ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2476/2023

Ședința publică din data de 05 decembrie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 04.07.2019 și înregistrată sub nr. x/2019 pe rolul Tribunalului Vâlcea, reclamanta Unitatea Administrativ- Teritorială (U.A.T.) - Orașul Horezu, prin primar, a chemat în judecată pe pârâții A. S.A. Horezu, prin administrator judiciar B., C. și D., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună următoarele:

1) obligarea pârâtei A. S.A. Horezu la respectarea dreptului de proprietate și liniștită posesie asupra imobilelor situate în orașul Horezu: apartament nr. x în suprafață de 78 mp, din str. x cel Bătrân, sc. A; apartamentelor nr. x și 4, fiecare în suprafață de 52 mp, din str. x, Bloc Vechi, sc. A; garsonierele nr. 14 și 18, fiecare în suprafață de 27 mp, din str. x, respectiv garsoniera nr. 20, în suprafață de 27 mp, din str. x, sc. B;

2) obligarea pârâtei A. S.A. Horezu la plata contravalorii lipsei de folosință pe ultimii 3 ani, a acestor bunuri imobile;

3) constatarea nulității absolute a următoarelor acte juridice:

- a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/24.03.2008 privind imobilul apartament nr. x în suprafață de 26 mp, situat în orașul Horezu, str. x;

- a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/24.03.2008 privind imobilul apartament nr. x în suprafață de 76,36 mp situat în orașul Horezu, str. x cel Bătrân;

- a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/24.03.2008 privind imobilul apartament nr. x în suprafață de 26 mp, situat în orașul Horezu, str. x, parter;

4) repunerea părților în situația anterioară și obligarea pârâților C. și D. să restituie reclamantei, imobilele - obiect al contractelor anulate.

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 2177/7.10.2021, Tribunalul Vâlcea a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, respingând, în prealabil, excepția autorității de lucru judecat.

Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia nr. 4479/3.11.2022, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a admis apelul formulat de către reclamanta U.A.T. Orașul Horezu împotriva sentinței menționate, pe care a schimbat-o, în sensul că:

A admis acțiunea.

A obligat pârâta A. S.A. Horezu să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie următoarele imobile:

- apartamentul nr. x în suprafață de 78 mp, situat în Horezu, str. x cel Bătrân, sc. A;

- apartamentul nr. x, în suprafață de 52 mp, situat în Horezu, str. x, Bloc Vechi, sc. A;

- apartamentul nr. x, în suprafață de 52 mp, situat în Horezu, str. x, Bloc Vechi, sc. l;

- garsoniera nr. 14, în suprafață de 27 mp, situată în Horezu, str. x, sc. C;

- garsoniera nr. 18, în suprafață de 27 mp, situată în Horezu, str. x, sc. C;

- garsoniera nr. 20, în suprafață de 27 mp, situată în Horezu, str. x, bloc G.

A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/24.03.2008, având ca obiect apartamentul nr. x, în suprafață de 26 mp, situat în Horezu, str. x, etaj 2 și a repus părțile contractului în situația anterioară încheierii actului nul.

A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/24.03.2008, având ca obiect apartamentul nr. x, în suprafață de 76,36 mp situat în Horezu, str. x cel Bătrân, etaj 1 și a repus părțile contractului în situația anterioară încheierii actului nul.

A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/24.03.2008, având ca obiect apartamentul nr. x, în suprafață de 26 mp, situat în Horezu, str. x, parter și a repus părțile contractului în situația anterioară încheierii actului nul.

A obligat pe pârâți să plătească suma de 31.039 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs pârâții C., D. și A. S.A., prin lichidator judiciar B..

Prin recursul declarat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., pârâții C. și D. au susținut, în esență, următoarele:

- Instanța de apel nu a respectat exigențele impuse motivării unei hotărâri judecătorești, desprinse din art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și din jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile în care considerentele decisive ale deciziei atacate sunt contradictorii, lacunare și neclare, neconținând suficiente elemente care să explice în mod logic și convingător soluția de admitere a apelului reclamantei U.A.T. Horezu.

Astfel, s-a reținut că din interpretarea dispozițiilor art. 3 alin. (4), art. 4 și art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în forma aplicabilă speței, domeniul public al statului și al unităților administrativ teritoriale poate preexista intrării în vigoare a legii, în timp ce, după intrarea în vigoare a legii, acestea vor trebui declarate de utilitate publică, cu respectarea exigențelor legii.

Curtea de apel nu a arătat, însă, criteriile pentru determinarea legii aplicabile, nici forma Legii nr. 213/1998 incidentă și nici conținutul concret al textelor de lege avute în vedere în soluționarea cauzei.

Totodată, concluzia conform căreia preexistența unui drept de proprietate publică nu este condiționată de declararea utilității publice contrazice propriul raționament, potrivit căruia din reglementarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998 (art. 476 din vechiul C. civ., art. 135 din Constituția din anul 1991, art. 5 din Legea fondului funciar nr. 18/1991), rezulta că declarația de a afecta un bun unei utilități publice constituia criteriul de determinare a apartenenței unui bun la domeniul public al statului.

De asemenea, instanța de apel nu a indicat niciun criteriu concret pentru care a apreciat în sensul că excepția prevăzută de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 (privind dobândirea în proprietate de către societățile comerciale a bunurilor care au aparținut fostelor unități economice de stat și care le-au fost atribuite prin actul de înființare cu titlu de drept de administrare) se referă la bunuri care comportă asupra uzului sau interesului public dobândite de societățile comerciale în temeiul acestui act normativ.

Mai mult, aceste considerente sunt contradictorii cu cele prin care instanța de apel a reținut incidența Deciziei nr. 3/2013 pronunțate de Completul competent să judece recursul în interesul legii al Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992 instituie o obligație legală pentru societățile comerciale cu capital integral privat, devenite proprietare prin privatizare, și organizațiilor economice de stat care aveau sa scop închirierea lor.

În același timp, instanța de apel nu a arătat de ce capitalul social al societății comerciale ar reprezenta exprimarea valorică a tuturor bunurilor aflate în proprietatea A. S.A. și nici nu a indicat niciun text de lege în acest sens, după cum nu a indicat niciun text de lege din care să rezulte obligativitatea prinderii echivalentului valoric al tuturor bunurilor aflate în patrimoniul societății în capitalul social, pentru a fi considerată valabilă transmiterea dreptului de proprietate către o societate înființată în conformitate cu prevederile Legii nr. 15/1990.

Mai mult, nu au fost arătate motivele pentru care s-a considerat că lista mijloacelor fixe ce compun patrimoniul privat al A. S.A. Horezu nu ar face dovada proprietății asupra imobilelor în cauză.

Curtea de Apel Pitești a reținut că imobilele din prezenta cauză se încadrează în categoria locuințelor sociale, conform pct. III.6 din Legea nr. 213/1998, fără a indica un motiv de fapt sau de drept în susținerea acestei încadrări.

Recurenții-pârâți au conchis în sensul că instanța de apel nu a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care 1-a adoptat, astfel că hotărârea pronunțată nu creează transparență asupra silogismului judiciar care trebuie să explice și să justifice dispozitivul și care să permită realizarea controlului judiciar, impunându-se, în aceste condiții, admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei instanței de apel spre rejudecare.

- Soluția Curții de Apel Pitești a fost pronunțată cu interpretarea eronată a dispozițiilor din Decretul-lege nr. 61/1990, Legea nr. 15/1990, Legea nr. 85/1992 și Legea nr. 213/1998, cu nesocotirea interpretării obligatorii date de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 3/2013 și cu ignorarea Legii nr. 114/1996.

În primul rând, contrar celor reținute în decizia recurată, toate imobilele din prezenta cauză nu făceau parte din excepția prevăzută de art. 20 din Legea nr. 15/1990, care nu se referă la toate imobilele edificate din fondurile statului, ci la cele acordate societăților comerciale nou înființate, cu alt titlu (respectiv în administrare, concesiune, folosință etc.).

Așadar, este greșită constatarea instanței de apel, conform căreia imobilele destinate închirierii ar fi făcut parte în mod necesar, după intrarea în vigoare a Legii nr. 15/1990, din proprietatea publică a unităților administrativ teritoriale (nu există niciun text de lege care să prevadă un astfel de transfer).

În mod evident, A. S.A., la momentul înființării, a preluat toate bunurile regăsite atât în capitalul social cât și cele înregistrate ca și mijloace fixe conform anexei depuse la dosarul cauzei, cât timp art. 20 din Legea nr. 15/1990 menționează expres că toate bunurile care se aflau în patrimoniul R.A.G.C.L. Horezu s-au transferat la societatea nou înființată (astfel transferul dreptului de proprietate operează ope legis în urma reorganizării).

Cu atât mai mult, nu poate fi primit raționamentul instanței de apel, în sensul că prin efectul Legii nr. 85/1992 s-ar fi menținut dreptul de proprietate publică asupra acestor imobile, cât timp, așa cum rezultă din Decizia nr. 3/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție " (...) dispozițiile art. 7 alin. (1), (4) și 5 din Legea nr. 85/1992, republicată, nu prevăd o expropriere și nicio naționalizare sau orice altă măsură de trecere silită a locuințelor în proprietatea publică a statului".

În al doilea rând, instanța de apel a făcut o aplicare greșită a pct. III.6 din anexa la Legea nr. 213/1998 (în forma inițială), în sensul că a aplicat Legea nr. 213/1998 la o situație ce nu cade sub incidența ei.

Cu toate că în normă se menționează că, de principiu, în domeniul public local al comunelor, orașelor și municipiilor se regăsesc și locuințele sociale, prima reglementare a noțiunii de locuință socială se regăsește în cadrul Legii nr. 114/1996.

Noțiunea de locuință socială nu se regăsea în cadrul Legii nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ și reglementarea raporturilor dintre proprietari și chiriași, nici în cadrul Legii nr. 85/1992, iar dreptul chiriașului de a achiziționa imobilele ce fac obiectul acestei legi nu era acordat în considerarea faptului că acesta ocupa o locuință socială.

După cum rezultă din Legea nr. 114/1996, o locuință socială este cea care întrunește următoarele condiții cumulative: a fost construită după intrarea în vigoare a Legii nr. 114/1996; a fost construită din fondurile unității administrativ teritoriale (motiv pentru care se află și în domeniul public al acesteia conform Legii nr. 213/1998); respectă suprafețele construite prevăzute în anexa nr. 1 la Legea nr. 114/1996; a fost edificată în vederea atribuirii cu chirie subvenționată unor persoane sau familii/a căror situație economică nu le permite accesul la o locuință în proprietate sau închirierea unei locuințe în condițiile pieței.

Or, imobilele din prezenta cauză nu pot fi calificate drept locuințe sociale întrucât nu îndeplinesc niciuna dintre condițiile enunțate.

În concluzie, cum pct. III.6 din Anexa la Legea nr. 213/1998 nu poate constitui temei al dreptului de proprietate al U.A.T. Horezu asupra imobilelor în cauză, recurenții-pârâți au solicitat să se constate că decizia este nelegală în integralitate, întrucât: UAT. Horezu nu putea fi proprietar asupra imobilelor în temeiul Legii nr. 213/1998; legislația reținută de către instanța de apel nu atribuie un caracter de drept public sau de utilitate publică imobilelor din cauză; uzucapiunea nu putea fi respinsă ca urmare a constatării dreptului de proprietate publică a U.A.T. Horezu asupra imobilelor în temeiul Legii nr. 213/1998; acțiunea în anularea contractelor nu putea fi admisă în temeiul articolelor reținute de instanță (imobilele nu fac parte din domeniul public).

Prin recursul declarat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâta A. S.A., prin lichidator judiciar B., a formulat critici identice cu cele regăsite în recursul pârâților C. și D..

În plus față de aceste critici, recurenta-pârâtă a arătat că documentele sale de proprietate s-au obținut în urma Protocolului nr. 1572/06.10.1994 încheiat între fosta Regie de Gospodărie Comunală Horezu și A. S.A., prin care s-a făcut predarea-primirea bunurilor mobile și imobile din anexe, a Deciziei nr 72/27.07.1995 a Consiliului Județean Vâlcea, în baza căreia a fost eliberat Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor VL 0020, înscris în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni sub nr. x/08.08.1995, precum și a unor hotărâri judecătorești definitive.

Aceste imobile au fost predate la EGCL Govora, iar din anul 1991 au fost cedate RAGCL Horezu, regie care apoi s-a transformat în A. S.A., astfel încât intimata-reclamantă nici nu le-a construit, nici nu le-a avut în posesie, respectivele imobile aparținând recurentei, făcând parte din capitalul privat al acesteia, fiind evidențiate în contabilitatea societății, bunuri pentru care plătește impozite și taxe de peste 20 ani.

Ulterior capitalul societății înființate a fost transmis către cele două fonduri, Fondul Proprietății de Stat (F.P.S.) și Fondul Proprietății Private V Oltenia (F.P.P.), redevenind proprietar pe structura capitalizată și exprimată în acțiuni sau părți sociale a respectivelor valori.

Intimata-reclamantă urmărește prin prezentul demers judiciar invalidarea modalității în care societatea pârâtă pretinde că deține în patrimoniu imobilele în litigiu, respectiv ca parte a patrimoniului privat al societății înființate în condițiile Ordonanței nr. 69/1994, urmare a reorganizării fostei regii autonome, distinct de capitalul social expres menționat, privatizat, omițând în schimb că de esența acțiunii în revendicare este tocmai probarea deținerii în proprietate a bunurilor a căror posesie se încearcă a fi redobândită. Mai mult decât atât, se susține fără temei că bunurile imobile ar aparține domeniului public al unității administrativ-teritoriale, fără să se depună vreo dovadă în acest sens - spre exemplu, un inventar al bunurilor aparținând domeniului public al UAT Horezu, în care acestea să se regăsească, așa cum, de altfel, i s-a pus în vedere.

Totodată, urmează a se observa, în ceea ce privește domeniul public, că, potrivit art. 50 din fosta Lege a administrației publice locale nr. 69/1991, s-a prevăzut că aparțin domeniului public de interes local sau județean bunurile care potrivit legii sau prin natura lor, sunt afectate unei utilități publice sau de uz ori interes public și nu au fost declarate de interes național (Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia fiind adoptată ulterior evenimentelor în cauză, preluând în schimb aceeași diferențiere cu privire la proprietatea publică).

Ce este esențial în vederea soluționării dosarului este faptul că intimata-reclamantă, care se pretinde proprietar asupra bunurilor în litigiu, are sarcina probei dreptului pretins, în favoarea pârâtului operând o prezumție relativă de proprietate, dedusă din simplul fapt al posesiei.

Cu alte cuvinte, intimata-reclamantă este cea care trebuie să facă dovada incidenței unui mod de dobândire a proprietății în favoarea sa.

O astfel de dovadă presupune existența unui titlu de proprietate, înțeles ca act juridic, jurisdicțional sau administrativ, cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate (inclusiv legea, prin raportare la domeniul proprietății publice aparținând unității administrativ-teritoriale, așa cum pretinde reclamanta), care generează o prezumție relativă în favoarea persoanei care-1 invocă.

Or, intimata-reclamantă nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor revendicate, nici că acestea i-au aparținut vreodată în proprietate, s-a conchis prin motivele de recurs.

III. Apărările formulate în cauză

Unitatea Administrativ-Teritorială - Orașul Horezu, prin primar E., în termen legal, a formulat întâmpinare la ambele recursuri, prin care a solicitat respingerea acestora, ca nefondate.

IV. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse.

Ambele recursuri formulate de către pârâții persoane fizice, C. și D. și respectiv, de către persoana juridică A. S.A., conțin critici identice, astfel încât urmează a fi analizate împreună, ținându-se cont și de faptul că, deși pârâta A. S.A. a formulat susțineri suplimentare, regăsite în finalul motivelor de recurs, acestea reprezintă o simplă preluare a unor considerente din hotărârea primei instanțe, fără a se constitui într-o critică efectivă la adresa considerentelor deciziei recurate, în absența oricărei referiri la conținutul concret al acestora.

Se impune a se sublinia, totodată, faptul că recurenții persoane fizice au invocat și motivul de casare prevăzut la pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă, niciuna dintre susținerile formulate nu este susceptibilă de încadrare în acest motiv de recurs, neconținând vreo referire la norme de drept procesual prevăzute de lege sub sancțiunea nulității și care să fi fost încălcate prin decizia recurată.

Cât privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deși a fost invocat în mod explicit, din dezvoltarea criticilor aduse deciziei de apel reiese că acestea pot fi circumscrise motivului de casare vizând modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor de drept material de către instanța de apel, urmând a fi analizate ca atare.

Astfel, motivul de recurs prevăzut la pct. 6 al art. 488 este incident atunci când motivarea hotărârii judecătorești, fie nu conține argumentele pe care se sprijină soluția pronunțată, fie cuprinde considerente contradictorii sau numai considerente străine de natura pricinii.

Or, susținerile formulate, cu toate că enunță existența unei contrarietăți între considerente și insuficiența motivării deciziei de apel, în realitate, evidențiază absența unui temei legal pentru unul sau altul dintre considerentele inserate, respectiv aplicarea greșită sau ignorarea prevederilor legale incidente, ceea ce denotă finalitatea raportării motivelor de recurs la modul de aplicare a legii de către instanța de apel.

Pe de altă parte, în cadrul criticilor întemeiate în mod explicit pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au făcut referire la aceleași chestiuni de drept vizate de susținerile pe care aceștia le-au încadrat la pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce din nou relevă intenția părților de a supune controlului de legalitate exercitat de către instanța de recurs modul de aplicare de către instanța de apel a normelor de drept material incidente.

În contextul motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate.

Din considerentele deciziei recurate, rezultă că soluția de admitere a cererii de chemare în judecată în integralitate, respectiv atât a cererii în revendicarea unor bunuri imobile, cât și a cererii în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâți cu privire la alte trei bunuri imobile - soluție pronunțată în evocarea fondului ca urmare a admiterii apelului reclamantei U.A.T. Orașul Horezu -, s-a fundamentat, în esență, pe două constatări decisive, care reflectă rezultatul analizei specifice presupuse de obiectul cererii de chemare în judecată.

Astfel, după cum, în mod corect, s-a arătat prin decizia recurată, instanța învestită cu soluționarea cererii în revendicare imobiliară trebuie să determine existența titlului de proprietate al reclamantei și, eventual, al pârâtului, iar în această ultimă ipoteză, are de stabilit preferabilitatea unuia dintre titluri, potrivit criteriilor consacrate de C. civ.

Din această perspectivă, instanța de apel a cercetat situația juridică a imobilelor, pe de o parte, la momentul constituirii societății pârâte, dat fiind că s-a pretins în apărare dobândirea ope legis a dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile, odată cu înființarea societății, astfel încât aceasta putea dispune în mod liber de ele, iar pe de altă parte, la data cererii de chemare în judecată, pentru a stabili dacă reclamanta deține un titlu de proprietate cu privire la bunurile imobile revendicate.

În analiza motivelor de recurs, Înalta Curte va sublinia anumite elemente de fapt reținute prin decizia atacată, relevante în cercetarea criticilor de nelegalitate, cu precizarea că situația de fapt stabilită pe baza probelor administrate de către instanța care a evocat fondul cauzei nu poate fi reevaluată de către instanța de recurs, ale cărei prerogative sunt circumscrise cercetării exclusiv a legalității deciziei de apel, prin prisma motivelor de casare prevăzute în mod expres și limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar nu și a temeiniciei sale.

Instanța de apel a reținut că pârâta A. S.A. a fost înființată ca societate comercială de interes local, hotărârea Consiliului Local Horezu nr. 26/06.10.1994, astfel cum a fost modificată prin hotărârea nr. 27/31.10.1994, fiind adoptată în baza O.G. nr. 69/1994 privind unele măsuri pentru reorganizarea regiilor autonome de interes local.

La acea dată, avusese loc reorganizarea fostei unități economice de stat Întreprinderea Județeană de Gospodărie Comunală și Locativă Vâlcea în anul 1991, în baza Legii nr. 15/1990, ca regie autonomă, respectiv R.A.G.C.L. Govora Horezu Berbești. În același an, aceasta s-a divizat teritorial, odată cu încetarea sa, înființându-se noi regii autonome, care au preluat patrimoniul fostei entități. Societatea pârâtă a fost înființată abia în anul 1994, în baza O.G. nr. 69/1994, așadar nu prin reorganizarea fostei I.J.G.C.L. Vâlcea.

S-a reținut, totodată, că în cuprinsul deciziei nr. 393/03.10.1991 emise de Prefectura Vâlcea, prin care s-a înființat Regia Autonomă de Gospodărie Comunală și Locativă Horezu (în urma divizării fostei regii de interes local - Regia Autonomă de Gospodărie Comunală și Locativă Govora Horezu Berbești), se menționează că patrimoniul compus din 42.421.988 ROL capital social și 104.773.423 ROL valoare locuințe aparține integral Statului Român, prin preluarea de la R.A.G.C.L. Govora Horezu Berbești.

De altfel, se poate constata că și în cuprinsul deciziei nr. 80/19.02.1991 emise de Prefectura Vâlcea, prin care s-a înființat R.A.G.C.L. Govora Horezu Berbești prin reorganizarea fostei I.J.G.C.L. Vâlcea, în baza Legii nr. 15/1990- la care se face referire, de asemenea, în decizia de apel - există o mențiune similară, în sensul că patrimoniul regiei înființate aparține integral Statului Român, prin preluare de la fosta unitate de stat.

Circumstanțele particulare ale cauzei, conturate din aspectele de fapt redate anterior, permit instanței de recurs să observe că sunt aplicabile acele prevederi din Legea nr. 15/1990 care reglementează situația juridică a regiilor autonome (art. 2-15), iar nu dispozițiile art. 16-24, astfel cum pretind recurenții-pârâți, din moment ce acestea se referă la societățile comerciale înființate ca urmare a reorganizării fostelor unități de stat.

Potrivit legii, regia autonomă de interes local - precum cea din speță - se înființează prin hotărâre a organelor județene și municipale ale administrației de stat (art. 3), prin actul de înființare a regiei se vor stabili obiectul său de activitate, patrimoniul, denumirea și sediul principal (art. 4), regia autonomă fiind proprietara bunurilor din patrimoniul său (art. 5).

Or, în prezenta cauză, după cum s-a arătat anterior, în hotărârea de înființare a primei regii autonome (prin reorganizarea fostei unități de stat), s-a arătat în mod explicit că patrimoniul regiei înființate, fără vreo distincție, preluat de la fosta unitate de stat, aparține integral Statului Român, iar acest regim juridic s-a menținut și la nivelul lunii octombrie a aceluiași an 1991, când a operat divizarea primei regii autonome și a luat naștere cea de-a doua regie autonomă menționată.

Se poate constata, în aceste condiții, că cea de-a doua regie autonomă, R.A.G.C.L. Horezu nu a dobândit dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile revendicate în cauză, ce aparțineau fondului locativ preluat succesiv de la fosta unitate de stat, câtă vreme în actul său de înființare din data de 3.10.1991 s-a arătat că patrimoniul preluat de la R.A.G.C.L. Govora Horezu Berbești aparține integral Statului Român.

În baza hotărârii organului administrativ, bunurile imobile în discuție au rămas în administrarea regiei autonome nou-înființate, regim juridic pe care îl aveau, de altfel, și în patrimoniul primei entități înființate prin reorganizarea fostei unități de stat, chiar dacă art. 5 din Legea nr. 15/1990 prevede că regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său.

În acest cadru, Înalta Curte reține că, prin decizia recurată, s-a constatat, în interpretarea art. 5 și art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, că nu toate elementele patrimoniale, ce constituiau masa de bunuri preluată în urma inventarierii de către regiile economice și societățile comerciale, puteau deveni proprietatea regiilor autonome și a societăților comerciale, în absența vreunei distincții operate de legiuitor în privința bunurilor care au aparținut unei întreprinderi de stat și intrate în patrimoniul regiilor autonome și al societăților comerciale în urma reorganizării acestora.

Instanța de apel a apreciat că dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 instituie, în privința societăților comerciale, excepția dobândirii în proprietate a bunurilor care au aparținut fostelor unități economice de stat și care au fost dobândite în patrimoniu cu alt titlu, fiind vorba despre anumite bunuri care datorită destinației acestora, uzului sau interesului public fac obiectul proprietății publice a statului (sau a unităților administrativ-teritoriale, după delimitarea bunurilor proprietate publică a statului de cele ale proprietății publice a unităților administrativ-teritoriale, după intrarea în vigoare a Constituție României din anul 1991) și care au fost atribuite societăților comerciale prin actul de înființare expres cu titlu de drept de administrare, fiind necesare desfășurării obiectului de activitate al acestora.

În legătură cu acest aspect, prin motivele de recurs s-a susținut căreia instanța de apel a interpretat legea în mod eronat, prin aprecierea conform căreia excepția prevăzută de art. 20 din Legea nr. 15/1990 s-ar aplica imobilelor din cauză și că imobilele destinate închirierii ar fi făcut parte în mod necesar, după intrarea în vigoare a Legii nr. 15/1990, din proprietatea publică a unităților administrativ teritoriale. Transferul dreptului de proprietate a operat ope legis în urma reorganizării, astfel încât toate bunurile care se aflau în patrimoniul R.A.G.C.L. Horezu s-au transferat la societatea nou înființată.

De asemenea, instanța de apel nu ar fi indicat niciun criteriu concret pentru care a apreciat în sensul că excepția prevăzută de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 se referă la bunuri care comportă asupra uzului sau interesului public dobândite de societățile comerciale în temeiul acestui act normativ.

Distinct de împrejurarea că instanța de apel a interpretat în același mod dispozițiile art. 5 și art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, astfel încât este nerelevantă referirea recurenților-pârâți la cea din urmă normă, iar nu la art. 5, Înalta Curte constată, în primul rând, caracterul nefondat al criticii vizând absența vreunui criteriu pentru includerea bunurilor de uz sau interes public în situațiile de excepție de la dobândirea ope legis a dreptului de proprietate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 15/1990.

Instanța de apel a reținut incidența prevederilor art. 136 din Constituția României, referitoare la proprietatea publică, în vigoare la data înființării societății pârâte, iar potrivit alin. (4), bunurile proprietate publică sunt inalienabile, ele putând fi date, în condițiile legii organice, în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice, concesionate ori închiriate, sau date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică.

În conformitate cu art. 72 din Legea administrației publice locale nr. 69/1991, în vigoare în anul 1994, "Aparțin domeniului public de interes local sau județean toate bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau interes public și nu au fost declarate de interes național."

Prin urmare, interpretarea legii, inclusiv a Legii nr. 15/1990, nu poate ignora caracterul inalienabil al bunurilor de uz sau interes public, ce aparțin proprietății publice.

În al doilea rând, susținerile recurenților-pârâți nu relevă o critică a interpretării date de către instanța de apel, în sensul că bunurile din proprietatea publică, în virtutea destinației lor, a uzului sau interesului public, nu au intrat în proprietatea regiilor autonome și a societăților comerciale înființate în urma reorganizării fostelor unități de stat, în baza Legii nr. 15/1990, chiar dacă ele puteau intra, totuși, în patrimoniul lor, prin voința autorității administrative locale, însă cu un alt titlu.

Este vizată, în realitate, constatarea apartenenței chiar a bunurilor în litigiu la proprietatea publică, la momentul înființării societății pârâte, și a includerii lor, pe cale de consecință, în domeniul de aplicare al excepției referitoare la dobândirea ope legis a dreptului de proprietate.

Așadar, recurenții contestă aprecierea privitoare la caracterul bunurilor ca fiind de uz sau interes public, potrivit legii sau prin natura lor.

În măsura în care instanța de apel și-a fundamentat constatarea apartenenței bunurilor în litigiu la proprietatea publică la nivelul anului 1991 și, consecutiv, în anul 1994, când a fost înființată societatea A. S.A., în primul rând, pe hotărârile succesive emise de către Prefectura Vâlcea, din care rezultă că și după înființarea regiilor autonome bunurile au rămas în proprietatea statului, intrând în patrimoniul acestor entități doar cu titlu de administrare, întocmai cum se aflau și în patrimoniul fostei unități de stat.

Din acest punct de vedere, aprecierea dată de instanța de evocare a fondului unui mijloc de probă relevant, pentru stabilirea situației de fapt din cauză, nu poate fi cenzurată în recurs, întrucât reevaluarea temeiniciei deciziei de apel nu relevă unul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În același timp, în contextul motivelor de recurs, se impune expunerea următoarelor considerente:

Instanța de apel a reținut că imobilele în litigiu erau proprietate de stat la data de 01.01.1990, fiind construite din fondurile proprii ale întreprinderilor și organizațiilor economice de stat și având ca scop, astfel cum stabilea Legea nr. 5/1973, închirierea lor, iar această utilitate dată locuințelor astfel construite a fost păstrată și după căderea regimului comunist, prin Decretul-lege nr. 61/1990 și prin Legea nr. 85/1992, prevăzându-se posibilitatea vânzării acestor locuințe către chiriași.

Aceste considerente au fost inserate pentru justificarea caracterului domenial al imobilelor în litigiu, în sensul că este vorba despre locuințe de uz sau interes public.

Or, față de conținutul actelor administrative vizând patrimoniul regiilor autonome, astfel cum a fost apreciat prin decizia recurată, reiese că bunurile în litigiu au fost considerate de către autoritatea administrativă emitentă ca fiind de uz sau de interes public, în virtutea naturii lor, iar aceste acte individuale sunt concludente pentru justificarea apartenenței bunurilor în litigiu la proprietatea publică, fără a fi necesară aplicarea chiar de către instanța de judecată a criteriilor de apreciere a acesteia. Actele administrative în discuție nu au fost contestate sub aspectul legalității, producând efecte juridice depline în sensul celor constatate prin decizia recurată.

În aceste condiții, nu vor fi cercetate criticile recurenților-pârâți referitoare la modul de interpretare și aplicare de către instanța de apel a prevederilor Decretului-lege nr. 61/1990 și ale Legii nr. 85/1992, precum și a Deciziei nr. 3/2013 pronunțate de către Înalta Curte într-un recurs în interesul legii, cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992, nefiind vorba despre considerente ale deciziei recurate care susțin în mod decisiv soluția pronunțată.

Din același motiv, este lipsită de relevanță cercetarea criticilor referitoare la calificarea drept locuințe sociale a bunurilor imobile în litigiu și, în legătură cu aceasta, la modul de aplicare de către instanța de apel a prevederilor Legii nr. 114/1996 și chiar a Anexei la Legea nr. 213/1998 (pct. III.6).

Această constatare se impune și prin prisma faptului că, din moment ce bunurile aparțineau proprietății publice la nivelul anului 1994, când a fost înființată societatea pârâtă, bunurile nu au intrat în patrimoniul societății, rămânând în proprietatea publică (a unității administrativ- teritoriale, fiind de interes local). Este, așadar, nerelevant regimul juridic pe care bunurile l-au dobândit după anul 1994, în virtutea legii ori a unor acte juridice administrative, în sensul dacă au continuat să aparțină domeniului public, în baza Legii nr. 213/2018, sau au fost transferate în domeniul privat al unității administrativ- teritoriale.

O asemenea distincție nu interesează nici măcar legitimarea procesuală activă, fiind suficient, pentru întrunirea acesteia, că reclamanta este proprietarul bunurilor, indiferent dacă acestea aparțineau domeniului său public sau privat, în anul 2019 sau chiar în anul 2008, când au fost încheiate între pârâți contracte de vânzare-cumpărare pentru trei dintre imobilele în litigiu, în condițiile în care acestea reprezentau proprietatea reclamantei.

Înalta Curte subliniază, de asemenea, că aplicarea în cauză a prevederilor O.G. nr. 69/1994, în baza cărora a fost înființată societatea pârâtă A. S.A., permite a se constata că bunurile în litigiu nu au fost transferate în patrimoniul societății nou-înființate, aflându-se în anul 1994 în proprietatea unității administrativ- teritoriale reclamante, astfel cum, în mod corect, s-a reținut prin decizia recurată.

În conformitate cu art. 4 alin. (2) din O.G. nr. 69/1994, "În domeniile de interes public pentru care nu se organizează regii autonome de interes local, consiliile județene și locale pot organiza societăți comerciale sau servicii publice de specialitate ale consiliilor locale, în condițiile legii."

Domeniile de interes public la care norma se referă sunt cele enumerate în art. 1 din aceeași ordonanță, potrivit căruia "Regiile autonome de interes local se pot organiza în următoarele domenii de activitate: a) alimentarea cu apă, canalizarea și epurarea apelor uzate; b) producerea, transportul și distribuția energiei termice; c) transportul local în comun de călători; d) administrarea și întreținerea fondului locativ, a piețelor, oboarelor, târgurilor, a drumurilor comunale și a spațiilor verzi; e) construirea, întreținerea și modernizarea drumurilor și a podurilor de interes județean."

Chiar dacă norma se referă în mod explicit la regiile autonome de interes local, este aplicabilă și în contextul art. 4 alin. (2), din moment ce acesta din urmă are în vedere aceleași domenii în legătură cu care s-ar putea organiza regii autonome de interes local, dar consiliile județene și locale optează pentru "organizarea" de societăți comerciale sau de servicii publice de specialitate în cadrul consiliilor locale.

Înființarea societății pârâte ca urmare a acestui act normativ denotă caracterul de interes public al domeniilor de activitate ale acesteia, printre care și administrarea fondului locativ (obiectul integral fiind "prestări în construcții, instalații, fond locativ, salubritate și energie termică, apă, canal, epurare").

Prin urmare, bunurile ce intră în domeniul de activitate al societății nu puteau fi transmise în proprietate societății nou-înființate, fondul locativ aflându-se în domeniul public al orașului, administrat de către consiliul local, conform art. 21 lit. g) din Legea administrației publice locale (în forma din anul 1994, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 24/1996).

Nu în ultimul rând, se impune a se sublinia că, prin decizia recurată, s-a reținut, în argumentarea concluziei potrivit căreia bunurile revendicate nu au intrat în patrimoniul societății comerciale nou-înființate, valoarea capitalului social al acesteia, ce exprima, la momentul înființării societății, valoarea patrimoniului, pentru a constata că acesta nu includea și echivalentul valoric al fondului locativ ce aparținea unității administrativ- teritoriale.

Cu privire la acest aspect, recurenții-pârâți au reproșat instanței de apel, prin motivele de recurs, doar nearătarea argumentelor care susțin constatările expuse în decizia recurată.

Or, contrar susținerilor recurenților, aceste considerente se regăsesc în decizia de apel, respectiv cele prin care instanța a explicat participarea statului în cadrul regiilor autonome și al societăților comerciale. Astfel, s-a arătat că, deși statul era un simplu acționar care deținea, prin acțiunile sale, o cotă parte din capitalul social al acestor societăți comerciale, iar acțiunile sunt valori incorporale sub forma unor drepturi de creanță, și nu al unui drept real de proprietate, indirect, absorbția patrimonială s-a produs, în sensul că dreptul de proprietate a statului asupra unor bunuri corporale se regăsea în capitalul exprimat în acțiuni sau părți sociale, după caz.

Prin urmare, susținerile recurenților urmează a fi înlăturate, reținându-se și faptul că participarea statului este înțeleasă în sens larg, incluzând și unitatea administrativ- teritorială, care putea participa la societăți comerciale, respectiv la cele de interes local pe care le înființează, prin hotărâre a Consiliului local, conform art. 21 lit. g) și h) din Legea nr. 69/1991, atribuții care, de altfel, au fost exercitate prin emiterea hotărârii de înființare a societății pârâte A. S.A.

Urmează a fi înlăturată, totodată, și susținerea potrivit căreia nu ar fi fost arătate motivele pentru care s-a considerat că lista mijloacelor fixe depusă la dosar nu ar face dovada proprietății A. S.A. Horezu asupra imobilelor în cauză, în condițiile în care instanța de apel a reținut că acest mijloc de probă nu constituie titlu de proprietate și, în plus, nu se coroborează cu celelalte mijloace de probă, referitoare la valoarea capitalului social și contractul de concesiune încheiat între Consiliul local Horezu și societatea pârâtă, care nu a fost urmat de acte de predare-primire a bunurilor.

Se poate constata, în egală măsură, că, potrivit art. 9 din Legea nr. 31/1990, în forma din anul 1994, valoarea bunurilor aduse ca aport în natură în societate trebuie să fie menționată chiar în contractul de societate și statutul societății pe acțiuni. Or, din înscrisurile depuse la dosar, nu rezultă că imobilele din fondul locativ al unității administrativ-teritoriale au fost înscrise ca aport în natură.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ambele recursuri, ca nefondate, în temeiul art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții A. S.A., prin lichidator judiciar B., C. și D. împotriva deciziei civile nr. 4479 din 03 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 05 decembrie 2023.