ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1825/2023

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu la 3 august 2020, înregistrată sub dosarul nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și Tribunalul Vâlcea la plata despăgubirilor ce constau în daune morale, în valoare de 1.000.000 RON, și daune materiale, în valoare de 300 RON, reprezentând cheltuielile de judecată la care a fost obligat, pentru erorile judiciare săvârșite în dosarele nr. x/2019 și nr. y/2019 ale Judecătoriei Râmnicu Vâlcea. Cererea este întemeiată pe dispozițiile art. 96 din Legea 303/2004. Prin sentința civilă nr. 644 din 16 noiembrie 2020, Tribunalul Sibiu a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, declinând competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea. Învestit prin declinare, Tribunalul Vâlcea a pronunțat sentința civilă nr. 33 din 14 ianuarie 2021, prin care a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de reclamant, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a sesizat Înalta Curte în vederea pronunțării regulatorului de competență. Prin decizia nr. 804 din 8 aprilie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu. Prin încheierea din 14 iunie 2021, Tribunalul Sibiu a dispus suspendarea judecării cauzei, conform dispozițiilor art. 242 pct. 2 C. proc. civ. Prin decizia civilă nr. 314 din 13 octombrie 2021, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 14 iunie 2021 a Tribunalului Sibiu, a casat încheierea atacată și a trimis cauza tribunalului în vederea continuării judecății.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința civilă nr. 1038 din 18 noiembrie 2021, Tribunalul Sibiu a respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Tribunalul Vâlcea.

Decizia pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1393 din 22 iunie 2022, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1038 din 18 noiembrie 2021, pronunțată de Tribunalul Sibiu. Prin încheierea civilă nr. 97 din 13 iulie 2022, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a admis sesizarea, din oficiu, privind îndreptarea erorii materiale din minuta deciziei nr. 1393 din 22 iunie 2022, îndreptând eroarea materială în sensul că, în alineatul al doilea al minutei, în loc de "Definitivă." se va consemna "Cu drept de recurs în termen de 30 zile de la comunicare. Cererea de recurs se depune la Curtea de Apel Alba Iulia."

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei instanței de apel, reclamantul A. a declarat recurs, neîntemeiat în drept, susținând că hotărârile instanțelor de fond sunt lovite de nulitate, întrucât nu cuprind motivele pe care se întemeiază și motivele pentru care au fost înlăturate cererile sale. De asemenea, a arătat că hotărârile sunt date cu încălcarea normelor de procedură civilă, prevăzute sub sancțiunea nulității, și cu încălcarea normelor de drept material. A susținut nelegalitatea hotărârilor pronunțate în cauză, față de faptul că a fost respinsă excepția nulității întâmpinării și a cererilor formulate de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. A precizat că reprezentarea acestui pârât în judecată este nelegală, întrucât directorul general al Direcției generale juridice nu are calitatea de consilier juridic pentru a formula și semna acte procedurale, fiind încălcate dispozițiile art. 54 și 87 din Statutul profesiei de consilier juridic, precum și ale art. 84 C. proc. civ., potrivit cărora persoanele juridice pot fi reprezentate convențional în fața instanțelor de judecată numai prin consilier juridic sau avocat, în condițiile legii. Față de prevederile art. 80 C. proc. civ. și art. 209 din C. civ., a menționat că Ministerul Finanțelor nu poate fi reprezentat decât prin ministru, respectiv consilier juridic sau avocat, neexistând nicio delegare dată directorului general al Direcției generale juridice. În aprecierea sa, un alt motiv de nulitate a deciziei recurate rezultă din mențiunea conform căreia decizia instanței de apel este definitivă, deși aceasta poate fi supusă recursului. Printr-o altă critică, a susținut că instanța de apel a reluat motivarea primei instanțe, reținând că acțiunea promovată în cauză nu reprezintă o cale de atac împotriva unor hotărâri judecătorești definitive care beneficiază de autoritate de lucru judecat și că nu pot fi readuse în discuție nemulțumirile părții față de procedurile judiciare. În opinia sa, raportat la prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, aceste considerente relevă o deturnare a obiectului cauzei. În ceea ce privește anexarea dosarelor nr. x/2019 și nr. y/2019 ale Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, recurentul-reclamant a afirmat, în primul rând, că a solicitat primei instanțe anexarea acestora, însă instanța nu a dat curs acestei cereri. În al doilea rând, a susținut că instanța de apel poate administra orice probă necesară, inclusiv din oficiu, totodată putând readministra probele de la prima instanță. Cu privire la înscrisurile din aceste dosare, menționează că, în afară plângerilor penale pe care le-a formulat și a ordonanțelor emise de procuror, nu fost efectuate acte de cercetare, motiv pentru care hotărârile din aceste dosare sunt lovite de nulitate absolută. Concluzionând, recurentul-reclamant a expus neregulile care, în aprecierea sa, au fost săvârșite în dosarele penale nr. x/2019 și nr. y/2019 Astfel, în dosarul nr. x/2019, a arătat că procurorul și judecătorul au deturnat obiectul plângerilor, susținând că a invocat încălcarea unor dispoziții din Statutul Colegiului Medicilor din România, motiv pentru care fapta nu constituie infracțiunea de abuz în serviciu, potrivit Deciziei nr. 405/2016 a Curții Constituționale. În ceea ce privește dosarul nr. x/2019, a menționat că rezultă indubitabil săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu prin neefectuarea examinării psihiatrice, refuzul eliberării fișei de aptitudini, nefiind aplicabile dispozițiile art. 16 lit. d) C. proc. pen.

Apărările formulate în cauză Intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurent și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prima critică vizează viciul nemotivării, recurentul-reclamant susținând că hotărârile instanțelor de fond nu sunt motivate în condițiile prevăzute de art. 425 C. proc. civ., nu cuprind motivele pe care se sprijină și pentru care au fost înlăturate cererile sale. Însă, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi analizată doar critica referitoare la viciile deciziei pronunțate de instanța de apel, raportat la prevederile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., care stipulează că obiect al recursului este hotărârea instanței de apel. Prin urmare, instanța de recurs nu poate evalua conformitatea sentinței civile nr. 1038 din 18 noiembrie 2021 a Tribunalului Sibiu cu exigențele motivării, impuse de art. 425 C. proc. civ. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivarea hotărârii judecătorești reprezintă una dintre garanțiile esențiale ale procesului echitabil, impusă atât de normele internă enunțată, cât și de normele convenționale ale art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar afectarea acestei garanții determină, în mod necesar, reformarea hotărârii atacate. Astfel, deși sub aspectul acestei garanții procesuale, s-a statuat că nu li se poate pretinde instanțelor să răspundă tuturor argumentelor părților și că motivarea unei hotărâri judecătorești nu este o problemă de volum, ci de substanță, instanțele trebuie să expună acele argumente esențiale care formează structura raționamentului logico-juridic ce a determinat adoptarea unei anumite soluții în cauzele deduse judecății. Obligația pe care art. 6 din Convenția Europeană o impune instanțelor naționale de a-și motiva decizia nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument. Așa cum a arătat instanța europeană, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță națională, chiar dacă a motivat pe scurt hotărârea, să examineze, totuși, în mod real problemele care i-au fost supuse dezbaterii (cauza Albina împotriva României). Înalta Curte observă că instanța de apel a examinat motivele de apel prin care apelantul-reclamant a criticat nemotivarea hotărârii primei instanțe, nulitatea întâmpinării formulate de pârât și nesolicitarea dosarelor nr. x/2019 și y/2019 de către tribunal. De asemenea, constată că instanța de apel a prezentat într-o manieră clară și convingătoare raționamentul logico-juridic care a stat la baza adoptării soluției de respingere a apelului reclamantului, urmare a verificării îndeplinirii condițiilor legale referitoare la existența unei erori judiciare. Astfel, curtea de apel a expus considerentele care susțin concluzia silogismului judiciar, prezentând argumentele pentru care a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a statului pentru săvârșirea pretinselor erori judiciare, în conformitate cu art. 96 din Legea nr. 303/2004, precum și pe cele pentru care a apreciat că sentința apelată este motivată. Interpretarea, într-o altă modalitate decât cea agreată de parte, a întrunirii condițiilor privind eroarea judiciară nu echivalează cu o nemotivare, în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Deși recurentul-reclamant reclamă lipsa motivelor pentru care au fost înlăturate cererile sale, se constată că în partea introductivă a hotărârii recurate se regăsesc argumentele pentru care instanța de apel a respins excepția nulității întâmpinării, invocată de apelantul-reclamant prin cererea transmisă, prin e-mail, la 20 iunie 2022. Așa fiind, critica referitoare la nemotivarea deciziei instanței de apel este nefondată, hotărârea recurată fiind lipsită de vicii de legalitate sub acest aspect. Printr-o altă critică, subsumată motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant pune în discuție nulitatea întâmpinării formulate de intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin prisma legalității semnării actului de procedură de către directorul general al Direcției generale juridice. În dezvoltarea acestei critici, este supusă verificării modalitatea de reprezentare a intimatului-pârât în fața instanței de apel, susținându-se, pe de-o parte, că Ministerul Finanțelor nu poate fi reprezentat decât de ministru, iar nu de directorul general al Direcției generale juridice, care nu are calitatea de consilier juridic sau avocat, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 80, art. 84 alin. (1) C. proc. civ. și art. 209 din C. civ. Această critică nu afectează legalitatea deciziei recurate, fiind nefondată. Prin art. 80 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., sunt consacrate trei forme ale reprezentării părților în judecată: reprezentarea legală, reprezentarea convențională și reprezentarea judiciară. Reprezentarea legală este impusă de lege și operează doar în cazurile anume determinate de aceasta. Reprezentarea este convențională atunci când reprezentantul este ales de parte, astfel că se produce în temeiul unui acord de voință al părților, adică în temeiul unui contract de mandat. Reprezentarea judiciară se dispune printr-o decizie a instanței în cazurile prevăzute de lege sau când circumstanțele cauzei impun o atare măsură. Având în vedere aceste dispoziții generale privind reprezentarea părților în judecată, precum și împrejurarea că actul de procedură efectuat (întâmpinarea formulată în apel) poartă semnătura unui director general din cadrul Ministerul Finanțelor, Înalta Curte constată că argumentele recurentului-reclamant antamează modul în care s-a realizat reprezentarea legală a Ministerului Finanțelor, la rândul său reprezentant al pârâtului Statul Român. Instanța de apel a constatat, în mod corect, că întâmpinarea formulată în cauză de intimatul-pârât Statul Român nu este semnată de un consilier juridic, ci de unul din directorii generali din cadrul Ministerul Finanțelor, care are calitatea de reprezentant al ministrului, conform prevederilor cuprinse în anexa la Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 2648/2018 privind Direcția generală juridică, Ordinul nr. 901/2014 și fișele postului pentru funcția de director. Este adevărat că Ministerul Finanțelor este reprezentat legal prin ministru, în conformitate cu dispozițiile art. 55 din Codul administrativ adoptat prin Ordonanța de urgență nr. 57/2019, potrivit cu care "Ministrul exercită conducerea ministerului și îl reprezintă în raporturile cu celelalte autorități publice, cu persoanele juridice și fizice din țară și din străinătate, precum și în justiție." Cu toate acestea, critica recurentului-reclamant nu este întemeiată, față de dispozițiile art. 56 alin. (4) din Codul administrativ, care stipulează în sensul că "Ministrul își îndeplinește atribuțiile ce îi revin folosind aparatul propriu al ministerului, precum și prin organe de specialitate, instituții, operatori economici și alte structuri aflate în subordonarea, coordonarea sau sub autoritatea ministerului." În aplicarea acestei norme, conform art. 1 alin. (3) pct. 2 din cadrul secțiunii 4.4. "Direcția generală juridică", din anexa la Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 2648/2018 (extras aflat la filele x din vol. II dosar tribunal), actele cu caracter juridic adresate organelor specializate ale statului, care realizează activitatea judiciară, se semnează de către directorul general sau persoana desemnată de acesta prin notă internă, în numele și pentru ministrul finanțelor. În acord cu aceste prevederi legale, actul de procedură (întâmpinare) depus de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, nu este lovit de nulitate, întrucât poartă semnătura directorului general al Direcției generale juridice, căruia îi este conferită, prin prevederile legale enunțate, prerogativa de a semna actele cu caracter juridic în numele și pentru ministrul finanțelor. Pentru aceleași argumente, se constată că nici întâmpinarea formulată în recurs de intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, nu este lovită de nulitate. Drept urmare, Înalta Curte reține că nu au fost încălcate dispozițiile art. 80 sau ale art. 209 din C. civ. și, cu atât mai puțin, prevederile art. 84 C. proc. civ. și ale art. 54 și 87 din Statutul profesiei de consilier juridic, având în vedere că Ministerul Finanțelor nu a beneficiat de reprezentare convențională, ci de reprezentare legală, după cum s-a argumentat în considerentele precedente. Pe de altă parte, chestiunea de legalitate procedurală invocată nici nu are o relevanță care să reclame casarea deciziei atacate, câtă vreme soluția instanței de apel are ca fundament analiza susținerilor reclamantului raportat la dispozițiile legale aplicabile în cauză, nefiind rezultatul analizei unei excepții invocate sau probe propuse de pârât prin întâmpinare. Următoarea critică, referitoare la mențiunea "Definitivă.", este lipsită de fundament, deoarece în cadrul dispozitivului deciziei atacate se regăsește mențiunea corectă privind calea de atac a recursului, întrucât prin încheierea civilă nr. 97 din 13 iulie 2022 a fost îndreptată eroarea strecurată în minuta deciziei nr. 1393 din 22 iunie 2022. În plus, mențiunea inexactă privind calea de atac nu este prevăzută sub sancțiunea nulității, astfel cum reiese din interpretarea dispozițiilor art. 457 alin. (2) C. proc. civ., motiv pentru care nu poate atrage nulitatea unei hotărâri. Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. urmează a fi analizată modalitatea de interpretare a prevederilor art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 de către instanța de apel. Critica recurentului-reclamant privește considerentele prin care curtea a reținut că acțiunea în răspunderea statului pentru repararea prejudiciilor în caz de eroare judiciară nu reprezintă o cale de atac împotriva unor hotărâri judecătorești definitive, care beneficiază de autoritate de lucru judecat, și că nu pot fi readuse în discuție orice nemulțumiri ale părții față de procedurile judiciare. Dispozițiile art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 definesc eroarea judiciară, care poate fi săvârșită în două situații diferite: (a) în ceea ce privește actele procesuale adoptate în cadrul procesului și (b) cu ocazia pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive. În ambele situații, eroarea judiciară se caracterizează prin trei elemente: (i) actul procesual a fost efectuat cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual sau hotărârea judecătorească definitivă este în mod evident contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, (ii) un astfel de act procesual sau hotărâre judecătorească definitivă implică o încălcare gravă a drepturilor, a libertăților și a intereselor legitime ale persoanei și (iii) produce o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară. Ca atare, nu orice greșeală de judecată constituie eroare judiciară, ci doar încălcările grave, indubitabile, grosiere, absurde sau care au provocat concluzii faptice sau juridice ilogice ori iraționale, care reflectă caracterul său de abatere neobișnuită de la modul uzual de desfășurare a procedurilor judiciare sau de aplicare a normelor de drept substanțial. În acord cu instanța de apel, se constată că neregulile reclamate în legătură cu modul de soluționare a dosarelor penale nr. x/2019 și nr. y/2019 ale Judecătoriei Râmnicu Vâlcea sunt practic critici de netemeinicie și nelegalitate aduse soluțiilor pronunțate asupra plângerilor sale penale. Recurentul, nemulțumit de modul de soluționare a proceselor penale, prin demersul judiciar pendinte, urmărește repunerea în discuție în mod facil a statuărilor cuprinse într-o hotărâre judecătorească definitivă, invocând existența unor erori judiciare. Contrar celor expuse de recurentul-reclamant, modul de interpretare a dispozițiilor art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/20004 este legal, întrucât în cadrul acestei acțiuni, prin care reclamantul urmărește angajarea răspunderii statului pentru erori judiciare, nu pot fi analizate orice nemulțumiri cu privire la modul de soluționare a unei cauze, controlul judiciar realizându-se exclusiv prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege. În ceea ce privește nemulțumirea părții reclamante privind dosarul nr. x/2019 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, s-a constatat că, potrivit încheierii penale nr. 1350 din 28 noiembrie 2019, s-a respins, ca nefondată, plângerea petentului A. formulată împotriva soluției de clasare dispuse prin ordonanța din 12 iunie 2019, emisă în dosarul nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea, petentul fiind obligat la plata cheltuielilor judiciare în sumă de 150 RON către stat. Instanța a reținut că soluția de clasare având ca obiect săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 13 indice 2 din Legea nr. 78/2000 a fost dispusă în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., întrucât nu este prevăzută de legea penală. Împărtășind considerentele prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea din ordonanța nr. 145/II/2/2019 din 10 iulie 2019, judecătorul de cameră preliminară a reținut că actul normativ pretins încălcat (Statutul Colegiului Medicilor din România) nu se încadrează în noțiunea "lege", la care se face referire în Decizia Curții Constituționale nr. 405 din 2016 - care vizează doar legile emise de Parlament și ordonanțele emise de Guvernul României. De asemenea, în dosarul nr. x/2019 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, prin încheierea penală nr. 341 din 29 iunie 2020 a fost respinsă plângerea formulată de petentul A., în contradictoriu cu intimații B., C. Și D., fiind menținută soluția din ordonanța procurorului din 4 octombrie 2019 din dosarul nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea, petentul fiind obligat la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Prin ordonanța menționată s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, apreciindu-se ca fiind incidente dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.. Prin ordonanța prim procurorului nr. 265/II/2/2019 din 8 noiembrie 2019 s-a dispus respingerea plângerii formulate de petentul A. împotriva ordonanței atacate, considerându-se că din actele aflate la dosar rezultă că soluția adoptată de procuror este legală și temeinică. Judecătorul de cameră preliminară a constatat că, într-adevăr, din materialul probator administrat a rezultat că nu se poate reține comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000. Astfel, s-a reținut că cercetările efectuate în cauză au relevat că faptele reclamate nu sunt prevăzute de legea penală, în condițiile în care nu au rezultat dovezi sau indicii că intimatele B., C. și D., în calitate de medici la Spitalul Municipal Drăgășani și, respectiv, la Spitalul Județean de Urgență Vâlcea, au acționat prin încălcarea, cu intenție, a unor dispoziții legale. În cauză, se observă că recurentul-reclamant a exercitat căile de atac prevăzute de C. proc. pen. împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată dispuse în dosarele penale nr. x/2019 și nr. y/2019 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea, invocând întocmai neregularitățile de care se prevalează în justificarea prezentei acțiuni. În atare condiții, partea reclamantă nu poate pretinde reexaminarea acelorași chestiuni litigioase care au făcut obiect al controlului ierarhic al prim-procurorului și controlului judiciar exercitat de judecătorul de cameră preliminară în temeiul art. 340 C. proc. pen., în condițiile în care nu a circumstanțiat faptele ilicite ce constituie erori judiciare în sensul legii. Ceea ce a urmărit reclamantul a fost, în fapt, reanalizarea elementelor infracțiunii de abuz în serviciu, fără a preciza în concret care sunt normele încălcate de magistrații cărora li se impută săvârșirea erorilor judiciare. Înalta Curte relevă faptul că, în mod corect, instanțele devolutive au statuat că nu sunt întrunite cerințele legale pentru a se reține existența unei fapte ilicite și prejudiciabile a statului, faptă care ar consta într-o eroare judiciară în accepțiunea dispozițiilor art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004. Raționamentul curții de apel este legal, întrucât reclamantul nu a identificat dispozițiile legale de drept material și procesual sau acea hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care să îi fi fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele sale legitime, vătămare care să nu fi putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară. Referindu-se la noțiunea "eroare judiciară", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că simpla considerare a faptului că investigația în cazul reclamantului era "incompletă și părtinitoare" sau a dus la achitarea "eronată" nu poate prin ea însăși, în absența erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătorești, abuzuri de putere, erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiției, să indice prezența unei erori judiciare în procedura anterioară (a se vedea Cauza Giuran împotriva României, paragrafele 32, 40, Cauza Radchikov împotriva Rusiei, pct. 48, 24 mai 2007). În referire la susținerile din partea finală a cererii de recurs, Înalta Curte reține că recurentul-reclamant antamează chestiuni referitoare la proba cu înscrisuri, invocând faptul că instanța de apel poate administra orice probă necesară pentru soluționarea cauzei. În ceea ce privește înscrisurile relevante din dosarele nr. x/2019 și nr. y/2019, Înalta Curte constată că tribunalul a dispus citarea reclamantului cu mențiunea de a depune aceste înscrisuri, astfel cum rezultă din încheierea din 17 mai 2021, iar prin încheierea din 14 iunie 2021 a constatat că reclamantul nu a complinit această obligație, motiv pentru care a dispus suspendarea judecării cauzei în temeiul art. 242 pct. 2 C. proc. civ. Măsura suspendării judecării cauzei a fost recurată de către reclamant, iar prin decizia nr. 314 din 13 octombrie 2021, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a admis recursul, a casat încheierea recurată și a trimis cauza tribunalului în vederea judecării cauzei. Așa cum susține și recurentul-reclamant, dispozițiile art. 479 C. proc. civ. stipulează că "Instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2)." Cu toate acestea, împrejurarea că dosarele nr. x/2019 și nr. y/2019 nu au fost anexate nu poate fi imputată instanței de apel, în condițiile în care textul legal nu impune o obligație în sarcina instanței de judecată, ci doar o facultate. Mai mult, interpretarea legii trebuie să fie sistematică, prin luarea în considerare a legăturilor textului de lege interpretat cu alte dispoziții din același act normativ. Astfel, neexercitarea unui rol activ pe plan probator de către instanța de apel nu poate fi sancționată, întrucât prevederile art. 254 alin. (6) C. proc. civ. stipulează expres că "părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii". Fiind în dezacord cu statuările instanței de apel în sensul că partea a avut posibilitatea să depună înscrisurile din cauzele penale, recurentul-reclamant a susținut că, de fapt, nu ar exista niciun act de procedură, în afară de plângerile penale și ordonanțele emise de procuror, hotărârile penale pronunțate fiind lovite de nulitate absolută, în opinia sa. Înalta Curte constată că această chestiune supune verificării instanței de recurs netemeinicia deciziei atacate sub aspectul antrenării răspunderii statului pentru erori judiciare, exclusă de la cenzură în calea extraordinară de atac. De asemenea, pentru același argument nu pot fi analizate nici susținerile prin care au fost reiterate neregulile care, în aprecierea recurentului-reclamant, au fost săvârșite de procuror și instanță în dosarele penale, scopul acestora fiind acela de a convinge instanța de netemeinicia soluției de respingere a acțiunii în repararea prejudiciilor în caz de eroare judiciară. Pentru argumentele expuse, întrucât nu sunt îndeplinite cerințele motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., în care se încadrează criticile, în temeiul art. 496 din același cod, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A..