ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2707/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, secția civilă, în data de 26 noiembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și pârâtul Secretariatul de Stat pentru recunoașterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989, obligarea acestora la plata sumei de 1.000.000 de euro și a dobânzii legale, începând cu data introducerii acțiunii, până la achitarea efectivă, sumă ce reprezintă contravaloarea prejudiciului creat și privește plata unor daune morale în cuantum de 800.000 euro, având în vedere prejudiciul moral imens ce i s-a produs, ținând cont de intensitatea suferințelor fizice și psihice, aflându-se în imposibilitatea de a se angaja vreodată, întrucât a suferit un prejudiciu estetic grav și permanent, precum și suma de 200.000 euro (indexată și actualizată conform legii), despăgubiri civile pentru repararea prejudiciului material ce i s-a provocat, constând în veniturile și beneficiile de care a fost lipsit din 1989 până la data introducerii cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată. În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1349-1395 din C. civ., art. 20-22 din Constituția României și art. 2 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin Prin sentința nr. 1207 din 16 noiembrie 2020, Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Secretariatul de Stat pentru recunoașterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989 și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Secretariatul de Stat pentru recunoașterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de acest pârât, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Timișoara Prin decizia civilă nr. 121 din 1 iulie 2021, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 1207 din 16 noiembrie 2020, pronunțate de Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă.

Hotărârea pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Prin decizia nr. 341 din 21 februarie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 121 din 1 iulie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe. Al doilea ciclu procesual:

Hotătârea pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în rejudecare Prin decizia civilă nr. 62 din 2 martie 2023, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 1207/F din 16 noiembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justitție în prezenta cauză. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, rejudecând cauza, admiterea recursului, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată, așa cum a fost formulată. În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel, după casare, nu a cercetat fondul cauzei, respingând acțiunea formulată, sens în care a opinat că decizia recurată conține motive străine de natura cauzei, soluția de respingere a apelului nefiind motivată. Curtea de apel a reținut că termenul de prescripție incident în cauză este de 3 ani și că a fost împlinit anterior introducerii cererii de chemare în judecată, fără a lua în considerare împrejurarea că în data de 03.07.2018, recurentul a dat declarație în calitate de persoană vătămată în dosarul nr. x/2014 al secției Parchetelor Militare, prin care s-a constituit parte civilă în cauză. În consecință, recurentul a susținut că instanța de apel nu a avut în vedere efectul devolutiv al apelului și nici dispozițiile art. 479 din C. proc. civ. privind judecata în apel. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a învederat că instanța de apel, prin aprecierea probatoriului administrat și a documentelor depuse la dosarul cauzei, a încălcat și a aplicat greșit normele de drept material incidente în cauză, reținând că prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, susținând în mod total eronat că reclamantul era în măsură încă din martie 1990 să cunoască persoanele răspunzătoare. Astfel, instanța de apel nu a avut în vedere faptul că prescripția nu înlătură răspunderea penală și civilă, în cazul infracțiunilor de genocid, contra umanității și de război, indiferent de data la care au fost comise, sens în care acțiunea dedusă judecății nu este prescrisă. A arătat recurentul că a depus la dosar dovada constituirii de parte civilă, precum și dovada că dosarul nr. x/2024 a fost soluționat prin rechizitoriul din data de 29.07.2022, iar în prezent dosarul nu este finalizat, motiv pentru care nu se poate aprecia că acțiunea dedusă judecății este prescrisă. În continuare, recurentul a redat textul art. 153 alin. (2) din C. pen. și al art. 20 din C. proc. pen., precum și istoricul litigiului, arătând că instanțele de fond nu au analizat corect înscrisurile de la dosar și apărările reclamantului la excepțiile invocate de pârâți, nefiind analizate temeinic probele de la dosar. Într-o teză subsidiară, recurentul a arătat că, în ipoteza în care totuși se va aprecia de către instanța de recurs că acțiunea dedusă judecății este supusă prescripției, termenul pentru exercitarea dreptului material la acțiune a început să curgă în data de 05.04.2019, dată până la care a fost suspendat cursul prescripției extinctive pentru soluționarea plângerii penale depuse de persoanele vătămate, iar nu la data de 13.06.2016, reținută de instanțele de fond. În continuare, recurentul a considerat că neimplicarea Statului Român în soluționarea dosarului constituie faptă ilicită provocatoare de prejudiciu, care trebuie sancționată ca atare, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită si prejudiciu fiind mai mult decât evidentă, iar prejudiciul este reprezentat de suferința provocată de lipsa de implicare a pârâtului în aflarea adevărului. În continuare, recurentul a făcut referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, arătând că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a Statului Român în temeiul prevederilor art. 1349-1395 din C. civ., respectiv fapta delictuală ce aparține prepușilor statului, prejudiciul care i-a fost cauzat reclamantului, culpa prepușilor statului și legătura de cauzalitate dintre faptele evocate și prejudiciu. A mai arătat că temeiul răspunderii Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, subzistă și prin prisma prevederilor art. 20 din Constituția României, din care rezultă că legile interne vor fi interpretate în conformitate cu tratatele privind drepturile omului la care România este parte, fiind necesar a fi avută în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului atunci când se analizează condițiile de antrenare a răspunderii civile delictuale. Valoarea socială lezată este reprezentată de dreptul la integritate corporală, valoare fundamentală garantată de art. 22 din Constituția României și protejat prin lege, conform art. 2 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În ceea ce privește daunele materiale suferite, recurentul a arătat că acestea includ cuantumul îngrijirilor medicale, cheltuielile suplimentare efectuate după producerea incidentului, cât și investigații medicale și ședințele de recuperare aferente, inclusiv posibila remunerație provenită din exercitarea unor activități de muncă. Concluzionând, recurentul a susținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a Statului Român în temeiul prevederilor art. 1349-1395 din C. civ., sens în care a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Apărările formulate în cauză În data de 29 iunie 2023, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În data de 10 iulie 2023, intimatul-pârât Secretariatul de Stat pentru recunoașterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, pentru lipsa criticilor de nelegalitate, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Printr-un prim motiv de recurs, cirumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel nu a avut în vedere susținerile sale din apelul formulat și nu a analizat fondul cauzei, nesocotind efectul devolutiv al apelului și dispozițiile art. 479 din C. proc. civ. Această critică este nefondată și va fi analizată din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 și 6 din C. proc. civ., întrucât pune în discuție atât o pretinsă nemotivare a deciziei recurate, cât și încălcarea unor dispoziții procedurale. Cu titlu preliminar, este necesar a se reține că pricina se află în al doilea ciclu procesual, ca urmare a admiterii recursului de către instanța supremă prin decizia nr. 341 din 21 februarie 2022. În acest context, față de dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., se reține că, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemei de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. Ca atare, în caz de casare cu trimitere, instanța care urmează să rejudece trebuie să procedeze în sensul și în limitele stabilite prin hotărârea instanței superioare, hotărârea instanței de control judiciar fiind obligatorie cu privire la punctele de drept dezlegate. Așadar, prin decizia nr. 341 din 21 februarie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în primul ciclu procesual, s-a reținut că instanța de apel, deși a infirmat modul de calcul al prescripției statuat în primă instanță, nu a motivat convingător care sunt elementele care au determinat aplicarea acestei sancțiuni civile, în condițiile în care considerentele deciziei atacate nu conțin o analiză a momentului inițierii demersurilor procesuale ale reclamantului și nici o verificare a existenței vreunei situații de întrerupere a curgerii acestui termen. Astfel, instanța de casare a constatat caracterul nelegal al deciziei atacate, care a determinat data de la care a început să curgă termenul de prescripție fără a verifica dacă înlăuntrul acestuia reclamantul s-a adresat autorităților judiciare în vederea dezdăunării pentru prejudiciul suferit și dacă manifestarea sa de voință capătă valențele unui act întreruptiv al cursului prescripție, și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel, la reluarea judecății urmând a se va ține seama, conform art. 501 C. proc. civ., de dezlegările în drept date prin decizia de casare, respectiv a se identifica sub ce modalitate și la ce dată recurentul și-a formalizat solicitarea de dezdăunare în calitate de victimă a evenimentelor armate din decembrie 1989, cum a fost făcută încadrarea juridică a faptei ce constituie obiectul plângerii sale, dacă acest demers este inițiat în termenul de prescripție, dacă s-a constituit parte vătămată sau parte civilă în dosarul penal și la ce dată și dacă rezoluțiile de clasare din 2016, respectiv 2019 îl vizează direct, lăsându-i astfel nesoluționată acțiunea civilă. Instanța de apel, în rejudecare, reanalizând excepția prescripției dreptului material la acțiune în raport cu dezlegările instanței de casare și cu probele administrate, a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, așa cum a stabilit instanța de recurs, iar răspunderea alegată a Statului Român pentru fapta proprie (conform statuărilor instanței de recurs) a fost cunoscută sau ar fi trebuit să fie cunoscută cel mai târziu încă de la data înlăturării regimului dictatorial din România, la data de 22 decembrie 1989, dată de la care nu mai exista niciun impediment de ordin politic sau juridic pentru a se acționa pentru repararea prejudiciului. Deci instanța de apel a apreciat că prescripția a început să curgă începând cu 22 decembrie 1989, dreptul patrimonial valorificat în litigiu fiind supus termenului de prescripție de 3 ani potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, iar respectând îndrumarea instanței de recurs de a verifica dacă a intervenit vreun act întreruptiv de prescripție, a apreciat că reclamantul s-a constituit ca parte civilă în procesul penal mult după împlinirea termenului de prescripție, formularea unei cereri de constituire de parte civilă în dosarul penal nr. x/2014 neputând atrage un alt moment de început pentru curgerea termenului de prescripție. A mai reținut instanța de apel că, în speță, nu a operat întreruperea termenului de prescripție prin formularea cererii de constituire de parte civilă, pentru că o eventuală constituire de parte civilă în procesul penal nu poate avea niciun efect asupra curgerii termenului de prescripție dacă a fost făcută după împlinirea acestuia, iar rezoluțiile de clasare date în dosarele penale nu pot avea efecte asupra curgerii termenului de prescripție analizat în prezenta cauză, atât timp cât dobândirea calității procesuale de parte civilă în procesul penal a avut loc ulterior împlinirii termenului de prescripție a dreptului material la acțiunea în despăgubiri formulată împotriva Statului Român în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie. În acest context, Înalta Curte constată că dezlegările date de instanța de casare au fost esențiale pentru stabilirea momentului de care care a început să curgă termenul de prescripție a dreptului reclamantului la despăgubiri, instanța analizând cu prioritate, față de fondul cauzei, dacă dreptul material la acțiune este prescris și dacă a intervenit vreun act întreruptiv de prescripție înlăuntrul acestui termen. Prin urmare, contrar argumentelor recurentului, instanța de apel, ținând cont de îndrumările date de instanța de control judiciar, în mod corect nu a analizat fondul cauzei, întrucât a verificat cu titlu preliminar momentul de la care curge termenul de prescripție și dacă cererea a fost formulată în termenul de prescripție de 3 ani. Conchizând analiza acestei criticii, Înalta Curte apreciază că argumentarea hotărârii recurate este logică, clară, coerentă și în acord cu prevederile legale aplicabile cauzei. Faptul că susținerile recurentului nu sunt în acord cu raționamentul expus de instanța de apel nu poate echivala însă cu o lipsă a motivării sau cu motive străine de natura cauzei, fiind posibil controlul hotărârii în calea de atac a recursului datorită considerentelor concrete, specifice, în acord cu exigentele impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ.. În concluzie, nu pot fi primite criticile ce vizează motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., acesta nefiind incident în cauză, cum de altfel, nu pot fi primite nici criticile privind nesocotirea efectului devolutiv al apelului sau a art. 479 din C. proc. civ. Luând în examinare, în continuare, criticile din recurs subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se observă că recurentul-reclamant a adus critici cu privire la aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor legale ce reglementează instituția prescripției dreptului material la acțiune, respectiv momentul de la care a început să curgă prescripția, fără a se ține cont, în opinia acestuia, că prescripția nu înlătură răspunderea penală și nici pe cea civilă în cazul infracțiunilor de genocid, contra umanității și de război, indiferent de data la care au fost comise. Astfel, recurentul-reclamant a considerat că termenul de prescripție a început să curgă în data de 05 aprilie 2019, dată până la care a fost suspendat cursul prescripției extinctive pentru soluționarea plângerii penale. Înalta Curte reține că recurentul-reclamant a inițiat prezentul demers judiciar în data de 26 noiembrie 2021, solicitând despăgubiri aferente unui prejudiciu produs prin fapte săvârșite la nivelul anului 1989, respectiv prin rănirea sa, prin împușcare, în Revoluția din 1989. Așa cum în mod corect s-a stabilit în cauză, raportat la data săvârșirii pretinselor fapte, în materia prescripției era în vigoare Decretul nr. 167/1958, atât din perspectiva momentului propriu-zis al săvârșirii faptelor prejudiciabile, cât și din cea a consacrării legale ulterioare prin art. 6 alin. (4) din noul C. civ., care supune prescripția legii în vigoare la data începutului curgerii termenului. Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cale care răspunde de ea", iar potrivit art. 3 din același act normativ "Termenul de prescripție este de 3 ani...". Întrucât învestirea instanței cu prezenta acțiune în despăgubiri s-a realizat îndata de 26 noiembrie 2021, pentru fapte produse și cunoscute la nivelul anilor 1989, este evidentă incidența prescripției dreptului material la acțiune în cauză. Nu pot fi validate susținerile recurentului în sensul că autorii faptelor ar fi fost cunoscuți abia la momentul întocmirii dosarului penal în care aceasta s-a constituit parte civilă (dosar nr. x/2014). Aceasta raportat la notorietatea evenimentelor din decembrie 1989, la faptul că prin cererea de chemare în judecată recurentul a indicat în mod expres că protesta împotriva regimului condus de B. și, nu în ultimul rând, la faptul că B. a fost condamnat și executat la sfârșitul lunii decembrie 1989, tocmai pentru faptele expuse de către recurent. Aceste elemente se opun și contrazic susținerile recurentului cu privire la data cunoașterii autorului faptei prejudiciabile, cu efect asupra momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție. Astfel, acest moment nu este cel indicat de către recurent, respectiv anul 2019 când a fost întocmit rechizitoriul în dosarul penal nr. x/2014, ci se situează la nivelul anului 1989, când cel care a dispus măsurile represive, B., a fost condamnat și executat pentru faptele care au justificat și prezentul demers judiciar, fiind, deci, anterior soluției de clasare dispusă în dosarul penal menționat la care recurentul se raportează permanent în apărările sale. Totodată, se reține că, în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1394 C. civ. privind extinderea aplicării termenului de prescripție a răspunderii penale și dreptului la acțiune în răspundere civilă în cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă. Recurentul susține că, întrucât infracțiunile de genocid, contra umanității și de război sunt imprescriptibile, același caracter îl va avea și acțiunea în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului produs prin aceste infracțiuni, chiar dacă nu mai poate fi alăturată acțiunii penale în procesul penal. Nici această critică nu poate fi primită, întrucât ceea ce are relevanță în dezlegarea problemei prescripției în materie civilă este natura dreptului valorificat prin acțiune, iar nu izvorul acestuia, recurentul făcând o confuzie între dreptul valorificat prin acțiune și ceea ce a generat nașterea acestui drept. Obiectul cauzei îl constituie acțiunea în răspundere civilă delictuală prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor morale pentru prejudiciul cauzat prin rănirea sa în timpul Revoluției din decembrie 1989. Rezultă că prin demersul judiciar se tinde la valorificarea unui drept de creanță a cărui natură juridică nu poate fi schimbată prin aceea că despăgubirile solicitate decurg din săvârșirea unor fapte ilicite constituind crime împotriva umanității, iar împrejurarea dacă pretinsa faptă ilicită constituie o crimă împotriva umanității poate avea consecințe numai sub aspectul prescripției răspunderii penale, nu și a celei civile. Aceasta întrucât sub imperiul reglementării incidente prezentei cauze, prescripția răspunderii penale și aceea a răspunderii civile delictuale sunt instituții de drept autonome, având principii și reguli proprii. Astfel, potrivit Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, aplicabil în cauză, drepturile patrimoniale, cum este și cel de creanță valorificat în prezentul litigiu, sunt supuse prescripției extinctive (art. 1 alin. (1), iar termenul de prescripție este de 3 ani (art. 3 alin. (1). Ca atare, imprescriptibilitatea răspunderii penale nu atrage și imprescriptibilitatea dreptului la acțiunea în răspundere civilă delictuală, când fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu este și infracțiune, prescripția dreptului la acțiune în răspundere civilă delictuală rămânând supusă dreptului comun în materie, adică Decretului nr. 167/1958, în vigoare la data săvârșirii faptelor ilicite. De altfel, extinderea caracterului imprescriptibil al răspunderii penale pentru crimele contra umanității și la răspunderea civilă pentru prejudiciul cauzat prin infracțiune, ar însemna crearea, de către instanță, a unei norme de drept, cu depășirea funcției jurisdicționale care presupune exclusiv aplicarea legii. Prin urmare, nu se poate reține că prin soluția pronunțată în cauză a fost încălcat art. 20 din Constituția României sau jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, reclamantul C. împotriva deciziei civile nr. 271 din data de 23 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.