ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 948/2023

Ședința publică din data de 23 mai 2023

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea sub nr. x/2019, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând obligarea acestuia la plata de daune morale în cuantum de 480.000 RON față de reclamanta A.; la plata de daune morale în cuantum de 480.000 RON față de reclamantul B.; la plata de daune materiale în cuantum total de 36.000 RON față de ambii reclamanți; la plata dobânzii legale pentru sumele acordate la pct. 1, 2 și 3 începând cu data promovării acțiunii și până la data plății efective; la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Prin sentința civilă nr. 190/2020 Tribunalul Sibiu a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea. A constatat ivit conflictul negativ de competență între Tribunalul Vâlcea și Tribunalul Sibiu, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

Prin decizia nr. 1402/07.07.2020 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu.

Prin sentința civilă nr. 565/11.06.2021 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul C..

Prin decizia civilă nr. 907/2022 din 14 aprilie 2022, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 565/11.06.2021, pronunțate de Tribunalul Sibiu, secția I civilă în dosarul nr. x/2019.

A obligat apelanții să plătească intimatului C. suma de 7.140 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 907/2022 din 14 aprilie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, sectia I Civilă, au declarat recurs reclamanții B. și A., invocând incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., formulând următoarele critici:

Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), respectiv a dispozițiilor art. 1365 C. civ. și ale art. 1357 alin. (2) C. civ., nelegalitate ce se regăsește în concluzia instanței de apel că "aspectele referitoare la existența faptei ilicite, constatate de instanța penală, se bucură de autoritate de lucru judecat în fața instanței civile" .

În raport de art. 1357 C. civ., în doctrină și jurisprudență fapta ilicită a fost definită ca fiind acțiunea sau inacțiunea umană care încalcă normele dreptului obiectiv și cauzează prejudicii dreptului sau interesului unei persoane, dispozițiile legale conturând concluzia că poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală chiar și atunci când fapta ilicită nu este sancționată de dreptul penal, fiind suficient să existe "cea mai ușoară culpă" imputabilă autorului prejudiciului.

Potrivit art. 1365 C. civ., intitulat "Efectele hotărârii penale", "Instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.

În contextul dispozițiilor art. 1365 C. civ., instanța civilă nu poate fi legată de efectele unei ordonanțe de clasare dispuse de procuror, chiar dacă au fost confirmate de către o instanță.

Instanța de apel a aplicat eronat dispozițiile legale evocate, întrucât a apreciat că soluția de clasare dată în cauza penală se bucură de autoritate de lucru judecat sub aspectul existenței faptei și implicit a vinovăției autorului.

Subliniază că motivul de clasare a cauzei penale l-a reprezentat art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. ("fapta nu este prevăzută de legea penală").

În această situație, dispozițiile art. 25 alin. (5) C. proc. pen. conturează concluzia că instanța civilă va soluționa ulterior pe cale separată acțiunea civilă delictuală, fără a fi ținută de soluția de achitare/clasare cu privire la existența prejudiciului și a vinovăției făptuitorului.

Cu privire la dreptul persoanelor vătămate de a obține dezdăunări pe cale civilă și la posibilitatea ca instanța civilă să constate vinovăția autorului faptei ilicite în cazul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) s-a pronunțat și Curtea Constituțională care, prin Decizia nr. 690/2015, a statuat că potrivit normelor procesual penale ale art. 28 alin. (1) teza a doua, instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite (în același sens fiind și art. 1365 din C. civ.). Aceasta reprezintă o deplasare a concepției noului cod de la teoria unității culpelor penală și civilă la teoria dualității acestor culpe. În aceste condiții, instanța civilă va putea constata existența unei culpe civile a inculpatului, chiar dacă instanța penală nu a constatat existența unei culpe penale a acestuia.

În acest context, contrar normelor de drept materiale evocate, instanța de apel a apreciat că instanța civilă nu ar putea constata în speță existența faptei ilicite și a vinovăției pârâtului, adică a unei "culpe civile", în condițiile soluției de clasare a cauzei penale.

Mai arată că în dosarul penal a fost analizată conduita medicală a pârâtului doar sub aspectul comisiv, adică al acțiunilor sale în relația cu pacienta, nu și sub aspect omisiv, adică al inacțiunii care putea genera prejudicii.

În cauza penală nu a fost însă analizată existența vinovăției prin raportare la neîndeplinirea obligației de informare a pacientei.

Din aceste considerente, în cauza civilă cu care a învestit instanța, reclamanții au solicitat să fie supusă analizei și culpa din actul medical constând în omisiunea pârâtului de a informa pacienta asupra faptului că profilul său medical prezenta două riscuri suplimentare primare, majore, de apariție a sindromului de hiperstimulare ovariană (OHSS), precum și de a o informa că, la numai 5 zile de la începerea tratamentului de stimulare ovariană, au apărut semnele sindromului de hiperstimulare ovariană.

Prin urmare, și sub acest aspect este nelegală statuarea instanței de apel în sensul că inexistența faptei ilicite (constând în omisiunea de a respecta obligația de informare a pacientei) ar fi fost stabilită cu autoritate de lucru judecat de instanța penală.

Primele două motive de apel s-au conturat pe acest argument, al faptei ilicite constând în nerespectarea obligației (omisiunea) de informare corectă și completă a pacientei, aspect pe care prima instanță l-a ignorat complet, iar instanța de apel l-a analizat superficial.

Motivând incidența autorității de lucru judecat a soluției din cauza penală, aplicate în mod eronat în speță, instanța de apel face doar trimitere la un formular de consimțământ standardizat pe care pacienta 1-a semnat la momentul depunerii dosarului medical la clinica D., fără să mai analizeze efectiv apărările reclamanților și jurisprudența CEDO pe care au invocat-o, privind necesitatea existenței unui consimțământ ulterior, care să reflecte informarea corectă și completă a pacientei și pe durata procedurii FIV asupra riscurilor suplimentare particulare pe care le prezintă aceasta și asupra instalării sindromului OHSS.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene pentru Drepturile Omului, (Codarcea v. România, nr. 31675/04, par. 105), "statele părți sunt obligate, în temeiul acestei obligații, să ia măsurile de reglementare necesare pentru ca medicii să își pună întrebări cu privire la consecințele previzibile pe care intervenția medicală planificată le poate avea asupra integrității fizice a pacienților lor și să îi informeze în prealabil pe aceștia, astfel încât să fie în măsură să își dea acordul în deplină cunoștință de cauză. In consecință, în special, dacă un astfel de risc previzibil apare fără ca pacientul să fi fost informat în prealabil în mod corespunzător de către medicii săi și fără ca, precum în speță, medicii respectivi să-și desfășoare activitatea în cadrul unui spital public, statul parte în cauză poate fi direct responsabil în baza art. 8 datorită acestei lipse de informare".

Susțin că au dovedit cu înscrisurile de la dosar că, în afara informării standard (tipizate) prezentate tuturor pacienților, nu există niciun alt document din care să rezulte că, pe durata procedurii FIV, pacienta ar fi fost informată și asupra acestor riscuri suplimentare, generate de prezența ovarelor micropolichistice și de valoarea mare a AMH, astfel că aceasta nu a putut lua decizia de continuare a procedurii FIV în deplină cunoștință de cauză, fapt care, în sensul jurisprudenței CEDO, demonstrează o lipsă de informare a pacientei imputabilă în mod evident medicului curant, adică intimatului-parat.

De altfel, chiar intimatul-pârât a recunoscut în declarația olografă din 26.11.2013, dată în fața organului de cercetare penală în dosar nr. x/2012, ca deși cunoștea de existența acestui risc, nu a făcut recomandări pacientei.

O recunoaștere similară se regăsește și în declarația tehno-dactilografiată transmisă de pârâtul C. către Colegiul Medicilor din România cu ocazia cercetării disciplinare, în data de 09.09.2013.

În ciuda acestor dovezi, instanța de apel nu a analizat existența culpei pârâtului prin raportare la nerespectarea obligației de informare completă a pacientei cu privire la riscurile multiple suplimentare pe care le implica pentru ea inițierea sau continuarea procedurii FIV, iar instanța de apel a decis că este suficientă informarea inițială standardizată, neadaptată la profilul medical al pacientei, argumentare contrară jurisprudenței CEDO precitate.

Tot ca urmare a greșitei rețineri a autorității de lucru judecat generate de soluția din cauza penală, instanța de apel nu a analizat complet nici apărările reclamanților privind nerespectarea de către pârât a obligației de informare a pacientei cu privire la apariția sindromului de hiperstimulare ovariană (OHSS) cu câteva zile înainte de realizarea puncției de recoltare a ovocitelor.

Cu referire la acest sindrom, arată că intimatul-pârât a cunoscut apariția lui cu mai multe zile înainte de procedura finală din 07 august 2012, când a recoltat foliculii de la pacienta sub anestezie și apoi a trimis-o acasă.

La dosar nu există vreun înscris care să emane de la pârât sau de la clinica D. din care să rezulte că pe durata procedurii sau chiar în ziua puncției ovariene, pacienta ar fi fost informată cu privire la riscurile suplimentare particulare profilului său medical, că i s-ar fi oferit posibilitatea să întrerupă tratamentul de stimulare pentru a evita sindromul OHSS, că cel puțin în data de 07 august 2012 i s-ar fi adus la cunoștință pacientei "detaliat", cum susține pârâtul, că "s-a conturat deja" evoluția sindromului de hiperstimulare ovariana sau că pacienta, deși informată despre apariția sindromului, "nu a dorit întreruperea procedurilor".

În realitate, după puncția ovariană efectuată pacientei în 07 august 2012, pârâtul C., medic curant al pacientei, a trimis-o acasă la Rm. Vâlcea cu simpla avertizare că va avea dureri de burtă, fără ca pe formularul de ieșire din clinică să fie inserate alte avertizări, riscuri sau recomandări.

Prin urmare, există o culpă civilă a pârâtului, care a încălcat atât obligațiile profesionale de informare corectă și completă a pacientei pe toată durata procedurilor, cât și obligația de diligență, obligații pe care le implică orice act medical și care nu trebuie limitate doar la aplicarea tratamentului corect pacientului, ci și la informarea prealabilă corectă și completă a acestuia, precum și la monitorizarea și supravegherea ulterioară a acestuia după intervenție, "pentru a se asigura că decizia luată este corectă, iar pacientul beneficiază de maximum de garanții în raport de condițiile concrete, astfel încât starea sa să nu aibă de suferit", astfel cum a subliniat CEDO în decizia precitată.

Toate aceste elemente probatorii, care sunt circumscrise aspectului omisiv al culpei civile a pârâtului, nu au fost însă analizate în cauza penală, unde s-a verificat existența infracțiunii de ucidere din culpă numai sub aspect comisiv (adică al tratamentului efectiv aplicat), astfel că în mod nelegal instanța civilă ignoră sau înlătură aceste aspecte factuale și în mod nelegal reține autoritatea de lucru judecat generată de soluția din cauza penală cu privire la aceste aspecte și apărări relevante invocate de reclamanți.

Prin decizia pronunțată în apel, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), respectiv a încălcat dreptul la apărare, prin refuzul de a valorifica în cauză probele propuse de reclamanți, opozabile intimatului-pârât.

Astfel, atât în cererea de chemare în judecată, cât și în memoriul de apel, reclamanții au invocat sub aspect probatoriu, constatările și concluziile specialiștilor exprimate în Expertizele medico-legale efectuate de INML Mina Minovici București în dosarul penal.

Însă, instanța de apel, cu referire la aceste expertize medico-legale, a susținut în mod nelegal și cu nesocotirea dreptului reclamanților la apărare, ca "probele de care se prevalează reclamanții-apelanți au fost administrate în dosarul penal nr. x/2012", dar că "numai dovezile administrate nemijlocit de instanță sunt probe judiciare, rezultând așadar că rapoartele de expertiză la care reclamanții au făcut referire au caracterul unor probe extrajudiciare în prezentul ligiu civil" și că "pârâtul a contestat concluziile acestor rapoarte de expertiză, prevalându-se doar de concluziile avizului nr. x/2015 din 21.12.2017", iar aceste probe extrajudiciare "pot dobândi valențe probatorii în procesul civil doar în contextul acceptării lor de către partea adversă, or în speță intimatul nu a fost de acord cu utilizarea acestei probe în procesul civil".

Concluzia instanței nesocotește principiul dreptului la apărare, unul dintre principiile care guvernează procesul civil și a căror încălcare se sancționează cu nulitatea actelor procedurale îndeplinite.

Nulitățile decurgând din nesocotirea principiului contradictorialității, a principiului dreptului la apărare, a principiului disponibilității și a principiului oralității dezbaterilor sunt nulități virtuale și operează fără ca partea care le invocă să fie obligată să facă dovada vătămării.

Dreptul la apărare implică în mod nemijlocit posibilitatea ca partea să își poată dovedi pretențiile, în condițiile art. 250 C. proc. civ., cu probe care sunt legale, verosimile, pertinente și concludente.

Printre probele de care reclamanții au înțeles să se folosească s-au regăsit și expertizele medico-legale efectuate de INML București în dosarul penal nr. x/2012, dosar în care pârâtul a avut calitatea de parte, fiind suspectul față de care s-au făcut cercetările penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii de ucidere din culpă.

Excluderea de plano a probei cu expertiza extrajudiciară efectuată în cauza penală în care pârâtul a fost parte, doar pentru motivul că în cauza civilă pârâtul nu a acceptat respectiva probă, se îndepărtează însă de la principiul necesității aflării adevărului și al rolului judecătorului în aflarea adevărului (art. 22 din C. proc. civ.) ce guvernează procesul civil.

În cauza pendinte, expertiza extrajudiciară opozabilă intimatului-pârât trebuie să aibă aceeași forță probantă ca și expertiza judiciară, dacă nu există impedimente care să conducă la neprimirea sa ca atare, fie pentru nulitatea raportului de expertiză, la neutilitatea probei, la neconcludența sau nepertinența acesteia ori alte fine de neprimire argumentate în fapt și în drept. Or, instața de apel nu a semnalat existența unui asemenea impediment, ci doar lipsa acordului pârâtului căruia în mod evident nu îi erau favorabile o parte din concluziile rapoartelor de expertiză.

De altfel, chiar și Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 130/19.02.2008, fiind sesizată cu o excepție de neconstituționalitate a dispozițiilor cuprinse în art. 4 alin. (5) din Titlul XIII al Legii nr. 247/2005 ("Accelerarea judecăților în materia restituirii proprietăților funciare"), cu referire și la art. 201-214 din vechiul C. proc. civ., pentru contrarietatea acestor dispoziții din legea specială cu art. 21 alin. (3) și art. 24 din Constituție, a statuat că dispozițiile reclamate, vechile dispoziții procedurale conferă expertizelor extrajudiciare valoare probantă egală cu a expertizelor judiciare, cu condiția efectuării acestora de către experți autorizați de Ministerul Justiției.

Distinct de aceste aspecte, chiar în ipoteza în care Rapoartele de expertiză medico-legală efectuate în cauza penală, în contradictoriu cu pârâtul, nu ar fi avut valoare probatorie similară cu a unor expertize judiciare, acestea aveau totuși valoarea probatorie a unor înscrisuri opozabile pârâtului și care cuprind opinia autorizată a medicilor legiști din cadrul INML.

În acest context, în mod nelegal instanța a decis să înlăture aceste probe și implicit constatările medicilor legiști exprimate în expertizele medico-legale.

Se mai impune observația că prin Avizul nr. x/2015 din 21.12.2017, singurul expres acceptat de intimat în cauza civilă, Comisia de avizare și control de pe lângă INML a avizat Raportul de nouă expertiză medico-legală nr. x din 12.12.2017, nu a anulat constatările din rapoartele de expertiză, acest Aviz aducând doar unele completări și observații, fără însă a contrazice concluziile rapoartelor anterioare.

Astfel, la pct. 4 din Aviz se menționează expres faptul că pacienta a păstrat legătura doar cu medicul embriolog, iar nu cu medicul curant (pârâtul C.), Comisia subliniind totodată că "această comunicare trebuie însă păstrată între medicul curant și pacient", susținere care contrazice în mod vădit afirmația instanței de apel care a susținut că a fost suficientă comunicarea telefonică doar cu medicul embriolog.

Această observație a Comisiei de avizare confirmă implicit culpa civilă a pârâtului în ceea ce privește supravegherea și monitorizarea insuficientă a pacientei după puncția ovariană din 07.08.2012, supraveghere ce impunea cel puțin o comunicare telefonică între medicul curant și pacientă, pentru ca aceasta să aibă posibilitatea reală și efectivă de a semnala de îndată medicului orice schimbare în starea sa de sănătate, impunea eventual observarea efectivă în regim de internare a pacientei, pentru ca medicul să se asigure că sindromul de hiperstimulare instalat la pacientă de circa 7 zile nu evoluează de la forma ușoară la o formă acută și că nu îi pune viața în pericol.

Avizul din 21.12.2017 nu exclude de plano culpa civilă a pârâtului, întrucât acest Aviz nu analizează conduita medicului din prisma respectării/nerespectării obligației de informare a pacientei pe durata procedurii FIV, ci doar nuanțează (în penultimul alineat) faptul că "tratamentul" a fost corect aplicat.

In concluzie, din cuprinsul rapoartelor medico-legale întocmite în cauza penală de INML și a probelor administrate în prezenta cauză civilă rezultă că există o culpă civilă a pârâtului, o culpă medicală constând în inacțiunea, respectiv lipsa de informare, insuficienta supraveghere după aplicarea tratamentului de stimulare ovariană, precum și în lipsa unor măsuri de profilaxie primare pentru limitarea evoluției sindromului de hiperstimulare, culpă ce a constituit "factor concurator egal" pentru "apariția decesului pacientei și "pentru apariția accidentului vascular ischemic care prin întindere și gravitate a condus la deces (conform suplimentului la raport din 12.12.2017, pct. 2 alin. ultim - fila x și pct. 4 alin. ultim - fila x).

Întrucât în cauză există o certă legătură de cauzalitate între decesul pacientei și conduita medicală omisivă a pârâtului după efectuarea puncției ovariene, legea civilă sancționând chiar și culpa cea mai ușoară, în cauză sunt întrunite condițiile art. 1357 alin. (1) și (2) C. civ., concluzie care putea fi reținută de instanța de apel dacă ar fi analizat și valorificat expertizele extrajudiciare pe care le-a înlăturat.

Hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

Cu privire la valoarea probatorie a expertizelor medico-legale efectuate de INML București în cauza penală, argumentarea instanței este contradictorie.

Astfel, pe de o parte instanța de apel susține că acestea au caracterul unor expertize extrajudiciare care nu au fost acceptate de intimatul-pârât, astfel că ele nu pot valorificate în cauza civilă.

Pe de altă parte, instanța susține că Avizul medico-legal nr. E2/826/2015 din 21.12.2017 emis tot de INML București și deci fiind tot o expertiză extrajudiciară poate fi valorificat în cauza civilă, pentru că intimatul-pârât a acceptat concluziile acestuia, fără să observe însă că reclamanții nu au fost de acord cu aplicarea trunchiată a concluziilor acestui Aviz.

Prin urmare, dacă instanța de apel era consecventă cu propriile argumente, ar fi trebuit să înlăture de plano și concluziile Avizului sus amintit ca fiind o expertiză extrajudiciară cu ale cărei concluzii integrale nici reclamanții nu au fost de acord sau pe care nu au înțeles să le invoce integral.

Este evident că instanța a oferit o motivare contradictorie, înlăturând probele extrajudiciare invocate de reclamanți, dar valorificând doar probele extrajudiciare agreate de intimatul-pârât.

Instanța a prezentat motive contradictorii și cu privire la analizarea probelor și a situației de fapt.

Printre motivele de apel, reclamanții au invocat nerespectarea de către pârât atât a obligației de informare a pacientei cu privire la existența celor 2 factori de risc majori în procedura FIV, dar și a obligației de diligență în supravegherea pacientei după apariția primelor semne ale instalării sindromului de hiperstimulare ovariană.

Instanța de apel a respins această critică, motivând printre altele că victima a fost informată cu privire la simptome și la ceea ce trebuia să facă în situația accentuării durerii, respectiv contactarea clinicii la numărul de telefon indicat și că la momentul acutizării stării de sănătate, pacienta a avut posibilitatea efectivă să îl contacteze pe medicul curant prin intermediul clinicii.

Însă, în continuarea acestei argumentații, în paragraful imediat următor, instanța invocă declarația martorei (medicul embriolog E.) care a menționat că programul clinicii era doar între orele 08-20 (de luni până vineri), iar sâmbăta între orele 08-14, duminica fiind deci închis.

În condițiile de excepție, ca în situația fiicei reclamanților a cărei stare de sănătate s-a acutizat în noaptea de sâmbătă spre duminică, când clinica era închisă, apare ca fiind vădit contradictorie motivarea instanței, care pe de o parte susține că pacienta putea contacta oricând clinica, prin aceasta fiind deci suficient "informată" asupra conduitei de urmat în caz de agravare a simptomelor, dar pe de altă parte constată contrariul, adică faptul că programul clinicii nu permitea contactul telefonic cu pacienții în timpul nopții sau duminica, adică exact în momentul în care a avut nevoie de consilierea și sfatul medicului curant-pârâtul.

Intimatul-pârât C. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată, invocând și inadmisibilitatea unora dintre criticile formulate de recurenți în cadrul motivelor de recurs.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

(2) În vederea realizării acestui scop, pe tot timpul exercitării profesiei, medicul trebuie să dovedească disponibilitate, corectitudine, devotament, loialitate și respect față de ființa umană.

(3) Deciziile și hotărârile cu caracter medical vor fi luate avându-se în vedere interesul și drepturile pacientului, principiile medicale general acceptate, nediscriminarea între pacienți, respectarea demnității umane, principiile eticii și deontologiei medicale, grija față de sănătatea pacientului și sănătatea publică".

Astfel cum s-a ilustrat în doctrina juridică și în jurisprudența națională, reflexiile etico-juridice privind relația dintre medic și pacientul său au ca element central obținerea consimțământului informat al acestuia, astfel cum a fost reglementat prin dispozițiile art. 649-651 din Legea nr. 95/2006 în forma în vigoare la data de referință menționată.

Răspunderea civilă pentru malpraxis medical poate fi angajată, alături de alte erori profesionale comise în îndeplinirea activităților de prevenție, diagnostic și tratament, și pentru nerespectarea reglementărilor legale privind obținerea consimțământului informat al pacientului.

Pacientul este îndreptățit să cunoască diagnosticul bolii sale, posibilitățile de intervenție și tratament, riscurile la care se expune, șansele de vindecare sau pericolele privind agravarea stării sale de sănătate, pentru a putea să își exprime în mod liber și în deplină cunoștință de cauză "acordul informat". Omisiunea informării sale cu privire la anumite aspecte care, dacă ar fi fost cunoscute, ar fi fost de natură să-i ofere pacientului posibilitatea de a alege o anumită soluție reprezintă nu numai încălcare a unei obligații profesionale, de natură a antrena răspunderea civilă pentru prejudicii, dar și o culpă etică, prin ignorarea demnității pacientului, ca ființă umană.

Potrivit art. 649 din Legea nr. 95/2006, "Acordul pacientului informat - (1) Pentru a fi supus la metode de prevenție, diagnostic și tratament, cu potențial de risc pentru pacient, după explicarea lor de către medic, medic dentist, asistent medical/moașă, conform prevederilor alin. (2) și (3), pacientului i se solicită acordul scris.

(2) În obținerea acordului scris al pacientului, medicul, medicul dentist, asistentul medical/moașa sunt datori să prezinte pacientului informații la un nivel științific rezonabil pentru puterea de înțelegere a acestuia.

(3) Informațiile trebuie să conțină: diagnosticul, natura și scopul tratamentului, riscurile și consecințele tratamentului propus, alternativele viabile de tratament, riscurile și consecințele lor, prognosticul bolii fără aplicarea tratamentului".

Potrivit art. 6 din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, "Pacientul are dreptul de a fi informat asupra stării sale de sănătate, a intervențiilor medicale propuse, a riscurilor potențiale ale fiecărei proceduri, a alternativelor existente la procedurile propuse, inclusiv asupra neefectuării tratamentului și nerespectării recomandărilor medicale, precum și cu privire la date despre diagnostic și prognostic".

Conform art. 13 din același act normativ, "Consimțământul pacientului privind intervenția medicală - Pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o intervenție medicală asumându-și, în scris, răspunderea pentru decizia sa; consecințele refuzului sau ale opririi actelor medicale trebuie explicate pacientului".

Din punct de vedere juridic, informarea este o obligație profesională, în cadrul raportului juridic stabilit cu pacientul, prin care acesta este încunoștințat cu privire la metodele de prevenție, diagnostic si tratament, cu potențial de risc. Pacientul, în deplină cunoștință de cauză, va putea să își exprime acordul scris pentru efectuarea lor, asumându-și implicit în mod conștient și consecințele unui eventual pericol privind agravarea stării sale de sănătate sau chiar decesul. În conținutul raportului juridic, obligației medicului de informare îi corespunde corelativ, dreptul pacientului de a fi informat, acesta fiind unul din drepturile sale fundamentale. Astfel, principiile fundamentale ale relației dintre personalul medical și pacient sunt încrederea, informarea și confidențialitatea.

Codul de deontologie medicală din România în forma în vigoare la aceeași dată, a statuat în sensul recunoașterii obligației de informare a pacientului ca fiind o obligație etică a personalului medical. Astfel, respectarea pacientului ca ființă umană implică corecta și completa lui informare, oferindu-i posibilitatea de a lua orice decizie în ceea ce privește viața și sănătatea sa, potrivit propriilor sale interese, una dintre regulile fundamentale ale oricărui act medical fiind aceea că interesul și binele ființei umane trebuie să prevaleză interesului societății ori al științei (art. 4).

Art. 11 din Codul de deontologie medicală reglementează "Acordarea și retragerea consimțământului - (1) Nicio intervenție în domeniul sănătății nu se poate efectua decât după ce persoana vizată și-a dat consimțământul liber și în cunoștință de cauză".

Dreptul pacientului de a lua o hotărâre importantă pentru viața și sănătatea sa este corelat cu obligația medicului de a-l informa complet și competent cu privire la diagnosticul bolii de care suferă, tratamentul sau intervenția care urmează a fi efectuată. În acest sens, decizia medicală trebuie să aibă la bază comunicarea dintre medic și pacient, trebuie să fie transparentă, să se bazeze pe loialitate și bună - credință. Informarea este reciprocă, atât a pacientului cu privire la starea sănătății sale și tratamentul pe care trebuie să îl urmeze, cât și a medicului referitor la simptomele bolii, antecedente medicale, eventuale alergii, etc.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este convergentă:

"104. De asemenea, Curtea reamintește că obligația de a adopta măsuri de reglementare care să asigure respectarea integrității fizice a pacienților, impusă statelor părți, se bazează pe necesitatea de a le proteja pe acestea din urmă, în măsura posibilului, de consecințele grave pe care le pot presupune intervențiile medicale. Curtea a evidențiat deja nu doar importanța consimțământului pacienților, subliniind în special în hotărârea Pretty (citată anterior, pct. 63) că "impunerea unui tratament medical fără consimțământul pacientului, în cazul în care este adult și în deplinătatea facultăților mintale, se consideră atingere adusă integrității fizice a persoanei în cauză care poate introduce în dezbatere drepturile protejate la art. 8 § 1", dar și aceea, pentru persoanele expuse la riscuri în ceea ce privește sănătatea lor, de a avea acces la informațiile care le permit o evaluare a acestora (a se vedea în special hotărârea Guerra și alții, citată anterior, pct. 60".

Obligația de informare a pacientului reprezintă o obligație distinctă și autonomă față de cea privind îngrijirea pacientului. Obținerea consimțământului informat al pacientului este condiția esențială pentru acordarea tratamentului sau efectuarea intervenției chirurgicale. Lipsa informării poate conduce la prejudicierea pacientului pentru pierderea șansei de a evita riscul vătămător privind alegerea îngrijirilor medicale, aplicarea unui anumit tratament ori efectuarea unei intervenții care i-a pus în pericol viața sau care a determinat chiar pierderea vieții. Astfel, pacientul nu a avut posibilitatea de a se supune unor tratamente sau intervenții eficiente, care ar fi putut să-i amelioreze starea de sănătate sau dimpotrivă, nu a avut posibilitatea de a refuza anumite proceduri medicale care i-au pus în pericol viața sau în urma cărora a survenit chiar decesul.

Din punct de vedere juridic, dovada îndeplinirii obligației de informare a pacientului este în sarcina medicului, ca titular al acestei obligații juridice care, prin conținutul său concret, este una de rezultat și nu de mijloace, de diligență, deoarece îndatorirea are o finalitate precisă, aceea de a furniza pacientului datele și informațiile privind starea sa de sănătate, tratamentul sau intervenția pe care acesta va trebui să o facă.

Grefat pe toate aceste considerente cu caracter teoretic, instanța de recurs constată în speță, faptul că în cadrul motivelor de recurs, reclamanții au criticat între altele, aspectul că instanța de apel nu a analizat fapta ilicită imputată intimatului pârât, constând în neinformarea fiicei acestora, doamna F., pe parcursul procedurii de fertilizare in vitro (FIV), anterior momentului efectuării puncției ovariene, asupra faptului că se instalase sindromul de hiperstimulare ovariană (OHSS).

Instanța de recurs remarcă faptul că această faptă ilicită a fost invocată de reclamanți în mod distinct de cea vizând neinformarea pacientei asupra riscurilor procedurii medicale, în raport de circumstanțele personale ale doamnei F. (reprezentate de sindromul preexistent al ovarelor micropolichistice și de valoarea la limita superioară a normalului pentru hormonul anti - Mullerian) sau de cea privind monitorizarea și supravegherea invocat necorespunzătoare a pacientei după efectuarea intervenției.

Concluzia expusă rezultă din conținutul concret al cererii de chemare în judecată:

"Deși pârâtul a avut permanent la dispoziție actele medicale ale pacientei care relevau cei doi factori de risc înalt pentru apariția Sindromului de hiperstimulare ovariană și a recunoscut că a constatat încă din 01.08.2012 apariția Sindromului de hiperstimulare ovariană, totuși până în data de 07.08.2012 (data recoltării celor 54 de ovocite) acesta: (...) nu i-a comunicat pacientei riscul suplimentar la care era expusă, pentru ca aceasta să decidă în cunoștință de cauză dacă dorește sau nu continuarea procedurii" .

În cadrul apelului formulat, apelanții au invocat în mod dezvoltat omisiunea tribunalului de a analiza culpa medicală a pârâtului intimat constând în neinformarea pacientei asupra apariției pe durata procedurii a sindromului OHSS (a se vedea filele x ale cererii de apel), instanța de apel omițând să analizeze această faptă ilicită imputată intimatului pârât, o astfel de omisiune de analiză punctuală, efectivă, regăsindu-se și în sentința apelată ale cărei considerente sunt axate din această perspectivă, pe cercetarea faptei ilicite imputate de necomunicare a riscurilor procedurii și nu de necomunicare a realizării, materializării vreunuia dintre aceste riscuri, respectiv apariția (efectivă a) sindromului OHSS.

Astfel, se observă că în cadrul deciziei civile recurate, curtea de apel s-a preocupat de analiza: criticilor din apel legate de inacțiunile imputate intimatului în privința elementelor de risc major de dezvoltare a sindromului de hiperstimulare ovariană pe care datorită profilului său medical particular pacienta le prezenta la începutul procedurii de fertilizare in vitro; a criticilor din apel privind lipsa supravegherii medicale corespunzătoare post factum; a criticilor din apel vizând necomunicarea către pacientă a riscului suplimentar generat de ovarele micropolichistice, respectiv de valoarea maximă a AMH - ului; comunicării către pacientă a simptomelor specifice sindromului de hiperstimulare ovariană.

Or, instanța de recurs constată că nici unul dintre aceste aspecte cercetate de către instanța de apel nu vizează îndeplinirea/neîndeplinirea de către intimat a obligației de informare a pacientei cu privire la instalarea, declanșarea, anterior puncției ovariene, a sindromului OHSS în ceea ce o privește.

Astfel, comunicarea la începutul procedurii FIV, a riscurilor la care se expunea pacienta, printre care și sindromul OHSS, cu indicarea inclusiv a unor simptome ale acestui sindrom, reprezintă un aspect diferit de comunicarea instalării sindromului, ca element cert, nu posibil sau eventual, deci ca risc produs, materializat, concretizat. Din punct de vedere logic, dar și lingvistic și semantic, riscul de îmbolnăvire, risc care reprezintă doar o posibilitate viitoare, este distinct de faptul cert, deja realizat al îmbolnăvirii efective (diagnostic).

Instanța de recurs constată de asemenea, că aducerea la cunoștință a simptomelor "pe care ar fi putut să le aibă după puncția ovariană din data de 07.08.2012, specifice sindromului de hiperstimulare ovariană, inclusiv cu privire la posibilitatea accentuării durerilor, cât și cu privire la ceea ce trebuia să facă în situația accentuării durerii, respectiv contactarea clinicii la numărul de telefon indicat", astfel cum a reținut instanța de apel în decizia recurată, ține - pentru aceleași rațiuni explicate în paragraful precedent - de comunicarea riscului de apariție a sindromului OHSS și nu a instalării afecțiunii medicale OHSS. Această concluzie rezultă din analiza logică și gramaticală a considerentului citat al instanței de apel, folosirea modului condițional - optativ perfect al verbului a putea fiind elocventă în această direcție.

Or, recurenții reclamă faptul că instanța de apel nu a cercetat neîndeplinirea de către intimatul medic a obligației sale profesionale de informare a pacientei, fiica recurenților, doamna F., asupra faptului că anterior puncției ovariene se instalase sindromul OHSS, precizând că astfel, intimatul pârât ar fi lipsit-o pe doamna F. de cunoașterea întregii sale situații medicale de la acel moment, pentru ca aceasta să poată aprecia în deplină cunoștință de cauză, dacă va continua sau nu procedura medicală al cărei subiect era.

Din această perspectivă, instanța de recurs notează că din ansamblul motivării deciziei de apel, rezultă faptul că instanța de apel a fost preocupată să deceleze momentul în care sindromul OHSS a căpătat o formă acută, gravă, fără să stabilească însă, în soluționarea acestui motiv de apel formulat, momentul (cunoașterii de către medic a) instalării acestui sindrom, moment la fel de important în ecuația juridică a obligației intimatului pârât de informare completă, conform art. 649 din Legea nr. 95/2006, art. 6, art. 13 din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 sau art. 11 din Codul de deontologie medicală din România.

Este adevărat că în cadrul deciziei recurate, trimițând la statuările sentinței de contencios administrativ nr. 76/2020 a Tribunalului Sibiu, curtea de apel a arătat că nu se poate reține necesitatea unui formular de consimțământ informat de etapă, întrucât "prevederile art. 649

1

din Legea nr. 95/2006, prevăd obligația luării consimțământului pacientului doar înainte de efectuarea procedurii de intervenție, nu și pentru tratamentul pregătitor inițial", însă astfel cum rezultă din chiar considerentul instanței de apel, aprecierea curții de apel a fost raportată la jalonul temporal al tratamentului pregătitor inițial și nu la cel al datei ulterioare a eventualei cunoașteri de către medic a îmbolnăvirii pacientei, a declanșării în privința sa a sindromului OHSS. Din acest unghi de vedere, afirmația curții de apel nu poate fi considerată ca arondată faptei ilicite concrete a cărei omisiune de cercetare se analizează în prezent.

Din aceeași perspectivă expusă, instanța de recurs mai notează și că, trimițând în finalul deciziei recurate la statuările din hotărârea penală definitivă prin care s-a respins plângerea împotriva soluției de clasare a cauzei penale, instanța de apel a arătat doar că tratamentul specific și procedurile au fost corect aplicate de intimat, fără însă ca instanța de apel să și ilustreze vreo dezbatere concretă a instanței penale asupra aspectului punctual legat de obligația de informare.

Instanța de apel nu a ilustrat de exemplu, considerente ale hotărârii penale din care să reiasă că procedurile la care s-a referit instanța penală a fi fost corect aplicate ar fi vizat inclusiv obligația de informare a pacientului.

În acest context, mențiunea respectivă a instanței de apel reprezintă din punct de vedere logic, în privința aspectului în prezent analizat, doar o concluzie, concluzie a cărei argumentație a curții de apel - sublinem din nou: din perspectiva elementului punctual în discuție - lipsește.

Astfel, indiferent dacă în cadrul hotărârii penale s-ar regăsi argumente concrete afectate acestui element de omisiune punctual cercetat în prezent sau dacă, neregăsindu-se în sentința penală astfel de argumente focalizate, instanța de apel ar fi tras totuși propriile sale concluzii în această direcție pe baza considerentelor existente în hotărârea penală, totuși - constată instanța de recurs - instanța de apel era datoare să prezinte în decizia recurată considerentele în temeiul cărora a tras din hotărârea penală concluzia respectivă în privința obligației juridice de informare invocat a fi fost neîndeplinită.

Or, arătându-se în decizia recurată dimpotrivă, că "Instanța penală a mai reținut că tratamentul și conduita aplicată de intimat respectă principiile profesionale și standardele medicale din domeniul fertilizării in vitro, indicațiile terapeutice fiind uzuale în astfel de situații, fără a fi necesară supravegherea medicală în condiții de spitalizare", rezultă din punct de vedere logic, că din nou, instanța de apel s-a raportat în evaluarea sa la momentul agravării sindromului OHSS și nu la cel al declanșării sale. Acest fapt este de natură a confirma o dată în plus, omisiunea de analiză a instanței de apel în privința criticilor din apel aferente faptei ilicite omisive de informare enunțate.

Aceeași deficiență de cercetare și lipsă de motivare se observă și în privința considerentelor instanței de apel referitoare la dezbaterea statuărilor sentinței de contencios administrativ nr. 76/2020 a Tribunalului Sibiu. Astfel, considerentele acestei hotărâri judecătorești au fost invocate de către curtea de apel în privința faptei imputate de lipsă a supravegherii medicale corespunzătoare - faptă distinctă de cea în discuție - și prin raportare la aceeași formă clinică gravă a sindromului, aspect care rezultă din lecturarea logico - gramaticală a paragrafului respectiv din decizia recurată.

Se constată așadar, prin prisma tuturor acestor considerente convergente, că instanța de apel nu a cercetat, într-adevăr, acest motiv de apel distinct, dezvoltat de apelanții reclamanți pe baza a numeroase critici (incluzând citate în această direcție din declarațiile intimatului pârât date în procesul penal sau în procedura sancționării disciplinare), fiind incident așadar, motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. (și nu pct. 8 cum greșit l-au încadrat în această privință recurenții, calificarea corectă fiind însă, permisă instanței de recurs în temeiul art. 489 C. proc. civ.), impunându-se pe cale de consecință, admiterea recursului și casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Instanța de recurs nu poate proceda în continuare, consecutiv admiterii acestui motiv de recurs, la evaluarea direct în această cale procesuală, a criticilor subsecvente de fond din apel, reluate și în motivele de recurs (și în privința cărora intimatul pârât a invocat inadmisibilitatea pentru că sunt arondate temeiniciei cauzei), critici care vizează existența acestei fapte ilicite punctuale imputate, întrucât stabilirea situației de fapt a cauzei este apanajul instanțelor devolutive ale fondului, limitele controlului jurisdicțional al instanței de recurs fiind exclusiv de legalitate, conform art. 488 C. proc. civ. și art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În rejudecare, se impune așadar, a se stabili la ce dată s-a instalat sindromul OHSS și a cunoscut medicul pârât această declanșare și dacă din această perspectivă, acesta și-a îndeplinit obligația profesională de informare a doamnei F. asupra declanșării sindromului, pentru a îi oferi posibilitatea să aprecieze dacă va continua sau nu procedura. În cazul unui eventual răspuns negativ la ultima întrebare, este necesar a se stabili de asemenea, motivul neinformării pacientei asupra declanșării sindromului OHSS, dacă această neinformare a fost culpabilă sau nu medicului pârât și totodată, dacă ea a fost de natură a determina pierderea vreunei șanse a doamnei F. de a supraviețui, prin de exemplu, eventuala luare de către pacientă a unor măsuri medicale de siguranță sporite pentru salvgardarea vieții sale, precum ar fi fost: refuzul continuării procedurii FIV, respectiv refuzul puncției ovariene; internarea din proprie inițiativă într-un spital pe perioada ulterioară puncției ovariene; reconsultarea medicului intimat asupra persistenței durerilor adominale, deși acesta îi comunicase deja că vor fi dureri moderate abdominale după puncție; consultarea unui alt medic pentru o secundă opinie medicală; efectuarea unor investigații medicale suplimentare care ar fi putut preîntâmpina deznodământul produs.

Astfel, potrivit art. 13 alin. (1), (3) C. proc. civ., "(1) Dreptul la apărare este garantat. (...) (3) Părților li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfășurare a procesului. Ele pot să ia cunoștință de cuprinsul dosarului, să propună probe, să își facă apărări, să își prezinte susținerile în scris și oral și să exercite căile legale de atac, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege".

În cadrul ansamblului criticilor realizate în această direcție, recurenții au arătat că prin Avizul nr. x/2015 din 2017 al Comisiei de Avizare și Control de pe lângă INML București, singurul act medico - legal evaluat în ansamblul probatoriu al cauzei de către instanța de apel, a fost avizat raportul de nouă expertiză medico - legală nr. A.5/826/2015 din 2017, fără însă, ca avizul să anuleze constatările din actele medicale controlate menționate de recurenți, ci doar aducând unele completări și observații.

În acest sens, recurenții au exemplificat cu una din constatările Avizului, respectiv cea referitoare la faptul că ulterior puncției ovariene, comunicarea trebuia realizată între pacientă și medicul curant, nu medicul embriolog.

Contrar apărării intimatului pârât din întâmpinarea formulată în recurs, instanța de judecată prezentă apreciază că aceste critici pun în discuție în mod evident din perspectiva încălcării în proces a dreptului la apărare al recurenților, modalitatea de aplicare în cauză de către instanța de apel, în privința probelor, a prevederilor art. 25 în referire la art. 24 alin. (2) din Ordonanța nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală, respectiv art. 19 - 21 din Regulamentul de aplicare a dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală din 07.09.2000, parte integrantă din Hotărârea de Guvern nr. 774/2000.

Într-adevăr, potrivit art. 25 alin. (1), (2) din O.G. nr. 1/2000, "(1) Comisiile de avizare și control al actelor medico-legale din cadrul institutelor de medicină legală examinează și avizează:

a) actele de constatare sau de expertiză medico-legală, efectuate de serviciile de medicină legală județene, în cazurile în care organele de urmărire penală sau instanțele judecătorești consideră necesară avizarea;

b) actele noilor expertize efectuate de serviciile medico-legale județene înainte de a fi transmise organelor de urmărire penală sau instanțelor judecătorești.

(2) Prevederile art. 24 alin. (2) se aplică în mod corespunzător în cazul comisiilor de avizare și control al actelor medico-legale din cadrul institutelor de medicină legală".

Potrivit art. 24 alin. (2) din aceeași ordonanță, "În cazul în care concluziile actelor medico-legale nu pot fi avizate, Comisia superioară medico-legală recomandă refacerea totală sau parțială a lucrărilor la care se referă actele primite pentru verificare și avizare, formulând propuneri în acest sens sau concluzii proprii".

În egală măsură, potrivit art. 19 din Regulamentul de aplicare a dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 1/2000, "(1) Comisiile de avizare și control al actelor medico-legale, care funcționează în cadrul institutelor de medicină legală, verifică, evaluează, analizează și avizează din punct de vedere științific conținutul și concluziile diverselor acte medico-legale realizate de serviciile de medicină legală județene, conform competenței teritoriale.

(2) Avizarea se solicită de organele de urmărire penală și de instanțele de judecată, în condițiile legii, ori se realizează din oficiu în cazul noilor expertize medico-legale, înainte ca actele noilor expertize să fie transmise organelor de urmărire penală sau instanțelor judecătorești".

Conform art. 21 din același act normativ, "(1)