pârâtă nu au formulat răspunsuri la întâmpinări.

Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost efectuat și comunicat părților, pentru a depune puncte de vedere.

Recurenta-reclamantă a depus punct de vedere la raportul întocmit în cauză.

Analizând recursurile declarate în cauză sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 din același cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., "Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs".

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

De asemenea, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede expres sancțiunea nulității pentru recursul care cuprinde motive ce nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă se aduc critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și se arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menționat mai sus.

Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, astfel că autorii acestuia trebuie să își exprime nemulțumirea în tiparele fixate de lege.

În speță, Înalta Curte constată că prin memoriul de recurs recurenta-reclamantă, deși a indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținerile pe care le-a dezvoltat nu se încadrează în niciunul dintre motivele de recurs de la art. 488.

Casarea unei hotărâri, conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Deși recurenta-reclamantă susține că hotărârea este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1.266-1.269, art. 1.270, art. 1.531 alin. (1), art. 1.538, art. 1.539 C. civ., în raport de dispozițiile contractuale, argumentele expuse vizează, în exclusivitate, aspecte de netemeinicie.

Motivele invocate sunt formale, întrucât nu se încadrează în critici efective cu privire la decizia recurată, lipsind orice argumentare de pretinsă nelegalitate, raportat la considerentele acesteia.

Astfel, Înalta Curte arată că argumentele ce vizează greșita interpretare de către instanța de apel a prevederilor contractuale, respectiv a art. 6 alin. (1) din contractul de subfranciză nr. x/6.11.2012, nu pot fi apreciate ca și critici de nelegalitate, în condițiile în care interpretarea contractului nu poate fi făcută decât prin intermediul mijloacelor de probă administrate, reprezentând, așadar, critici de netemeinicie.

Recurenta-reclamantă tinde, prin expunerea criticilor referitoare la interpretarea dispozițiilor contractuale, la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Înalta Curte reține, și în ceea ce privește recursul declarat de recurenta-pârâtă, invocarea formală a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a invocat interpretarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 3.1 din contractul de subfranciză nr. x/16.11.2012 și încălcarea de către instanța de apel a art. 309 alin. (5) C. proc. civ., făcând ample trimiteri la depoziția martorului audiat în cauză, precum și la raportul de expertiză contabilă.

O altă critică în susținerea recursului declarat, vizează greșita respingere a excepției de neexecutare a contractului, recurenta-pârâtă arătând în acest sens că instanța de apel nu a analizat obligațiile contractuale încălcate de către reclamantă.

În aceeași ordine de idei, recurenta-pârâtă a invocat și încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 7.7 din contractul de subfranciză și a art. 1.557 C. civ., sens în care a făcut trimitere la raportul de audit realizat în anul 2017.

Subsumat aceleiași critici, recurenta-pârâtă a susținut că încălcarea de către recurenta-reclamantă a obligațiilor contractuale asumate reiese și din analiza documentelor contabile, care dovedesc faptul că reclamanta nu a înregistrat în propria contabilitate contractele de barter, care au fost întocmite pro causa.

Sub o ultimă critică, recurenta-pârâtă a invocat încălcarea de către recurenta-reclamantă a dispozițiilor art. 3.6, art. 3.13, art. 5.8, art. 7.5 din contract, astfel cum a reiese din corespondența electronică purtată cu aceasta, precum și din raportul de audit și din depoziția martorului audiat în cauză.

Înalta Curte, având în vedere că în considerentele expuse în analiza recursului declarat de recurenta-reclamantă a arătat că raționamentele referitoare la greșita interpretare sau aplicare a dispozițiilor contractuale constituie critici de netemeienicie și nu de nelegalitate, va aplica aceleași considerații și din perspectiva aspectelor invocate de recurenta-pârâtă cu privire la art. 3.1, art. 3.6, art. 3.13, art. 5.8, art. 7.5, art. 7.7 din contractul de subfranciză.

Aceste susțineri nu pot reprezenta chestiuni de nelegalitate care să poată fi analizate în recurs, deoarece dezvoltarea lor s-a întemeiat pe situația de fapt și pe elementele probatorii ale cauzei în apel, prin modalitatea de argumentare a incidenței ipotezei de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta-pârâtă antamând aspecte ce țin de fondul cauzei, incompatibile cu prezenta cale de atac declarată, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii și nu temeinicia ei.

În acest context, analiza criticilor din recurs impune concluzia că textele de lege pretins încălcate au fost invocate în mod formal, recurenta-pârâtă criticând, în realitate, modalitatea de interpretare și apreciere a situației de fapt și a probelor administrate în apel, astfel cum reiese, de altfel, din amplele trimiteri la expertiza contabilă, la înscrisuri, la depoziția martorului audiat.

Această concluzie se impune inclusiv cu privire la critica ce vizează încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 309 alin. (5) C. proc. civ., care de altfel, nu se circumscrie motivului de casare invocat de către recurenta (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), ci celui reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Faptul că soluția instanței de apel nu coincide cu apărările formulate în etapele procesuale anterioare și cu propriile convingeri ale recurentei-pârâte nu este suficient pentru susținerea recursului, cale de atac prin care se realizează doar un control de nelegalitate asupra hotărârii atacate.

În concluzie, aspectele circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu conțin veritabile critici de nelegalitate, în sens propriu, la adresa deciziei recurate, ci reprezintă argumente în susținerea temeiniciei apărărilor din apel, a valorii probatorii a dovezilor administrate și a situației de fapt, elemente asupra cărora, așa cum s-a arătat, instanța de apel, în urma propriilor verificări, s-a pronunțat.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte de Casație și Justiție, raportat la dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. și de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 92 din 8 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. și de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 92 din 8 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 aprilie 2024.