Decizia nr. 341/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1207/2020 a Tribunalului Caraș-Severin

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin la 26 noiembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și pârâtul Secretariatul de Stat pentru recunoașterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989, obligarea acestora la plata sumei de 1.000.000 de euro și a dobânzii legale, începând cu data introducerii acțiunii, până la achitarea efectivă, sumă ce reprezintă contravaloarea prejudiciului creat și privește plata unor daune morale în cuantum de 800.000 euro, având în vedere prejudiciul moral imens ce i s-a produs, ținând cont de intensitatea suferințelor fizice și psihice, aflându-se în imposibilitatea de a se angaja vreodată, întrucât a suferit un prejudiciu estetic grav și permanent și suma de 200.000 euro (indexată și actualizată conform legii), despăgubiri civile pentru repararea prejudiciului material ce i s-a provocat, constând în veniturile și beneficiile de care a fost lipsit din 1989 - până la data introducerii cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea Tribunalului Caraș-Severin Prin sentința nr. 1207 din 16 noiembrie 2020, Tribunalul Caraș-Severin a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul Secretariatul de Stat pentru recunoașterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989 și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Secretariatul de Stat pentru recunoașterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de acest pârât, prin Ministerul Finanțelor Publice, respingând cererea de chemare în judecată, ca fiind prescrisă.

Hotărârea Curții de Apel Timișoara Prin decizia nr. 121 din 1 iulie 2021, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 1207 din 16 noiembrie 2020, pronunțate de Tribunalul Caraș-Severin.

Recursul Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul A., solicitând casarea hotărârii și, în rejudecare, obligarea pârâților la plata daunelor solicitate. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de apel nu a avut în vedere motivele pe care le-a invocat în cererea de apel, referitoare la prescripția dreptului material la acțiune, considerentele menționate în susținerea soluției de respingere a apelului formulat fiind străine de natura cauzei, dat fiind mențiunea că "nu poate reține teza primei instanțe - în sensul că termenul ar începe să curgă de la data încheierii prin care ÎCCJ a confirmat redeschiderea urmăririi penale (13.06.2016), și nici teza susținută de subsemnatul recurent". Totodată, a afirmat că instanța de apel nu a dat eficiență efectului devolutiv al apelului și nici dispozițiilor speciale privind judecata în apel, prevăzute de art. 479 C. proc. civ. Prin motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel, prin aprecierea probatoriului administrat și a înscrisurilor depuse la dosar, a încălcat și a aplicat greșit normele de drept material, întrucât nu a clarificat situația existentă, ci a menționat că prescripția dreptului material la acțiune începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, reținând eronat că recurentul putea, încă din martie 1990, să cunoască persoanele răspunzătoare de producerea faptelor. Criticile legate de aplicarea greșită a normelor de drept material, vizează, prioritar, excepția admisă de Tribunalul Caraș-Severin, deoarece nici în prezent nu se cunosc persoanele răspunzătoare de situația din anul 1989, iar curtea nu a avut în vedere faptul că prescripția nu înlătură răspunderea penală și civilă în cazul infracțiunilor de genocid, contra umanității și de război, indiferent de data la care au fost comise. În ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune, a subliniat că dosarul penal nu este finalizat, aflându-se în procedura de cameră preliminară. Cum primul termen de judecată urmează a fi alocat ulterior finalizării acestei proceduri, nu se poate vorbi de prescripția dreptului material la acțiune, astfel cum au reținut instanțele de fond și apel, care nu au analizat celelalte motive de apel, deși recurentul a cerut, prin cererea de apel efectuarea unei noi judecăți asupra fondului. A afirmat că instanța de apel a încălcat principiile generale ale procesului civil, dispozițiile art. 153 alin. (2) C. pen. și ale art. 20 C. proc. pen., reținând în mod greșit că termenul de prescripție a început să curgă de la data încheierii prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat redeschiderea urmăririi penale. În subsidiar, în cazul în care se va considera că, în cauză, operează un termen de prescripție, recurentul a solicitat să se aibă în vedere că termenul de prescripție a început să curgă de la 5 aprilie 2019, când a fost suspendat cursul prescripției extinctive pentru soluționarea plângerii penale depuse de persoanele vătămate, iar nu de la 13 iunie 2016 cum a reținut instanța de fond. Prin rechizitoriul din prezentul dosar s-au clasat mai multe fapte cercetate, iar persoanele ce solicită despăgubiri pentru suferințe produse prin fapte comise anterior datei de 22 decembrie 1989, pot formula cereri pentru recuperarea prejudiciului, în fata instanțelor civile competente, în termenul de prescripție a răspunderii ce curge de la data de 05.04.2019, dată până la care a fost suspendat cursul prescripției extinctive pentru soluționarea plângerii penale depuse de persoanele vătămate. În ceea ce privește prejudiciul, ca și condiție a răspunderii civile delictuale pentru angajarea răspunderii pârâtului Statul Român, a arătat că suferința provocată de lipsa de implicare a acestuia în aflarea adevărului, timp de 32 de ani a depășit durata rezonabilă, neimplicarea sa în soluționarea dosarului penal constituind faptă ilicită, fiind obligat, pentru acest motiv, la repararea pagubei produse. A menționat că dreptul la viață este protejat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, atât din punct de vedere material, substanțial, dar și prin instituirea obligației statului de a organiza o anchetă care să fie capabilă să conducă la identificarea celor care ar putea fi responsabili de atingerile aduse dreptului la viață (paragr. 125 din cauza Asociația "21 decembrie 1989" și alții contra României). A făcut referire la jurisprudența CEDO - cauzele Lăpușan și Picu împotriva României, prin care s-a reținut, cu privire la încălcarea art. 2 din Convenție, printre altele, importanța dreptului victimelor și familiilor de a cunoaște adevărul cu privire la împrejurările care implică încălcarea masivă a drepturilor omului, dreptul la o eventuală reparație, dreptul fiecărei persoane la viață trebuind a fi protejat prin lege. Plata unor despăgubiri pentru victimele Revoluției este o obligație a statului Român, care nu a asigurat protecția cetățenilor, bătuți și suprimați în mod ilegal. Recurentul a susținut că sunt întrunite cerințele răspunderii civile delictuale a Statului Român, în temeiul prevederilor art. 1349-1395 C. civ., fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta prepușilor, în raport de prejudiciul care i-a fost cauzat, culpa prepușilor statului și legătura de cauzalitate dintre faptele evocate și prejudiciu. A reiterat aspectele referitoare la situația de fapt dedusă judecății, pentru producerea leziunilor apreciind că repararea prejudiciului suferit trebuie să fie integrală, fără distincție, după cum prejudiciul este material sau moral, scopul acordării daunelor morale constând în realizarea, în primul rând, a unei satisfacții morale pentru suferințe de același ordin, iar nu a unei satisfacții patrimoniale. Cât privește repararea prejudiciului, a solicitat să se aibă în vedere prevederile art. 1357, art. 1381 și art. 1385 alin. (1) C. civ., temeiul răspunderii Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, subzistând și prin prisma prevederilor art. 20 din Constituția României, conform cărora legile interne vor fi interpretate în conformitate cu tratatele privind drepturile omului la care România a aderat, fiind necesar să se aibă în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului atunci când se analizează condițiile de antrenare a răspunderii civile delictuale. Consideră că Statul Român nu a îndeplinit obligația de a efectua o anchetă efectivă și serioasă în dosarul privind Revoluția Română, iar în privința cuantumului răspunderii, acesta este proporțional cu sumele acordate în alte spețe de CEDO. Apreciază că prejudiciul moral este de o gravitate incomensurabilă, iar acoperirea acestuia în mod efectiv este imposibilă. Astfel că, pentru stabilirea indemnizației destinate reparării daunelor morale, este imperios necesar să se dea eficiență criteriul echității, iar indemnizația acordată să fie una substanțială și susceptibilă a compensa prejudiciile suferite din pricina vătămărilor care au constat în împușcarea la nivelul piciorului stâng și abdomenului, leziuni care nu s-au vindecat în totalitate nici până la dala prezentei. Caracterul de permanență a prejudiciului estetic la care fac trimitere dispozițiile legale presupune o consecință posttraumatică care nu este susceptibilă de refacere, în sensul că, nici pe cale naturală, nici ca urmare a vreunei intervenții medico-chirurgicale, nu se va mai putea obține remedierea. A susținut că valoarea socială lezată este reprezentată de dreptul la integritate corporală, valoare fundamentală garantată de art. 22 din Constituția României și protejată prin lege, conform art. 2 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În ceea ce privește daunele materiale suferite, recurentul a precizat că acestea includ cuantumul îngrijirilor medicale, cheltuielile suplimentare efectuate după producerea accidentului de circulație, cât și investigațiile medicale și ședințele de recuperare aferente accidentului, inclusiv posibila remunerație provenită din exercitarea unor activități de muncă.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la 14 octombrie 2022, intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. La 22 octombrie 2022, intimatul Secretariatul de Stat pentru recunoașterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989 a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, susținând că recurentul a atacat cu recurs hotărârea instanței de fond, calea de atac fiind soluționată prin decizia care formează obiectul recursului pendinte, care are caracter definitiv.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: În esență, reclamantul solicită, în baza art. 1357 C. civ., invocând răspunderea pentru fapta proprie a pârâtului, despăgubiri materiale și morale Statului român pentru prejudiciul cauzat la data de 21.12.1989, când a fost rănit prin împușcare de persoane neidentificate. Acțiunea a fost respinsă ca prescrisă, instanța de fond reținând că prin Ordonanța nr. 692/C2/2016 din data de 05.04.2016, prim-adjunctul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus, din oficiu, infirmarea Ordonanței nr. 11/P/2014 din data de 14.10.2015 a secției Parchetelor Militare și redeschiderea urmăririi penale în cauză. Cum în ce privește persoanele care s-au constituit părți civile, între care și reclamantul, a operat, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 întreruperea prescripției extinctive referitor la dreptul la acțiune pentru repararea daunelor materiale și/sau morale cauzate prin deces sau vătămare corporală, s-a apreciat că de la data de 13.06.2016 a început să curgă termenul de prescripție care, la data de 26.11.2019, când a fost înregistrată cererea de chemare în judecată, era împlinit. La rândul său, instanța de apel a menținut soluția, substituind motivarea, în sensul că nu a reținut nici teza primei instanțe (termenul începe să curgă de la data încheierii prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat redeschiderea urmării penale -13.06.2016), nici teza susținută de apelant (termenul începe că curgă de la data de 5.04.2019, data întocmirii rechizitoriului prin care au fost trimise în judecată persoane ale căror conduite au fost constate în intervalul 22-31 decembrie 1989 și s-au dat soluții de clasare pentru fapte anterioare datei de 22 decembrie 1989, soluție care îl vizează și pe acesta). Curtea de apel a reținut că, din cuprinsul rechizitoriului, rezultă că pentru represiunile din vestul țării (survenite în intervalul 16-21 decembrie 1989) s-au desfășurat alte două procese penale în urma cărora au fost găsite vinovate și condamnate mai multe persoane, context în care, în aplicarea prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 incident în cauză (prin raportare la epoca săvârșirii faptelor ilicite) a concluzionat că, cu minime diligențe, reclamantul-apelant era în măsură încă din martie 1990 să cunoască persoanele răspunzătoare (și, evident, să se și constituie parte civilă în acele dosare). Recurentul a criticat prin prisma dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. aceste considerente, arătând că sunt străine de natura pricinii și că instanța de apel nu a răspuns criticilor sale. De asemenea, în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ. a susținut greșita soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune în condițiile în care nici în prezent nu se cunosc persoanele răspunzătoare de situația din anul 1989, iar curtea nu a avut în vedere faptul că prescripția nu înlătură răspunderea penală și civilă în cazul infracțiunilor de genocid, contra umanității și de război, indiferent de data la care au fost comise. A apreciat că dosarul penal nu este finalizat, aflându-se în procedura de cameră preliminară, instanța de fond reținând în mod greșit că termenul de prescripție a început să curgă de la data încheierii prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat redeschiderea urmăririi penale. În subsidiar, recurentul a solicitat să se aibă în vedere că termenul de prescripție a început să curgă, în ceea ce îl privește, de la 5 aprilie 2019, termen până la care a fost suspendat cursul prescripției extinctive pentru soluționarea plângerii penale depuse de persoanele vătămate, iar nu de la 13 iunie 2016 cum a reținut instanța de fond, dată fiind soluția de clasare pentru fapte comise anterior datei de 22 decembrie 1989. Consideră că suferința provocată de lipsa de implicare a statului în aflarea adevărului, timp de 32 de ani a depășit durata rezonabilă, neimplicarea sa în soluționarea dosarului penal constituind faptă ilicită și citează jurisprudența CEDO care a sancționat statul român pentru neîndeplinirea obligației de a organiza o anchetă care să fie capabilă să conducă la identificarea celor care ar putea fi responsabili de atingerile aduse dreptului la viață și nu a asigurat protecția cetățenilor. A mai susținut că statul răspunde pentru fapta prepușilor săi. Analizând, în temeiul art. 488 pct. 6 C. proc. civ., criticile formulate, din perspectiva considerentelor care au stat la baza validării de către instanța de apel a soluției de prescripție a dreptului la acțiune, Înalta Curte reține că acestea sunt întemeiate. Astfel, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora: "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea" și nu normele privind prescripția ale noului C. civ. având în vedere dispozițiile art. 6 alin. (4) din acest din urmă act normativ care dispun că "prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit." În baza acestui text de lege, acțiunea civilă privind drepturi având un obiect patrimonial, chiar asociată unei cauze penale, se prescrie potrivit dreptului comun în materie reprezentat de Decretul nr. 167/1958, într-un termen de trei ani a cărui dată de începere se stabilește potrivit regulilor mai sus enunțate, întrucât, sub imperiul acestei legi, prescripția răspunderii civile are un regim juridic distinct de cea a răspunderii penale. În cauză, prescripția a fost analizată prin raportarea la răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a pârâtului, aspect reținut în primă instanță și necontestat în apel. Din această perspectivă, instanța de apel a stabilit că prejudiciul a fost cunoscut de reclamant chiar la data vătămării sale prin împușcare, respectiv la 21.12.1989, dată de la care începe să curgă termenul de prescripție. Este de reținut faptul că art. 8 alin. (1) din decret se referă la "cel care răspunde" de pagubă, entitate care nu se confundă întotdeauna cu autorul care a cauzat-o, prin urmare nu se poate aprecia că, în cauză, reclamantul nu ar fi cunoscut de existența pârâtului indicat în prezenta acțiune încă de la momentul producerii prejudiciului. Atare prescripție este susceptibilă de suspendare și de întrerupere în condițiile expres și restrictiv prevăzute de lege, cu condiția ca dreptul la acțiune să fi fost exercitat în termenul defipt de lege. Or, Înalta Curte constată că, deși instanța de apel a infirmat modul de calcul al prescripției statuat în primă instanță, aceasta nu a motivat convingător care sunt elementele care au determinat aplicarea, în viziunea sa, a acestei sancțiuni civile, în condițiile în care considerentele deciziei atacate nu conțin o analiză a momentului inițierii demersurilor procesuale ale reclamantului și nici o verificare a existenței, astfel cum pretinde acesta, a vreunei situații de întrerupere a curgerii acestui termen. Astfel, instanța de apel a determinat data de la care a început să curgă termenul de prescripție fără a verifica dacă înlăuntrul acestuia reclamantul s-a adresat autorităților judiciare în vederea dezdăunării pentru prejudiciul suferit și dacă manifestarea sa de voință capătă valențele unui act întreruptiv al cursului prescripției. În concret, nu a stabilit dacă și cum a înțeles reclamantul să învestească autoritățile judiciare ale statului cu competențe în domeniu cu o plângere penală, căreia să îi fi asociat și o latură civilă sau, direct, cu o acțiune civilă și care este obiectul juridic al acestora. În condițiile în care demersul procesual ar fi fost inițiat în termenul de prescripție, este justificată susținerea recurentului în sensul că acesta a fost întrerupt până la pronunțarea soluției de clasare în dosarul penal. În caz contrar nu se poate vorbi de o întrerupere a acestui termen. În ipoteza în care există un caz de întrerupere al cursului prescripției, este necesar a se identifica data de la care ar fi putut curge un nou termen de prescripție în condițiile în care susținerile părților privitoare de derularea procesului penal sunt contradictorii și nu au fost clarificate, prin verificarea concretă a conținutului rezoluțiilor și ordonanțelor pronunțate în acea cauză de procuror sau de instanță, pentru a se reține la ce categorie de infracțiuni și la care dintre făptuitori s-au raportat soluțiile de clasare din 2016 și 2019, în funcție de faptele cercetate și perioadele de timp avute în vedere la pronunțarea fiecărei soluții. În concret, instanța de apel trebuie să identifice sub ce modalitate și la ce dată recurentul și-a formalizat solicitarea de dezdăunare în calitate de victimă a evenimentelor armate din decembrie 1989, cum a fost făcută încadrarea juridică a faptei ce constituie obiectul plângerii sale, dacă acest demers este inițiat în termenul de prescripție, dacă s-a constituit parte vătămată sau parte civilă în dosarul penal și la ce dată și dacă rezoluțiile de clasare din 2016, respectiv 2019 îl vizează direct, lăsându-i astfel nesoluționată acțiunea sa civilă. Numai în aceste condiții, soluția dată în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune va cuprinde o motivare completă ce poate fi supusă unui control judiciar de legalitate în ceea ce privește îndeplinirea cerințelor de fond pentru admiterea ei. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 488 pct. 6 C. proc. civ., va admite recursul și va casa decizia recurată potrivit dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel. PENTRU ACESTE MOTIVE,