ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2488/2022

Ședința publică din data de 22 noiembrie 2022

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 15.01.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în virtutea poliței de asigurare de răspundere civilă profesională, a expertizei judiciare dispuse în dosarul cu nr. x/2015 și a celor constatate de către organele fiscale prin raportul de inspecție fiscală cu nr. x/21.04.2015, raportat la dosarul de daună cu nr. x/08.05.2015, obligarea pârâtei B. S.A. la acoperirea prejudiciului cauzat unei societăți cliente a reclamantei, cu care aceasta avea încheiate raporturi contractuale de întocmire a contabilității autorizate, ca urmare a constatării de către organele fiscale a faptului că societatea clientă datorează cu titlu de TVA suma de 264.470 RON.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 136/1995, art. 148-151 C. proc. civ., art. 192 C. proc. civ., art. 194-195 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei și a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca prescrisă, formulând, totodată, și apărări pe fondul cauzei, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

La termenul din 18.09.2018, reclamanta a invocat excepția lipsei calității de reprezentant și excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a doamnei consilier juridic C., care a semnat întâmpinarea, având în vedere că doamna consilier juridic este suspendată din funcție, conform dovezii depuse la dosar, sens în care a solicitat instanței să nu țină cont de apărările și excepțiile invocate prin întâmpinare.

Prin încheierea de ședință din 31.10.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei dovezii calității de reprezentant al pârâtei în persoana doamnei consilier juridic C., invocată de reclamantă, precum și excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, invocată de către pârâtă prin întâmpinare.

Prin sentința civilă nr. 776 din 24 iunie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. Totodată, a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată, obligând reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 4.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul expertului judiciar și a expertului parte.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat apel principal, solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinței atacate și, pe fond, admiterea cererii introductive de instanță, astfel cum a fost formulată.

De asemenea, reclamanta a formulat apel și împotriva încheierii de ședință din data de 31.10.2018 prin care s-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei dovezii calității de reprezentant în persoana doamnei consilier juridic C., solicitând anularea sau schimbarea în tot a hotărârii apelate.

Împotriva încheierii din data de 31.10.2018, intimata-pârâtă B. S.A. a depus apel incident, prin care a solicitat admiterea acestuia și schimbarea sentinței civile nr. 776 din data de 24.06.2020 pronunțată de Tribunalul București în prezentul dosar, în sensul respingerii cererii de chemare în judecata ca fiind prescrisă.

Prin întâmpinarea la apelul incident, apelanta-reclamantă a solicitat constatarea nulității apelului formulat de o persoană care nu are calitate de consilier juridic obținută în condițiile legii speciale, precum și nulitatea apelului datorită nerespectării prevederilor art. 470 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., respectiv, indicarea hotărârii apelate - a sentinței nr. 776 pronunțate în dosarul nr. x/2018, cu aplicarea prevederilor art. 470 alin. (3) din același cod, formulând, totodată, și apărări pe fondul cauzei (cu referire la prescripția dreptului la acțiune).

Prin decizia civilă nr. 950A din 28 mai 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul principal formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii din 31.10.2018 și a sentinței civile nr. 776/24.06.2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018.

Totodată, a admis apelul incident formulat de pârâta B. S.A. împotriva încheierii din 31.10.2018 și a sentinței civile nr. 776/24.06.2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018; a schimbat, în tot, încheierea de ședință din 31.10.2018 și sentința civilă apelată, în sensul că a admis excepția prescripției extinctive și a respins, ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

De asemenea, a obligat apelanta-reclamantă A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3124,85 RON, taxă judiciară de timbru din apel, către apelanta-pârâtă B. S.A.

Împotriva acestei decizii reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate și reținerea spre rejudecare.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că apelul incident era inadmisibil.

În acest sens, arată că intimata-pârâtă nu avea interes în formularea apelului incident împotriva sentinței primei instanțe, deoarece soluția era de respingere a acțiunii.

În ce privește apelul incident formulat împotriva încheierii din 31.10.2018, arată că, deși avea interes în invocarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, intimata-pârâtă trebuia să invoce excepția prin întâmpinarea la apelul principal, iar nu printr-un apel incident.

Dintr-un alt punct de vedere, recurenta susține că decizia recurată este dată cu încălcarea normelor legale de ordine publică prevăzute de art. 84 și următoarele C. proc. civ. privind reprezentarea în instanță a persoanelor juridice. Prin urmare, susține că intimata-pârâtă nu a dovedit calitatea de reprezentat convențional a consilierului juridic și a directorului juridic care au semnat atât întâmpinarea, cât și apelul incident.

De asemenea, recurenta apreciază că decizia recurată este lovită de nulitate absolută prin aceea că instanța, constatând că directorul juridic nu a depus la dosar o procură specială din partea consiliului de administrație al societății, nu a pus în discuția părților această excepție invocată de apelantă și nici nu a dat termen pentru complinirea lipsurilor, conform art. 82 C. proc. civ.

Totodată, mai arată că excepția lipsei calității de reprezentant este o excepție de procedură absolută și peremptorie, astfel încât, instanța de apel trebuia să se pronunțe cu prioritate asupra acestei excepții privind lipsa calității de reprezentant convențional a consilierului juridic, a managerului juridic, care nu a depus la dosarul cauzei mandatul special de reprezentare a societății pârâte, după care trebuia să se pronunțe asupra excepției prescripției invocate de intimata-pârâtă, care este o excepție de ordine privată.

Nu în ultimul rând, recurenta susține că instanța de apel a respins în mod nelegal excepția lipsei dovezii calității de reprezentant deoarece numai un consilier juridic cu drept de exercitare a profesiei poate reprezenta o societate în instanță, iar un director juridic, chiar și cu procură specială, nu poarte reprezenta o societate pe acțiuni în instanță.

Recurenta mai susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 85 alin. (3) C. proc. civ. coroborate cu cele ale Legii nr. 514/2003, care dispun în sensul că se dovedește prin înscris, potrivit legilor de organizare și exercitare a profesiei, împuternicirea de a reprezenta o persoană juridică. Totodată, arată că instanțele anterioare nu au ținut cont nici de faptul că angajata intimatei are suspendat exercițiul profesional potrivit art. 31 din Legea nr. 514/2003, neavând, prin urmare, capacitate de exercițiu și calitate de reprezentant.

Susținând, totodată, că simpla calitate de angajat pe funcția de consilier juridic nu îi conferă angajatului drepturile prevăzute de Legea nr. 514/2003 și calitatea de membru al acestei profesii juridice, recurenta subliniază că, atât întâmpinarea, cât și apelul incident au fost semnate de persoane care nu aveau calitatea de a reprezenta pârâta.

În privința excepției prescripției dreptului material la acțiune, arată că a fost invocată de către persoane fizice care nu și-au dovedit calitatea de reprezentare, astfel încât, excepția trebuia respinsă.

Totodată, susține că instanța de apel a reținut greșit puterea de lucru judecat, întrucât în dosarul nr. x/2018 s-a solicitat dobânda legală, fiind vorba despre termenul de prescripție pentru plata dobânzii legale, și nu a acțiunii principale.

Recurenta a redat un pasaj din hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2015, concluzionând că pronunțarea unei hotărâri în sensul admiterii cererii privind obligația principală în dosarul antemenționat, rămas definitiv la 14.12.2017, a întrerupt cursul prescripției obligației principale, astfel încât, cererea de plată formulată în prezentul dosar nu este prescrisă.

Examinând, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

Procedând la analiza criticilor, în ordinea în care acestea au fost formulate, Înalta Curte constată că, poate fi analizată critica prin care se invocă pretinsa inadmisibilitate, dar și lipsa de interes în formularea apelului incident împotriva hotărârii 776/2020 a Tribunalului București, având în vedere că, din apărările formulate prin întâmpinarea la apelul incident, reiese că reclamanta a solicitat sancționarea apelantei-pârâte (prin nulitatea invocată) tocmai din perspectiva faptului că apelul incident vizează doar o încheiere interlocutorie (cea din 31.10.2018), iar nu sentința primei instanțe.

Răspunzând, așadar, criticii formulate, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 472 alin. (1) C. proc. civ., având ca denumire marginală - Apelul incident, intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe.

Din interpretarea logico-gramaticală și literală a art. 472 C. proc. civ. se desprinde concluzia că nu există o limitare a apelului incident în raport de obiectul apelului principal.

Dimpotrivă, legiuitorul a reglementat prin această normă posibilitatea intimatului din apelul principal de a formula, la rândul său, o cerere de apel prin care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe, fără a restrânge devoluțiunea doar la acea parte din hotărârea primei instanțe care a fost atacată prin apelul principal.

Așadar, finalitatea urmărită de legiuitor prin crearea acestei căi de atac vizează punerea la dispoziția intimatului din cadrul unui apel principal a unui mijloc procesual prin care să solicite și el reformarea hotărârii primei instanțe dacă aceasta e atacată cu apel de cealaltă parte.

În interpretarea doctrinară și jurisprudențială relevantă s-a arătat, astfel, că instituția apelului incident rezolvă o problemă de natură procedurală în care se află partea intimată al cărei interes de a declara apel s-a născut după ce reclamanta a declarat apel principal, cu toate că soluția finală, pronunțată în primă instanță, i-a fost favorabilă.

Din această perspectivă, interesul părții intimate de a exercita apel incident ia naștere abia din momentul în care ia cunoștință de apelul principal și de limitele efectului devolutiv al apelului, existând, astfel, posibilitatea să declare apel incident prin care să obțină schimbarea soluției primei instanțe, însă, tot într-o soluție favorabilă.

În speță, prin întâmpinare, pârâta B. S.A. a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, însă instanța de fond a respins-o prin încheierea din 31.10.2018, iar prin sentința nr. 776/2020, a respins pe fond acțiunea, context în care pârâta nu a avut interes în a formula apel principal împotriva hotărârii primei instanțe.

Însă, întrucât reclamanta a formulat apel principal, urmărind admiterea pe fond a acțiunii, atunci s-a născut și interesul pârâtei de a formula apel incident, criticând respingerea excepției prescripției și urmărind, astfel, a se admite această excepție, cu consecința respingerii acțiunii ca prescrisă (așadar, cu altă soluție decât cea pronunțată de prima instanță).

Prin urmare, se constată, astfel, că interesul intimatei de a ataca soluția de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune a luat naștere la momentul luării la cunoștință a motivelor din apelul principal.

Considerentele mai sus prezentate relevă, așadar, admisibilitatea apelului incident în condițiile în care intimata, prin demersul judiciar inițiat, a urmărit schimbarea hotărârii primei instanțe, conform dispozițiilor art. 472 alin. (1) C. proc. civ.

Printr-o altă critică, recurenta susține că excepția prescripției dreptului material la acțiune trebuia invocată prin întâmpinarea la apel, și nu printr-un apel incident.

Contrar celor susținute de recurentă, prescripția dreptului material la acțiune nu a fost invocată pentru prima dată în apel, ci, încă de la prima instanță, prin întâmpinarea depusă în fața Tribunalului, fiind reiterată cu ocazia formulării apelului incident, acesta fiind, de altfel, și interesul apelantei-pârâte, de a obține o hotărâre care să constate prescripția dreptului material la acțiune, așa cum a susținut prin apărările formulate la prima instanță.

Cât privește pretinsa încălcare a normelor prevăzute de art. 84 și următoarele C. proc. civ., referitoare la reprezentarea convențională a persoanelor juridice, cu referire la lipsa calității de reprezentant convențional al consilierului juridic și al managerului juridic al intimatei-pârâte, instanța de recurs reține că, prin considerentul nr. 28 din Decizia nr. 9/2016, invocată de recurenta-reclamantă, Înalta Curte a constatat că anumite activități juridice, cum sunt cele de reprezentare juridică, de redactare a unor acte juridice, de formulare de acțiuni, de exercitare și motivare a căilor de atac, pot fi îndeplinite de consilierii juridici, dar prestarea unor astfel de activități le este permisă numai în condițiile reglementate prin art. 1-4 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic, cu completările ulterioare, adică în calitatea lor de funcționari publici sau de angajați, cu contract individual de muncă, la o persoană juridică de drept public sau privat.

Prin urmare, Înalta Curte nu a constatat imposibilitatea reprezentării convenționale a persoanei juridice în fața instanțelor de judecată prin consilier juridic, ci doar că actele procesuale nu se pot face prin mandatar persoană juridică și nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă, ceea ce este o cu totul altă situație.

În cauză, directorul general adjunct al intimatei-pârâte a împuternicit în mod explicit coordonatorul juridic și consilierul juridic să formuleze și să semneze în numele și pentru societatea pârâtă, dar să și reprezinte societatea cu puteri depline în prezenta cauză, astfel încât în mod legal actele depuse în etapele procesuale ale prezentului litigiu sunt semnate de persoanele delegate (coordonatorul juridic și consilierul juridic), nefiind necesară și semnătura reprezentantului legal al pârâtei.

De altfel, se cuvine menționat că, până la apariția Legii nr. 514/2003, reprezentarea judiciară a Statului, a instituțiilor statului, a instituțiilor și autorităților publice și a persoanelor juridice de drept public și privat era atributul conducătorului acestora, sub incidența Decretului nr. 31/1954 și a Decretului nr. 143/1955, privind organizarea oficiilor juridice, însă, în prezent, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic, consilierul juridic angajat în muncă are statut de salariat, asigurând consultanță și reprezentarea juridică a persoanei juridice cu care are raporturi de muncă (art. 4 din lege).

În altă ordine de idei, dreptul de a desfășura activități specifice de reprezentare juridică nu este recunoscut doar consilierilor juridici înscriși în Tabloul profesional, așa cum sugerează recurenta.

Astfel, conform Legii nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic, prestarea activității specifice, de reprezentare juridică, se poate realiza de către consilieri juridici, în calitatea lor de funcționari publici (în cazul unei autorități, instituții publice sau persoană juridică de drept public) sau de angajați cu contract individual de muncă (în cazul unei instituții sau a unei persoane juridice de drept public ori de drept privat), independent de înscrierea acestora în Tabloul profesional al Consilierilor Juridici ținut de Colegiile Consilierilor Juridici din România, aceasta nereprezentând o condiție sine qua non pentru desfășurarea activității specifice de reprezentare juridică.

Mai mult, analizând condițiile exercitării profesiei de consilier juridic, se constată că niciuna din dispozițiile Legii nr. 514/2003 nu impune consilierilor juridici, drept condiție pentru prestarea activității specifice, ca aceștia să fie înscriși în Tabloul profesional al Consilierilor Juridici ținut de Colegiile Consilierilor Juridici din România.

Prin urmare, fără a nega faptul că profesia de consilier juridic este supusă unor rigori de organizare, acestea nu pot fi altele decât cele izvorâte din prevederile Legii nr. 514/2003. Astfel, nu se pot stabili condiții suplimentare pentru exercitarea profesiei de consilier juridic nici prin analogii cu Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, nici prin dispozițiile unui act cu putere infralegală - Statutul profesiei de consilier juridic.

Se reține, așadar, că, potrivit art. 8 din Legea nr. 514/2003, orice persoană care îndeplinește condițiile cumulative menționate în respectivul text de lege are dreptul să devină consilier juridic, însă conform art. 2 din Legea nr. 514/2003, calitatea de consilier juridic se dobândește prin numire în funcție sau prin angajare în muncă, după caz.

Observând prevederile art. 2 din Legea nr. 514/2003, instanța de recurs apreciază că actul de numire în funcție, respectiv contractul de muncă legal încheiat, este suficient pentru dobândirea calității de consilier juridic, răspunderea pentru verificarea îndeplinirii condițiilor art. 8 din Legea nr. 514/2003 revenind unității angajatoare.

Totodată, consilierii juridici care au dobândit această calitate prin numire în funcție sau angajare în muncă pot să adere la o asociație profesională, în conformitate cu art. 5 din Legea nr. 514/2003, însă, textul de lege prevede un drept (o opțiune), nicidecum o obligație în acest sens, aspect care rezultă indubitabil din formularea folosită de legiuitor ("Consilierii juridici pot constitui asociații profesionale...").

În mod corespunzător, consilierii juridici pot, în condițiile art. 20 din Legea nr. 514/2003 și cu respectarea legislației specifice privind asociațiile și fundațiile, să constituie structuri la nivel județean sau la nivel național, pe anumite ramuri sau domenii de activitate, potrivit intereselor profesionale, dar legiuitorul nu a urmărit să instituie o obligație în acest sens, ci doar să accentueze existența unui drept care oricum este garantat de art. 40 alin. (1) din Constituție.

Prin urmare, instanța de recurs reține că nu există temei legal sau rațiune logico-juridică pentru care consilierilor juridici care nu sunt afiliați la un colegiu și nu sunt înscriși pe tabloul profesional să le fie refuzat dreptul de a reprezenta în instanță persoane juridice, conform art. 84 alin. (1) C. proc. civ., așa cum susține recurenta.

Cât privește critica potrivit căreia instanța de apel nu a pus în discuția părților excepția lipsei (dovezii) calității de reprezentant, instanța de recurs reține că recurenta nu a suferit nicio vătămare în condițiile în care excepția invocată prin întâmpinarea la apelul incident cuprindea, în esență, aceleași critici formulate și prin apelul principal, pe care instanța de prim control judiciar le-a analizat.

Nici celelalte critici referitoare la prescripția dreptului material la acțiune nu pot fi primite din considerentele ce succed.

Printr-un prim argument, recurenta susține că excepția prescripției a fost invocată de persoane fizice care nu și-au dovedit calitatea de reprezentare, astfel încât excepția trebuia respinsă.

Având în vedere că acest prim argument este legat exclusiv de pretinsa lipsă a (dovezii) calității de reprezentant convențional a persoanelor care au asigurat apărarea intimatei-pârâte, critică pe care instanța de recurs a înlăturat-o, așa cum rezultă din considerentele precedente, pe cale de consecință, instanța de recurs nu va putea primi critica în discuție.

Printr-un alt argument, recurenta susține că instanța de apel a reținut greșit puterea de lucru judecat, întrucât în dosarul nr. x/2015 s-a solicitat dobânda legală, fiind vorba de termenul de prescripție pentru plata dobânzii legale, și nu a acțiunii principale, arătând că nu a solicitat la data formulării acțiunii principale și obligarea la plata dobânzii legale.

Așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, în prezenta cauză recurenta-reclamantă a solicitat o diferență de prejudiciu raportat la conținutul expertizei realizate în dosarul nr. x/2015, ce ar decurge și din faptul că reclamanta a achitat clientului său, societatea D. S.R.L., o despăgubire potrivit celor trei bilete la ordine, în timp ce, în cadrul dosarului nr. x/2018, reclamanta a solicitat dobânda legală penalizatoare pentru prejudiciul stabilit în cadrul dosarului nr. x/2015.

Or, în condițiile în care în prezenta cauză recurenta-reclamantă a înțeles să solicite suma de 264.470 RON cu titlu de prejudiciu real stabilit în urma expertizei judiciare din dosarul nr. x/2015 aflat pe rolul Judecătoriei Sector 1 București și a celor constatate de către organele fiscale prin raportul de inspecție fiscala cu nr. x/21.04.2015 raportat la dosarul de dauna cu nr. x/08.05.2015, nu are nicio relevanță că, prin dosarul nr. x/2018 s-a solicitat o dobândă legală, atâta vreme cât, în acel dosar, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că prescripția a început să curgă de la data exigibilității obligației principale, respectiv când reclamanta a achitat despăgubirea clientului său, care a avut loc cel mai târziu în luna iulie 2015.

Prin urmare, având în vedere că, în cauza aferentă dosarului nr. x/2018, s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că momentul de început al cursului termenului de prescripție de 2 ani este marcat de data girului biletelor la ordin, cel târziu data de 11.07.2015, în mod corect instanța de apel a reținut că, în prezenta cauză, nu se poate acorda o altă dezlegare cu privire la această chestiune, în condițiile în care, în litigiul pendinte, recurenta-reclamantă a solicitat o diferență din prejudiciul acordat în cauza x/2015, acțiunea de față având caracter de sine stătător.

Pe cale de consecință, pentru rațiunile înfățișate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 950A din 28 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 950A din 28 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 noiembrie 2022.