ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 756/2023

Ședința publică din data de 4 mai 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la 29 ianuarie 2018 pe rolul Tribunalului Prahova, secția I civilă, sub nr. x/2018, reclamanții Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Bucov, prin Primar, și Consiliul Local al Comunei Bucov, prin reprezentant legal, au chemat în judecată pe pârâții Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Ploiești, prin Primar, și Consiliul Local al Municipiului Ploiești, prin reprezentant legal, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâților să le lase, în deplină proprietate și pașnică posesie, imobilul "Complex de agrement A." (Parcul Bucov), compus din teren în suprafață de 101 ha și construcțiile aflate pe acesta, situat pe raza teritorială a Comunei Bucov și inclus în patrimoniul acesteia prin H.C.L. nr. 17/26 august 1999 și H.G. nr. 1359/2001 - Anexa 33, poziția 80; să dispună rectificarea C.F. nr. x și 556 a localității Bucov, în sensul că terenul în suprafață de 101 ha, cu numerele cadastrale x, aparține Comunei Bucov, iar nu Municipiului Ploiești, cu cheltuieli de judecată.

Pe parcursul procesului, reclamanții au depus, în temeiul art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., o cerere de micșorare a câtimii pretențiilor, în sensul că cele două capete de cerere din acțiunea inițială vizează doar terenul în suprafață de 101 ha, iar nu și construcțiile existente pe teren.

Tribunalul Prahova, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 1 din 5 ianuarie 2021, a respins excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, ca neîntemeiată, iar, pe fond, a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată și precizată de reclamanții Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Bucov, prin Primar, și Consiliul Local al Comunei Bucov, prin reprezentant legal, în contradictoriu cu pârâții Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Ploiești, prin Primar, și Consiliul Local al Municipiului Ploiești, prin reprezentant legal, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 2623 din 11 noiembrie 2021 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanți.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, criticând-o, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., pentru următoarele motive:

4.1. În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții susțin că instanța, analizând motivul de apel referitor la nepronunțarea primei instanțe asupra cererii de rectificare a cărții funciare, l-a respins ca inadmisibil, apreciind că reclamanții aveau la îndemână o altă procedură, respectiv cea a completării hotărârii, reglementată de art. 444 și art. 445 din C. proc. civ., însă acest fine de neprimire nu apare în actele de procedură depuse de părți și nu a fost adus în discuția contradictorie a acestora, pentru a se putea formula apărări sub acest aspect. Au fost, astfel, încălcate principiile contradictorialității, oralității și dreptul la apărare, sens în care invocă dispozițiile art. 22 alin. (4), alin. final C. proc. civ. și art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Mai mult, finele de neprimire susținut de către instanța de apel nu are suport legal, întrucât acțiunea introductivă de instanță, care avea două capete de cerere, a fost respinsă ca nefondată, fără a fi motivată soluția referitoare la rectificarea cărții funciare. Fiind respinsă în totalitate, fără o separare a soluțiilor pe cele două capete de cerere, o cerere de completare a dispozitivului nu ar fi fost admisibilă, singurul demers legal fiind cel al unei căi de atac.

Dispozițiile referitoare la completarea hotărârii vizează situația în care există mai multe capete de cerere care presupun soluții diferite; or, în speța dedusă judecății, cât timp instanța a respins, în totalitate, acțiunea, nu exista interes juridic în completarea acțiunii, ci în trimiterea dosarului la aceeași instanță, în vederea rejudecării.

De asemenea, respingând motivul de apel ca fiind inadmisibil, nu 1-a analizat pe fond, nu a verificat dacă, sub acest aspect, hotărârea ce fusese supusă controlului judiciar era legală sau nu.

Instanța de fond nu a analizat capătul de cerere referitor la rectificarea de carte funciară; în concluzie, nu s-a pronunțat pe acest capăt de cerere, cu încălcarea art. 425 alin. (1) C. proc. civ., care prevede, printre altele, că orice hotărâre trebuie să cuprindă, în dispozitiv, soluția dată tuturor cererilor deduse judecății. Instanța de apel a înlăturat acest motiv, în considerarea unui fine de neprimire care a condus la neanalizarea acestei nulități; procedând într-o asemenea manieră, hotărârea pronunțată este lovită de nulitate.

- În al doilea rând, instanța de apel, analizând motivul referitor la faptul că acțiunea a fost respinsă pe considerente neinvocate de părți și nepuse în discuția acestora, 1-a respins în baza altor argumente noi, nesupuse dezbaterii părților; acestea se referă la modul de caracterizare a unui titlu de proprietate, într-un proces de revendicare, argumentele fiind detaliate direct în motivarea hotărârii care face obiectul controlului judiciar.

- În al treilea rând, instanța de apel, analizând aspectele de fond ale cauzei deduse judecății și învederate în cererea de apel, a respins calea de atac, invocând situații care conduc la respingerea, ca inadmisibil, a demersului judiciar.

În opinia instanței, aceste situații, nediscutate în contradictoriu cu părțile, trebuia să fie anticipate de reclamanți, deși nicio dispoziție legală nu le impunea o atare atitudine.

În speță, acele aspecte pe care instanța de apel susține că reclamanții ar fi trebuit să le previzioneze nu se încadrau nici în apărările făcute în întâmpinare și nici nu fuseseră invocate de instanța care soluționase fondul cauzei.

Astfel, pentru prima dată, direct în motivarea hotărârii, se arată că reclamanții aveau la îndemână o acțiune de stabilire a hotarelor dintre cele două unități administrativ-teritoriale, de competența instanțelor de contencios administrativ; niciodată, pe parcursul acestui proces, nu s-a adus în discuție o astfel de împrejurare, instanța de apel nedând posibilitatea apelanților să se apere. Aceștia ar fi arătat că a existat o delimitare administrativă între cele două unități administrativ-teritoriale, materializată în procesul-verbal nr. x/08 septembrie 2010, în care se arată concret care este linia de hotar agreată de părți în zona în care ele se învecinează. Acest proces-verbal dovedește că reprezentanții pârâților au semnat actul de delimitare potrivit căruia terenul aparține U.A.T. Bucov în anul 2010, după adoptarea H.C.L. nr. 225/1999, act care nu a fost contestat. Mai mult, o acțiune în contencios administrativ pentru stabilirea liniei de hotar poate fi inițiată doar de către Prefectul județului, singurul căruia legiuitorul i-a conferit o asemenea calitate. Pe de altă parte, nu se putea face o delimitare administrativă în dreptul Parcului, întrucât, în această zonă, cele două unități administrativ-teritoriale nu se învecinează, între ele fiind teritoriul U.A.T. Comuna Blejoi.

De asemenea, pentru prima dată în cadrul acestui proces, direct în motivarea hotărârii supuse controlului judiciar, instanța de apel invocă un alt fine de neprimire, respectiv că nu s-a atacat, în instanță, hotărârea de Guvern care cuprinde inventarierea bunurilor din domeniul public al unităților administrativ-teritoriale; nu s-a pus o astfel de împrejurare în discuția părților pentru a se verifica și punctul lor de vedere, cu încălcarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare. Acest fine de neprimire este și surprinzător față de motivarea ulterioară a hotărârii, conform căreia inventarierea realizată de ambele părți nu constituie titlu de proprietate, ci dă naștere unei prezumții simple de proprietate, care poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă.

Instanța de apel invocă și împrejurarea că acțiunea în revendicare este atipică, fără a detalia ce înțelege prin această formulare și fără a solicita vreun punct de vedere din partea părților în acest sens.

Totodată, ambele instanțe susțin ideea unui autor comun și prioritatea transcrierii, deși aceste apărări nu fuseseră invocate de pârâți și nici nu au fost puse în discuția părților.

Aceste neregularități de ordin procedural sunt sancționate cu nulitatea hotărârii, potrivit art. 174 C. proc. civ., atrăgând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod, cu consecința casării hotărârii atacate și trimiterii cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel.

4.2. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenții susțin că decizia atacată nu cuprinde o motivare corespunzătoare; instanța nu a motivat anumite argumente esențiale sau a motivat contradictoriu alte situații definitorii pentru cauza dedusă judecății.

Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, precum și raționamentul logico-juridic care a fundamental soluția pronunțată.

- Instanța de apel nu motivează anumite situații de care se prevalează în argumentele expuse, deși sunt esențiale aflării adevărului în cauză.

Astfel, nu a motivat, în niciun mod, soluția de respingere referitoare la rectificarea cărții funciare.

De asemenea, a opus reclamanților transcrierea prioritară ca un fine de neprimire, dar nu a avut în vedere că această situație forma obiect al unei discuții separate și era conflictuală din punct de vedere judiciar.

În cauză, nu s-a motivat de ce o situație conflictuală, asupra cărei instanțele nu s-au pronunțat, este totuși opusă reclamanților ca fiind motivul principal de respingere a pretențiilor.

Se mai arată, în hotărâre, că acțiunea în revendicare cu care instanța a fost învestită este atipică, fără să se detalieze acest aspect.

De altfel, instanța nu a solicitat vreun punct de vedere în acest sens, în temeiul rolului său activ, dacă aprecia că necesită reguli diferite, aplicate prin analogie.

Totodată, Curtea analizează problema autorului comun, dar nu menționează ce înțelege prin autor comun și care ar fi acesta.

În plus, face referire la contractul de asociere nr. x/15 iunie 2001 pe care nu-l analizează, ci îl înlătură fără vreo motivare, deși este un act esențial, prin care chiar autoritatea pârâtă - parte în acel act -recunoaște că reclamanții dețin proprietatea asupra imobilului în litigiu.

- Hotărârea supusă controlului judiciar cuprinde și motive contradictorii.

Astfel, instanța de apel susține că, la nivelul anului 1918, nu exista noțiunea de unitate administrativ-teritorială, ca titular al dreptului de proprietate publică, însă, în paragraful următor, recunoaște că unitățile administrativ-teritoriale există încă din anul 1864, fiind învestite cu personalitate juridică, având, deci, drepturi și obligații.

De asemenea, menționează că reclamanții nu au contestat H.G. nr. 1359/2001, care reprezintă izvorul de proprietate asupra imobilului în litigiu, deși anterior, aceeași instanță arăta că inventarierea finalizată prin H.G. nr. 1359/2001 nu are efect constitutiv de drepturi.

Respingând apelul, Curtea a considerat că argumentul esențial al soluției este prioritatea transcrierii, în condițiile în care titlurile erau egale ca forță probantă.

Cu toate acestea, ulterior, a procedat la o examinare comparată a celor două titluri, dând prioritate, în mod greșit, celui ce aparține pârâtei.

Ca atare, motivarea instanței este lipsită de consecvență și contradictorie, deoarece, fie titlurile sunt egale și se dă prioritate înscrierii dreptului de proprietate în evidențele de publicitate imobiliară, fie nu sunt egale din punct de vedere juridic și atunci se analizează care este mai bine caracterizat.

În concluzie, instanța de apel nu a lămurit, pe deplin, situația de fapt din litigiu, considerentele deciziei făcând imposibilă examinarea legalității soluției pronunțate, devenind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ceea ce determină admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei, la instanța de apel, pentru lămurirea tuturor aspectelor cauzei deduse judecății.

4.3. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanța de apel a interpretat și aplicat, eronat, dispozițiile legale incidente, respectiv art. 563 și următoarele, art. 856, art. 907 și următoarele din C. civ., precum și Legea nr. 213/1998.

- Cu privire la Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna Bucov:

Parcul Bucov a făcut parte din moșia Anei Ionescu Quintus, devenită prin căsătoria cu scriitorul Constantin Stere, Anica Stere și se afla în intravilanul și extravilanul Comunei Bucov.

Prin decretul de expropriere nr. 3697/1918, acesteia i s-a expropriat o parte din moșie, respectiv suprafața de 162 ha și 2157 m.p., iar, prin Legea agrară, suprafața de 116 ha și 6000 m.p., cu care este împroprietărită o parte din locuitorii din Bucov. În fișa de expropriere, depusă la dosar, se menționează, expres, că moșia familiei Stere, supusă exproprierii, este situată în comuna Bucov, județul Prahova.

Partea de moșie, de 101 ha, expropriată în baza Legii agrare, a rămas în proprietatea autorității administrative locale, adică a Comunei Bucov, având destinația de parc de agrement.

După apariția Legii nr. 59/1974, Comuna Bucov și-a inventariat proprietățile și le-a înregistrat în Registrul Cadastrului General întocmit de către Oficiul de Cadastru și Amenajarea Teritoriului.

În copia de pe Cadastrul General înaintat la Primăria Bucov, la pag. 57, tarlaua x, în parcelele cuprinse între 2083 și 2147 se găsește amplasamentul parcului cu suprafața de 101 ha. Tot în Cadastrul General se specifica faptul că acesta se găsește în administrarea Consiliului Județean Prahova.

La reactualizarea Cadastrului General, în anul 1987, situația era neschimbată, proprietar figurând tot Comuna Bucov.

Cu privire la Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Ploiești:

Prin decizia nr. 208/28 aprilie 1989 a Consiliului Executiv al Consiliului Popular al Județului Prahova a fost înființat Centrul de agrement și prestări servicii Bucov, entitate fără personalitate juridică.

Ulterior, prin decizia nr. 35/11 martie 1994 a aceluiași Consiliu, Parcul Bucov - Centrul de agrement și prestări servicii Bucov - a fost transmis în administrarea Regiei de Salubritate Urbană Ploiești, unitate subordonată Primăriei Ploiești.

După dobândirea dreptului de administrare a parcului, Consiliul Local al Municipiului Ploiești a adoptat două hotărâri, respectiv, H.C.L. nr. 57/1996, prin care s-a aprobat administrarea, în comun, a Parcului Bucov de către Primăria Ploiești împreună cu Regia Autonomă Apă, Canal, Fond Locativ, și H.C.L. nr. 51/1997, prin care s-a aprobat administrarea Parcului Bucov de către Administrația Domeniului Public Ploiești.

Esențială, în concretizarea situației juridice a imobilului, este adresa nr. x/2018 a Direcției Gestiune Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului Ploiești către Direcția Administrație Publică, Juridic, Contencios, Achiziții Publice, Contracte din cadrul aceleiași entități, depusă de intimați ca urmare a faptului că instanța de fond a pus în vedere părților să facă dovada modalității de intrare în posesia terenului și în care se arată:

- Prin decizia nr. 208/28 aprilie 1989 a Consiliului Executiv al Consiliului Popular al Județului Prahova a fost înființat Centrul de agrement și prestări servicii din zona Bucov - Teleajen, entitate fără personalitate juridică. Astfel, complexul se afla pe raza teritorială a comunei Bucov.

Complexul va ocupa o suprafață de 101 ha care nu necesită scoaterea din circuitul agricol.

În anul 1991, ca urmare a aplicării Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale s-a înființat Regia Autonomă de Gospodărire Comunală Ploiești, care a preluat activul și pasivul Centrului de agrement.

Însă, aceste mențiuni nu au corespondent legal. Pe de o parte, prin efectul Legii nr. 15/1990, nu se putea prelua un teren agricol, întrucât scopul Regiei nu era acela de a desfășura activități agricole și nici nu există vreo dovadă că ar fi fost scos din circuitul agricol.

Pe de altă parte, dacă terenul intra în patrimoniul Regiei, aceasta era obligată să parcurgă procedura prevăzută de H.G. nr. 834/1991, care se finaliza cu emiterea unui certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra bunului respectiv.

Orice alt act ulterior de proprietate, emis după o altă procedură, este nelegal.

Consiliul Local al Municipiului Ploiești a adoptat hotărârea de consiliu local în care a inclus imobilul în lista domeniului public al U.A.T. Municipiul Ploiești, titlul pârâților fiind consecința unei nelegalități.

Astfel, terenul în litigiu a apărut, în evidențele Comunei Bucov, ca făcând parte din această unitate administrativ-teritorială înainte de anul 1918, iar, în evidențele Municipiului Ploiești, din anul 1989.

Recurenții mai susțin că au contestat identitatea imobilului în litigiu cu cea pentru care ambele entități administrative au emis hotărâri de consiliu local, ceea ce a determinat efectuarea expertizei topometrice cu un asemenea obiectiv.

Emiterea unei hotărâri de consiliu local în ceea ce-i privește pe pârâți a reprezentat, în opinia reclamanților, expresia relei-credințe a părților adverse, deoarece, în acest scop, a fost schimbată denumirea locației în Parcul Memorial Constantin Stere.

Numai din cauza unei astfel de confuzii a fost posibilă emiterea unei hotărâri de Guvern care să cuprindă același imobil în două localități diferite, în considerarea a două acte administrative locale diferite.

Ca atare, nu se poate pune semnul egalității între o parte care dovedește regimul juridic al terenului pe un parcurs ce depășește 100 ani și o parte care susține elemente conjuncturale, contradictorii și lipsite de suport probator.

În concluzie, cele două entități nu au un autor comun.

- Un alt argument al instanței de apel a fost acela că ambele părți au parcurs procedura de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu și au același mod de dobândire a proprietății.

Însă, după apariția Legii nr. 213/1998, toate unitățile administrativ-teritoriale au fost obligate să realizeze un inventar al bunurilor din patrimoniul lor public.

În acest sens, la nivelul U.A.T. Bucov, s-a constituit o comisie de inventariere, cu participarea unor reprezentanți ai Consiliului Județean Prahova, care a realizat un inventar al bunurilor din domeniul public al unității administrativ-teritoriale.

Consiliul Local al Comunei Bucov a adoptat hotărârea nr. 17/26 august 1999 prin care și-a însușit lista bunurilor din patrimoniul public al unității administrativ-teritoriale și în care era inclus Parcul Bucov cu suprafața de 101 ha.

În baza listei de inventariere depuse la Guvernul României a fost emisă H.G. nr. 1359/2001 prin care s-a stabilit domeniul public al unităților administrativ-teritoriale ale județului Prahova, inclusiv domeniul public al Comunei Bucov, în Anexa 33, la pct. 80, fiind menționat Complexul de agrement A., în suprafață de 101 ha.

Tot în considerarea Legii nr. 213/1998, Municipiul Ploiești a procedat la inventarierea bunurilor din patrimoniul său public, lista fiind aprobată prin H.C.L. nr. 225/1999.

Bunurile proprietate publică a U.A.T. Ploiești au fost cuprinse în H.G. nr. 1359/2001 - Anexa F. La poziția 9 este menționat Parcul Constantin Stere.

U.A.T. Bucov a dobândit terenul, prin expropriere, de la familia Stere a cărei moșie era situată pe raza comunei Bucov, în timp ce U.A.T. Ploiești nu arată de unde a dobândit terenul, invocând un schimb cu I.A.S. Valea Călugărească, care nu a avut însă loc.

Nu se poate reține, astfel, că cele două entități au același mod de dobândire a proprietății asupra terenului în litigiu. Sunt modalități diferite, cu cerințe și efecte diferite.

Pe tot parcursul procesului, U.A.T. Ploiești a avut susțineri contradictorii și confuze și nu a invocat nicio situație care să conducă la concluzia că terenul ar fi fost preluat de la stat, într-una dintre modalitățile prevăzute de lege.

- Instanța de apel a considerat că reclamanții aveau la îndemână o acțiune de stabilire administrativă a hotarelor dintre cele două unități administrativ-teritoriale sau o acțiune de competența instanțelor de contencios administrativ.

Pe parcursul acestui proces nu s-a adus însă în discuție o astfel de împrejurare, instanța de apel nedând posibilitatea apelanților să formuleze apărări sub acest aspect.

Așa cum au arătat, s-a realizat o delimitare administrativă în anul 2010, după ce ambele entități au realizat inventarul bunurilor din domeniul public. În acest sens, s-a încheiat procesul-verbal nr. x/08 septembrie 2010, în care se menționează care este linia de hotar agreată de părți în zona în care ele se învecinează, iar, din analiza acestui act, se observă că terenul în litigiu se găsește între limitele unității administrativ-teritoriale Comuna Bucov.

Pârâții nu au contestat niciodată acest act și situația juridică pe care o consacră.

Pe de altă parte, un demers administrativ sau în contencios administrativ pentru stabilirea liniei de hotar poate fi inițiat doar de către Prefectul Județului, acesta fiind singurul căruia legiuitorul i-a conferit o astfel de calitate, conform Legii nr. 133/2012, ale cărei dispoziții instanța de apel le-a omis.

- Curtea de Apel a reținut că U.A.T. Municipiul Ploiești și-a intabulat dreptul de proprietate, astfel că titlul său de proprietate este preferabil, soluție care încalcă dispozițiile art. 565 din C. civ.

Cele două părți ale litigiului nu au un autor comun, pentru a avea importanță realizarea formalităților de publicitate imobiliară. Însă, și dacă s-ar admite un astfel de raționament, instanța a tratat, cu superficialitate, evoluția actelor în timp.

Cum s-a arătat deja, după apariția Legii nr. 59/1974, Comuna Bucov și-a inventariat proprietățile și le-a înregistrat în Registrul Cadastrului General, care se întocmea de către Oficiul de Cadastru și Amenajarea Teritoriului.

În copia de pe Cadastrul General înaintat la Primăria Bucov, la pag. 57, tarlaua x, în parcelele cuprinse între 2083 și 2147 se găsește amplasamentul Parcului cu suprafață de 101 ha. Tot în Cadastrul General se specifica faptul că acesta se găsește în administrarea Consiliului Județean Prahova.

Și la reactualizarea Cadastrului General în anul 1987, situația era neschimbată, proprietar figurând tot Comuna Bucov.

Astfel, în evidențele de publicitate imobiliară anterioare anului 1989, U.A.T. Bucov figura ca proprietar asupra terenului în litigiu, iar Consiliul Județean Prahova ca având un drept de administrare.

Instanța de apel a înlăturat, fără vreun temei legal, formalitățile de publicitate imobiliară anterioare anului 1989, care confirmă dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu în favoarea reclamanților, nemotivând această soluție.

Registrele de publicitate imobiliară anterioare anului 1989 echivalează, ca efect, cu cartea funciară. O nouă înscriere a dreptului de proprietate nu era necesară, nu prezenta interes.

În sistemul nou de evidență cadastrală, U.A.T. Ploiești a reușit să-și intabuleze dreptul de proprietate în baza unui act administrativ adoptat de reprezentanții săi legali, profitând de faptul că nu se fac verificări la registrele vechi de publicitate imobiliară.

Însă, instanța trebuia să verifice care parte a realizat, cu prioritate, formalitățile de publicitate imobiliară și să țină seama de specificul zonei, și anume că, până în anul 1996, au existat registre de inscripțiuni și transcripțiuni, iar deschiderea cărților funciare s-a făcut treptat, sistemul nou nefiind finalizat nici până în prezent.

U.A.T. Bucov a îndeplinit aceste formalități în anul 1974, în modalitatea specifică legislației atunci în vigoare, iar U.A.T. Ploiești în anul 2004.

Instanța de apel a reținut împrejurarea că reclamanții nu au atacat înscrierea pârâților în cartea funciară, omițând că aceștia nu au avut posibilitatea reală să cunoască faptul că, deși, în registrul de cadastru, figurau ca fiind proprietari asupra Parcului Bucov, și U.A.T. Ploiești s-a intabulat cu privire la același teren, dar sub o altă denumire, aceea de Parcul Constantin Stere, și cu o altă suprafață.

Mai mult, a ignorat realitatea, dând eficiență unui principiu de drept care se găsește reglementat în noul C. civ., deși titlurile de proprietate și intabularea sunt acte emise în baza legislației anterioare.

De asemenea, a respins acțiunea, dând prioritate înscrierii în cartea funciară și ignorând faptul că, în actuala reglementare, regula referitoare la prioritatea înscrierii încă nu produce efecte, aspect ce rezultă din dispozițiile art. 56 din Legea nr. 71/2011.

În plus, pârâții nu se pot prevala de prioritatea transcrierii, cu atât mai mult cu cât terenul nu avea aceeași denumire și nici aceeași suprafață cu cel transcris de reclamanți.

O dovadă în acest sens este aceea că suprafața a fost stabilită cu ocazia expertizei care s-a realizat în fața instanței de fond, expertul arătând, concret, și suprapunerea de terenuri, deși pârâții au negat o astfel de împrejurare.

- Un alt aspect care nu a fost analizat de către instanța de apel, dar care este esențial pentru aflarea adevărului în cauză, vizează cel în legătură cu contractul nr. x/15 iunie 2001, încheiat între Consiliul Județean Prahova, Consiliul Local al Municipiului Ploiești și Consiliul Local al Comunei Bucov, prin care s-a convenit o asociere între cele trei autorități, în scopul realizării proiectului "Reabilitarea Parcului Bucov - Constantin Stere" din comuna Bucov.

Prin această asociere, părțile au stabilit o serie de obligații, în funcție de calitatea pe care o aveau. Astfel, Consiliul Județean Prahova și Consiliul Local al Municipiului Ploiești, în calitate de administratori, s-au obligat să aloce sume de bani pentru lucrările ce se vor realiza și să participe la recepția finală.

Consiliul Local al Comunei Bucov, în calitate de proprietar, s-a obligat "să aloce 10% din valoarea lucrărilor ce se vor realiza și să rezolve situația juridică a terenurilor din zona parcului în cursul anului 2001 și să asigure amplasamentul liber de orice sarcini" (art. 8).

Astfel, prin acest parteneriat, cele trei entități administrative au recunoscut împrejurarea că terenul Parcului aparține Comunei Bucov, dar că, de administrarea acestuia, se ocupă Municipiul Ploiești.

De altfel, pentru investițiile efectuate de către Municipiul Ploiești în Parcul Bucov, Comuna Bucov este cea care a emis certificate de urbanism și autorizații de construire, situații care au fost excluse de către instanțele anterioare.

În concluzie, instanța de apel, la compararea titlurilor, trebuia să se dea eficiență celui deținut de reclamanți, întrucât dețin terenul de peste 100 ani, imobilul face parte din teritoriul Comunei Bucov, reclamanții au exercitat toate atributele care țin de dreptul de proprietate, mai puțin folosința, în timp ce U.A.T. Ploiești este un detentor precar, căruia, printr-un act abuziv al puterii comuniste, i s-a atribuit o suprafață de teren din teritoriul altei unități administrativ-teritoriale, pe care și l-a însușit cu încălcarea legii.

Recurenții reclamanți au solicitat admiterea căii de atac exercitate, casarea deciziei recurate și, în principal, trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel; în subsidiar, rejudecarea cauzei în condițiile expuse mai sus.

Intimații pârâți Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Ploiești și Consiliul Local al Municipiului Ploiești, prin reprezentant legal, au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenții reclamanți au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat înlăturarea apărărilor din întâmpinare și admiterea căii de atac.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, care nu au depus puncte de vedere, iar, prin încheierea din 03 noiembrie 2022, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanții Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Bucov și Consiliul Local al Comunei Bucov împotriva deciziei civile nr. 2623 din 11 noiembrie 2021 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă și a fixat termen de judecată la 23 martie 2023, ora 9:00, în ședință publică, complet C4, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

4.1. Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt neîntemeiate.

- Într-adevăr, în ceea ce privește cel de-al doilea capăt din cererea de chemare în judecată, privind rectificarea C.F. nr. x și nr. 556 Bucov, în sensul că terenul în suprafață de 101 ha aparține Comunei Bucov, iar nu Municipiului Ploiești, raportat la care apelanții reclamanți au susținut că prima instanță nu s-a pronunțat, Curtea a considerat că acest motiv de apel nu poate fi primit, în contextul în care părțile menționate aveau la îndemână, sub acest aspect, nu exercitarea căii de atac, ci procedura completării hotărârii reglementată de dispozițiile art. 444 și art. 445 C. proc. civ.. Acest raționament a fost expus, direct, în considerentele deciziei recurate, fără a fi supus dezbaterii părților și fără să fi fost formulate apărări în acest sens de către intimații pârâți, deși principiile contradictorialității (art. 14 C. proc. civ.), oralității (art. 15 C. proc. civ.), precum și respectarea dreptului la apărare (art. 13 C. proc. civ.) impun discutarea contradictorie a tuturor aspectelor de fapt și de drept, procesuale și de fond, care conduc la soluționarea cauzei. Astfel cum susțin recurenții, acest comportament procesual al instanței de judecată determină o vătămare în înțelesul art. 175 alin. (1) C. proc. civ., dar, contrar opiniei părților menționate, sancțiunea aplicabilă nu este nulitatea hotărârii, cu consecința casării deciziei și trimiterii cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel, deoarece vătămarea a fost înlăturată tocmai prin reiterarea, în recurs, a chestiunii legate de mijlocul procedural pus la dispoziția reclamanților pentru a obține o soluție și pe cererea de rectificare, cu privire la care prima instanță nu s-a pronunțat. Ca atare, apărările pe care recurenții nu le-au putut face în fața instanței de apel, deoarece aceasta nu a pus în discuție inadmisibilitatea motivului respectiv al căii de atac, raportat la remediul prevăzut de art. 444 și art. 445 C. proc. civ., le-au făcut prin motivele de recurs, care au format obiectul dezbaterilor, vătămarea fiind, astfel, înlăturată conform tezei finale a art. 175 alin. (1) C. proc. civ.. Față de aceste considerente, nu se poate reține că au fost nerespectate dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la un proces echitabil, de vreme ce dreptul procesual național prevede o soluție rezonabilă și accesibilă pentru înlăturarea vătămării.

Cât privește încălcarea art. 22 alin. (4) C. proc. civ., critica este, de asemenea, nefondată, deoarece textul de lege se referă la calificarea juridică corectă a raportului juridic dedus judecății, cu obligația instanței de supune dezbaterii această problemă. Or, în speță, instanța de apel nu a procedat la o altă calificare juridică, ci nu a primit motivul de apel respectiv determinat de existența unui alt remediu procesual obligatoriu (formularea cererii de completare a sentinței), ceea ce are la bază un raționament diferit de cel pe care îl implică o altă calificare juridică.

Sunt neîntemeiate și susținerile referitoare la raționamentul greșit al instanței de apel sub aspectul înlăturării motivului căii de atac în discuție raportat la soluția din dispozitivul sentinței, conform căreia cererea de chemare în judecată a fost respinsă în totalitate, ceea ce nu permitea decât exercitarea apelului, iar nu formularea unei cereri de completare a hotărârii primei instanțe în condițiile art. 444-445 C. proc. civ.. Contrar opiniei recurenților, cererea de completare nu presupune, pentru admisibilitate, capete de cerere care implică soluții diferite, ci, potrivit art. 444 C. proc. civ., nepronunțarea de către instanță asupra uneia dintre cererile cu care a fost învestită, indiferent de soluția preconizată și dacă aceasta coincide sau nu cu soluția dată altui capăt de cerere din acțiune. Or, hotărârea trebuie privită ca un tot unitar, considerentele fiind cele care sprijină dispozitivul, astfel încât argumentele instanței nu pot fi ignorate în aprecierea soluției finale din dispozitiv, pentru a stabili dacă aceasta se referă sau nu la toate capetele de cerere care formează demersul judiciar al reclamantului. Din parcurgerea considerentelor expuse în sentința atacată reiese, fără dubiu, că raționamentul primei instanțe nu cuprinde nicio referire la cererea de rectificare, astfel încât soluția din dispozitiv, chiar dacă menționează, fără distincție, "respingerea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată și precizată", în realitate nu implică pronunțarea și asupra celui de-al doilea capăt de cerere. Ca atare, singurul remediu procedural pentru corectarea acestei omisiuni era, astfel cum a considerat și instanța de apel, formularea unei cereri de completare a sentinței în condițiile art. 444-445 C. proc. civ.

De asemenea, contrar alegațiilor recurenților, deși instanța de apel a reținut necesitatea formulării unei cereri de completare ca singur remediu pentru soluționarea cererii de rectificare, a menționat că va analiza criticile referitoare la cartea funciară cu ocazia examinării temeiniciei sentinței (pag. 24, parag. 9 din decizie), sens în care a arătat, în esență, pornind de la dispozițiile art. 33 din Legea nr. 7/1996, în vigoare la data înscrierii din 2004, dar și potrivit art. 907 din noul C. civ., temei juridic invocat de reclamanți, că acțiunea în rectificare are un caracter accesoriu acțiunii de fond, nu poate fi, deci, considerată ca motiv de sine stătător pentru obținerea desființării înscrierii, ci este condiționată de admiterea acțiunii principale, în speță, a revendicării (pag. 30, parag. 2-5 din decizie). În consecință, nu se poate constata încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd, printre altele, la lit. c), că) dispozitivul hotărârii trebuie să cuprindă soluția dată tuturor cererilor cu care a fost învestită, în contextul în care Curtea a fost învestită nu cu o cerere de chemare în judecată de primă instanță, ci cu un apel declarat împotriva hotărârii Tribunalului, soluția din dispozitiv, de respingere, vizează apelul în ansamblul său, iar motivul referitor la cererea în rectificare a fost examinat conform celor deja expuse.

- Nu poate fi reținută nici critica referitoare la argumentele noi avute în vedere de instanța de apel în analiza motivului legat de depășirea limitelor de învestire a primei instanțe raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, susținerile părților și probele administrate în cauză (motivul doi de apel). Întocmai ca și în fața instanței de prim control judiciar, recurenții invocă o pretinsă depășire a limitelor de judecată, fundamentată pe argumente noi, care nu au fost puse în discuția părților, fără să explice, în mod concret, modalitatea de abordare a procesului într-o astfel de manieră, imputabilă Curții, și fără să se raporteze la considerentele avute în vedere de această instanță în examinarea motivului respectiv de apel. Or, în ceea ce privește alegațiile privind o eventuală extra petita, instanța de apel a reținut că au fost respectate principiile disponibilității și contradictorialității părților, raportat la dispozițiile art. 9 și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., prima instanță analizând acțiunea în revendicare a "Complexului de agrement A." prin prisma temeiului juridic și a obiectului invocate de reclamanți, respectiv art. 563 și următoarele, art. 856 și art. 907 C. civ., procedând la compararea titlurilor părților potrivit regulilor în materie pentru ipoteza autorului comun, reținută ca fiind incidentă în speță. A mai constatat instanța de apel că înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al Municipiului Ploiești, evocată de pârâți în susținerea preferabilității titlului lor era cunoscută de reclamanți, de vreme ce au contestat temeiul înscrierii, și, în plus, în cazul în care s-ar fi supus dezbaterii de către Tribunal tot raționamentul ce urma a fi avut în vedere în soluționarea litigiului, s-ar fi ajuns la o antepronunțare asupra pricinii. Toate aceste considerente ale instanței de apel nu reprezintă argumente noi în rezolvarea motivului respectiv de apel, care să fi necesitat dezbaterea expresă și contradictorie a părților, ci reprezintă răspunsul, în plan juridic, asupra criticilor formulate, recurenții reiterând, practic, în recurs aceeași problemă a depășirii limitelor de învestire, într-o manieră însă nefundamentată și nesusținută raportat la considerentele deciziei.

Cât privește pretinsul argument nou referitor la modul de caracterizare a unui titlu de proprietate, specific soluționării unei acțiuni în revendicare, acesta nu are un asemenea caracter, ci este intrinsec verificărilor ce trebuie efectuate în cazul unui asemenea tip de acțiune, neputându-se reține că părțile ar putea fi surprinse de modalitatea de judecată a instanței de apel.

- Contrar opiniei recurenților, nici celelalte aspecte avute în vedere de Curte nu era necesar a fi supuse dezbaterii părților și nu conduceau la respingerea acțiunii în revendicare, ca inadmisibilă. Astfel, argumentul vizând acțiunea în stabilirea limitelor de hotar dintre cele două unități administrative nu a fost luat în considerare de către instanța de apel pentru o eventuală inadmisibilitate a demersului judiciar al reclamanților, soluție care nici nu a fost pronunțată în cauză, ci ca răspuns la un element evocat în apel de către părțile menționate, care, printre altele, au susținut că terenul în litigiu este situat pe raza teritorială a Comunei Bucov și, ca atare, nu se justifică deținerea bunului în proprietatea unei alte unități administrativ-teritoriale, în speță a Municipiului Ploiești. În continuare, alegațiile recurenților referitoare la delimitarea administrativă dintre cele două unități, prin procesul-verbal nr. x/08 septembrie 2010, act necontestat, conform căruia Parcul ar aparține Comunei Bucov, nu pot fi primite, pe de-o parte, întrucât pun în discuție un mijloc de probă care ar duce la o altă evaluare a situației de fapt, aspectele de netemeinicie ale deciziei neputând forma obiect al recursului față de configurarea cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și care permite numai invocarea unor critici de nelegalitate. Pe de altă parte, o asemenea susținere nici nu prezintă relevanță, întrucât, astfel cum, în mod corect, a reținut și instanța fondului, nu există nicio dispoziție legală care să interzică unei unități administrativ-teritoriale să dobândească dreptul de proprietate al unui imobil aflat administrativ pe teritoriul unei alte unități, indiferent că este vorba despre un bun proprietate publică sau privată și de persoana de la care l-a dobândit. În același sens, referirea primei instanțe la dispozițiile art. 294 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, care reglementează modul de trecere a unui bun proprietate publică a unei unități administrativ-teritoriale în proprietatea publică a unei alte unități administrativ-teritoriale din raza teritorială a aceluiași județ, este elocventă sub aspectul în discuție, întrucât este evident că poate interveni, în anumite condiții, trecerea dintr-un patrimoniu în altul, fără ca terenul să-și modifice poziția teritorială, ceea ce, în mod evident, nu este posibil, sau, prealabil, să fi intervenit o altă delimitare a hotarelor dintre cele două unități. Pentru aceleași considerente, nu interesează nici cine este titularul unei acțiuni în stabilirea liniei de hotar, nu numai pentru că o astfel de procedură nu era necesară, dar și determinat de faptul că este puțin probabil ca autoritățile statului să nu dețină mijloacele de comunicare între ele pentru promovarea unui asemenea demers, dacă era cazul. În egală măsură, imposibilitatea efectuării unei delimitări între cele două unități administrativ-teritoriale în dreptul Parcului, determinat de existența în această zonă a U.A.T. Blejoi, reprezintă un aspect de fapt, care nu poate fi cenzurat în recurs pentru considerentele deja arătate.

De asemenea, nu pot fi primite nici criticile referitoare la relevanța pe care a acordat-o Curtea de Apel chestiunii legate de neatacarea hotărârii de Guvern care constituie titlu de proprietate pentru ambele părți, cu încălcarea principiului contradictorialității și dreptului la apărare. În primul rând, acest aspect nu a fost considerat de către instanță un fine de neprimire, pentru că, într-un asemenea caz, acțiunea în revendicare ar fi fost respinsă ca inadmisibilă, soluție care nu a fost pronunțată în prezentul litigiu. Pe de altă parte, modalitatea de verificare a titlurilor părților în funcție de diferitele ipoteze pe care le presupune acțiunea în revendicare, în speță, cea a autorului comun, face parte chiar din raționamentul instanței privind regulile aplicabile în materie și nu trebuia supus dezbaterii părților, care era necesar să prefigureze că soluționarea acțiunii se va realiza conform regimului juridic specific revendicării. Deci, nu se poate reține că, în cauză, Curtea ar fi nerespectat cele două reguli procedurale (dreptul la apărare și principiul contradictorialității), în mod corect modalitatea de judecată a acțiunii în revendicare fiind arătată, direct, în considerentele deciziei atacate. De altfel, procedura propusă de recurenți, sub acest aspect, ar fi constituit și o antepronunțare a instanței asupra soluției ce urma a fi dată, ceea ce, raportat la principiul imparțialității, este interzisă de dispozițiile legale în materie (art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.).

În ce privește raționamentul pretins contradictoriu al instanței care, pe de-o parte, ar fi stabilit că hotărârea de Guvern care cuprinde inventarierea bunurilor în domeniul public al unităților administrativ-teritoriale trebuia atacată, pentru a putea conduce la o soluție favorabilă reclamanților, iar, pe de altă parte, a reținut că inventarierea nu creează decât o prezumție simplă de proprietate, iar nu un titlu cu privire la acest drept, critica este, de asemenea, nefondată. Alegațiile recurenților, care se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 (iar nu pct. -ului 5) - teza motivelor contradictorii, nu sunt susținute de argumentele Curții de Apel. Astfel, instanța de apel nu a reținut că, prin H.G. nr. 1359/2001, care trebuia atacată, s-ar fi realizat inventarierea bunurilor din domeniul public al părților aflate în conflict, ci că inventarierea reprezintă o etapă prealabilă, realizată de o comisie de specialitate, în condițiile art. 21 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, că însușirea inventarelor s-a efectuat prin hotărârile celor două Consilii locale, Bucov și Ploiești, centralizate la nivelul Guvernului în vederea emiterii unei hotărâri care să ateste apartenența bunurilor la domeniul public de interes local, aceasta din urmă constituind titlul de proprietate al celor două părți. Prin urmare, nu se poate reține nicio contradicție între aceste argumente și considerentul referitor la inexistența caracterului constitutiv de drepturi al inventarierii, întrucât instanța nu a atribuit acestui procedeu prealabil efectul în discuție, ci a apreciat că hotărârea de Guvern emisă în favoarea ambelor părți și neatacată reprezintă titlul de proprietate al acestora.

În ce privește absența explicațiilor instanței asupra folosirii termenului de "atipic" raportat la acțiunea în revendicare formulată, trebuie arătat că o motivare corespunzătoare cerințelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu implică clarificarea fiecărei noțiuni folosite, cu atât mai mult cu cât nu are o semnificație juridică în sine, ci este un termen din limbajul comun, accesibil recurenților. În plus, Curtea a menționat ce înseamnă, în accepțiunea instanței, că acțiunea în revendicare de față este atipică, arătând, în acest sens, că imobilul în litigiu este în disputa a două unități administrativ-teritoriale, regula fiind că titularul dreptului de proprietate publică acționează în judecată un pârât persoană fizică. În alți termeni, "tipicitatea" în speța de față a fost raportată de instanță la subiecții procesului, care sunt diferiți față de un litigiu comun în revendicare. Mai departe, Curtea a avut în vedere și diferența de regim juridic și de efecte într-un asemenea caz în raport cu litigiul clasic, arătând că, dacă titularul dreptului de proprietate publică face dovada calității de bun proprietate publică, în contradictoriu cu persoana fizică, imobilul se întoarce, în mod automat, în posesia sa, față de caracterul unor asemenea bunuri, de a fi inalienabile, imprescriptibile și insesizabile, fără a fi necesar a se aplica regulile obișnuite ale acțiunii în revendicare, în funcție de ipoteza litigiului, același autor sau autori diferiți. În prezentul proces, părțile disputându-și același bun proprietate publică, se aplică, prin similitudine, regulile din dreptul privat pentru ipoteza aceluiași autor, considerată de instanțe ca fiind incidentă în cauză, imobilul neintrând direct în posesia reclamantului, de vreme ce ambele părți invocă același drept de proprietate publică. Pentru aceste argumente, arătate, în mod expres, în considerentele deciziei, Curtea a considerat că acțiunea în revendicare de față este diferită de ipoteza în care titularul dreptului de proprietate publică ar fi exercitat-o împotriva unui pârât care atașează posesia sa unui drept de proprietate privată.

Nu în ultimul rând, pentru argumentele menționate în precedent, vizând aspectele care trebuia sau nu supuse dezbaterii, nici chestiunile privind autorul comun și prioritatea transcrierii nu era necesar a fi puse în discuția părților, făcând parte din chiar raționamentul instanței care a condus la soluționarea cauzei într-un anume mod și care, astfel, trebuia exprimat doar în considerentele deciziei atacate.

În concluzie, sub niciun aspect subsumat primului punct din cererea de recurs nu sunt îndeplinite cerințele motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

4.2. Nici criticile referitoare la carențele de motivare și argumentele contradictorii nu sunt fondate.

- Din explicațiile instanței de apel, astfel cum au fost conturate în considerentele deciziei recurate și care au fost deja expuse în analizarea primului motiv de recurs (încălcarea art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.), rezultă argumentele pentru care Curtea a considerat că acțiunea în rectificare trebuie respinsă. În esență, a reținut că o astfel de cerere nu are un caracter de sine-stătător, ci accesoriu unei acțiuni de fond, cum este și cea în revendicare, și care ar fi condus la o soluție favorabilă recurenților doar în ipoteza admiterii acțiunii principale. A mai arătat că nu se poate dispune, direct, admiterea cererii în rectificare, fără analiza prealabilă și admiterea acțiunii în revendicare, evocând, în acest sens, dispozițiile art. 33 din Legea nr. 7/1996, în vigoare la momentul înscrierii dreptului de proprietate al pârâților, în 2004, și ale art. 907 din noul C. civ.. Ca atare, nu se poate considera absența motivării instanței de apel sub acest aspect.

Recurenții au mai susținut că transcrierea prioritară a dreptului de proprietate, efectuată de pârâți, apreciată ca fiind relevantă de Curte în respingerea acțiunii în revendicare, forma obiectul unei discuții separate, reprezentând o situație conflictuală între părți, asupra căreia instanțele nu s-au pronunțat. Contrar celor arătate de reclamanți, instanța de apel a menționat argumentele pentru care a dat prevalență transcrierii dreptului de proprietate, și anume în urma aplicării regulilor acțiunii în revendicare clasice, pentru ipoteza autorului comun. Sub acest ultim aspect, din întregul raționament al instanței de apel referitor la regimul proprietății în sistemul politic trecut, la inexistența, în aceeași perioadă, a autonomiei locale a unităților administrativ-teritoriale și, consecutiv, nici a unui drept de proprietate publică în favoarea acestora, la expunerea evoluției, din perspectivă istorico-juridică, a acestui drept și la indicarea titlului de proprietate prin care ambele părți au dobândit imobilul, respectiv H.G. nr. 1359/2001, reiese, fără dubiu, că, în accepțiunea instanței, autorul comun este Statul, al cărui reprezentant cu funcție executivă este Guvernul, care a emis hotărârea enunțată, privind atestarea dreptului de proprietate publică în favoarea ambelor entități în conflict. Deci, nu se poate reține absența expunerii motivelor nici din perspectiva autorului comun.

Problema atipicității acțiunii în revendicare a fost deja examinată și explicată în cadrul primului motiv de recurs, astfel încât nu se