ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 364/2021

Ședința publică din data de 26 ianuarie 2021

Deliberând asupra prezentei cauze, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal la data de 29.09.2011, sub nr. x/2011, reclamantul A. a contestat, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul de Protecție și Pază – SPP, măsura de sancționare disciplinară cu sancțiunea amânării avansării în grad, precizând că înțelege să conteste, atât hotărârea Consiliului de Judecată, cât și Ordinul Directorului SPP de aplicare a sancțiunii propuse de Consiliul de Judecată, solicitând admiterea contestației și anularea actelor și măsurilor luate fără respectarea regulilor interne și a legilor în vigoare.

Reclamantul a formulat în fața instanței de fond și cerere de sesizare a instanței competente cu excepția de nelegalitate a Hotărârii nr. 19/14.07.2010 a Colegiului de Conducere al Curții de Apel București.

Prin încheierea din 09 mai 2012, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a instanței competente cu excepția de nelegalitate a Hotărârii nr. 19/14.07.2010 a Colegiului de Conducere al Curții de Apel București.

Prin încheierea din 09 iulie 2012, s-a respins ca neîntemeiată cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru aferente cererii de recuzare formulate de reclamant.

Prin încheierea din 07 septembrie 2012, Curtea de Apel București a anulat cererea de recuzare a judecătorului cauzei, ca netimbrată, și a amendat reclamantul cu amendă de 200 RON, în temeiul art. 108

1

pct. 1 lit. b) din C. proc. civ., pentru formularea cu rea-credință a cererii de recuzare.

Prin încheierea din 29 octombrie 2012, Curtea de Apel București a respins excepția de nelegalitate a ordinului de clasificare, a respins ca inadmisibilă contestația împotriva refuzului pârâtului SPP de declasificare a unor documente, a respins excepția nelegalei compuneri a completului de judecată, invocată de reclamant, a încuviințat ambelor părți proba cu înscrisuri, a respins proba testimonială și cererea de obligare a pârâtului la depunerea unor înscrisuri formulate de reclamant și, după dezbaterea fondului cauzei, a amânat pronunțarea hotărârii în scopul oferirii posibilității părților de a depune și concluzii scrise.

Prin sentința civilă nr. 6282 din 05 noiembrie 2012, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea promovată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Serviciul de Protecție și Pază – SPP, ca fiind neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că prin Hotărârea nr. A/S-191 din 01.02.2011 (declasificată sub nr. x/16.01.2012) a Consiliului de Judecată, s-a constatat că, în perioada 05.06.2009 – 20.08.2010, reclamantul A. a fost detașat pentru executarea unei misiuni de protecție în Sudan, iar în luna iunie 2010, aflându-se încă în detașare în calitate de ofițer al Serviciului de Protecție și Pază, a aplicat pentru a primi un nou contract în cadrul UNMIS. S-a reținut că: "În toată perioada cât ofițerul a discutat cu funcționarul ONU despre obținerea unui nou contract nu a raportat șefilor ierarhici despre niciunul din demersurile pe care le-a întreprins, deși acesta, în calitate de militar, trebuia să cunoască faptul că relațiile cu orice cetățean străin, indiferent de calitatea acestuia, trebuiau raportate directorului serviciului (…). În luna septembrie 2007, pe timpul executării primei misiuni în Sudan, lt.col. A. a cunoscut-o pe B., funcționar ONU (…), relațiile personale dintre aceștia devenind intime în luna mai 2008 (…). Acesta (ofițerul) nu a raportat despre permanentizarea relației cu un cetățean străin".

S-a constatat, astfel, de către Consiliul de Judecată că reclamantul a încălcat:

- prevederile art. 8 lit. b) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare și prevederile art. 7 lit. a) din Instrucțiunea privind normele de conduită a cadrelor militare din Serviciul de Protecție și Pază, care prevăd că ofițerul trebuie să respecte regulamentele militare, ordinele și instrucțiunile interne. Prin demersurile sale și acordul dat în vederea angajării în cadrul misiunii ONU din Sudan, cu detașare din partea Guvernului României, ofițerul nu a respectat procedurile interne de selecție;

- prevederile art. 7 lit. d) din Instrucțiunea privind normele de conduită a cadrelor militare din Serviciul de Protecție și Pază, care prevăd gestionarea problemelor private într-o manieră care (…) să nu afecteze imaginea instituției, prin aceea că ofițerul, fiind angajat al Serviciului de Protecție și Pază, a aplicat în nume individual și a fost de acord cu încheierea unui contract de detașare, în condițiile în care Serviciul de Protecție și Pază nu a fost înștiințat despre aceste demersuri. Imaginea instituției a fost afectată prin aceea că au fost încălcate regulile și etapele pe care trebuie să le parcurgă orice angajat al său pentru participarea la executarea unor misiuni externe sub egida ONU, "O.D. nr. 16 din 04.06.2008 cu privire la organizarea și funcționarea structurii de misiuni externe";

- prevederile art. 7 lit. e) din Instrucțiunea privind normele de conduită a cadrelor militare din Serviciul de Protecție și Pază, care prevăd că trebuia să-și asume responsabilitatea faptelor și deciziilor proprii, prin aceea că de la începutul cercetărilor nu a recunoscut că a solicitat obținerea unui nou contract în cadrul UNMIS fără să raporteze comandanților nemijlociți;

- prevederile Instrucțiunii privind organizarea și desfășurarea de relații externe în Serviciul de Protecție și Pază și modul în care personalul acestuia poate stabili relații cu cetățenii străini în interes personal, prin aceea că a inițiat și permanentizat o relație cu cetățeanul străin B., deși a luat la cunoștință, prin semnarea unui angajament de confidențialitate, despre faptul că angajaților din Serviciul de Protecție și Pază le este interzis acest lucru, și nu a raportat despre aceasta pe cale ierarhică directorului Serviciului de Protecție și Pază.

Pentru aceste încălcări, reclamantul a fost sancționat cu "amânarea înaintării în gradul următor pe o perioadă de 2 ani.

Această situație de fapt nu a fost contestată de către reclamant, astfel că în raport cu actele ce au stat la baza emiterii ordinului atacat și cu materialul probator administrat în cauză, instanța de fond a constatat că actul sancționator este legal emis.

A reținut că pârâtul nu a sancționat pe reclamant pentru modalitatea în care acesta și-a executat misiunea de protecție în Sudan și în legătură cu care reclamantul arată (fără a dovedi) că a primit din partea autorităților ierarhice din străinătate calificativul "foarte bine", ci pentru alte fapte săvârșite, iar câtă vreme se verifică aspecte diferite, este posibilă primirea de către reclamant a unor aprecieri diferite.

În ceea ce privește cererea reclamantului de anulare a Ordinului Directorului SPP de aplicare a sancțiunii propuse de Consiliul de Judecată ori a altor acte și măsuri premergătoare apreciate de acesta ca nelegale, instanța a constatat și că reclamantul nu a contestat în termenul legal Hotărârea Consiliului de Judecată din 01.02.2011, deși potrivit regulamentelor interne acest act putea fi contestat în termen de 2 zile lucrătoare de la data aducerii la cunoștință printr-un raport scris și temeinic motivat, înaintat Directorului Serviciului de Protecție și Pază.

Reclamantul A. a formulat recurs împotriva sentinței 6282/0511.2012, prin care i s-a respins acțiunea ca neîntemeiată, precum și împotriva încheierilor de ședință din: 09.05.2012 (prin care i s-a respins cererea de sesizare a instanței de contencios administrativ competente cu soluționarea excepției de nelegalitate ridicate în contextul invocării nelegalei compuneri a completului de judecată datorate nerespectării prevederilor legale privind repartizarea aleatorie), 09.07.2012 (prin care i s-a respins cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru aferente cererii de recuzare), 07.09.2012 (de anulare ca netimbrată a cererii de recuzare) și 29.10.2012 (prin care i s-a respins cererea de probe, precum și cererea de declasificare a unor înscrisuri).

A solicitat recurentul admiterea recursului, desființarea tuturor hotărârilor recurate și, în rejudecare, anularea măsurii sancționării sale disciplinare cu amânarea avansării în grad, inclusiv a măsurilor și actelor administrative premergătoare ale intimatului pârât Serviciul de Protecție și Pază, vătămătoare la adresa sa.

A arătat, în motivarea cererii de recurs că, prin acțiunea introductivă, a contestat, atât hotărârea Consiliului de Judecată, cât și ordinul Directorului SPP de aplicare a sancțiunii propuse de Consiliu, urmând să completeze și să detalieze motivele contestației după ce i s-ar fi comunicat în mod formal actele atacate, comunicare pe care a solicitat-o și instanței de fond în cadrul cererii de probe, prin raportare la prevederile art. 172-175 din C. proc. civ., distinct de dispozițiile art. 13 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și ale Codului muncii, cu care se completează legea specială a Serviciului de Protecție și Pază.

Recurentul a reiterat faptul că, în contextul provocării unor represalii de către conducerea intimatului împotriva sa și altor colegi care au fost în serviciul ONU, au fost luate o serie de măsuri abuzive, între care și schimbarea ilegală a aprecierii sale anuale pentru perioada cât a fost în serviciul internațional al ONU.

Or, potrivit regulilor în vigoare la data respectivă, aprecierea la nivelul SPP nu putea fi alta decât cea primită în misiune externă pe lângă organismele ONU, astfel că a fost încălcat principiul de drept tempus regit actum. Pentru acest motiv a înțeles să conteste raportul de apreciere și eventualul ordin de validarea acestuia și să solicite declasificarea Regulamentului incident, în forma în vigoare în perioada de activitate în discuție și, respectiv, în forma actuală.

A susținut recurentul reclamant că nu a avut o conduită culpabilă, abia ulterior, după reacția sa legitimă și regulamentară față de schimbarea aprecierii anuale, fiind supus unui simulacru de anchetă disciplinară cu privire la perioada în care a activat în misiunea externă la ONU, sub pretextul că ar fi "intrat în legături cu străinii" și că ar fi avut "relații prea apropiate cu un demnitar", cetățean al SUA, aflat într-o înaltă misiune ONU în câmpul de operațiuni.

A considerat recurentul că ancheta disciplinară a fost abuzivă și a avut un scop ilegal, deoarece în cadrul acestei proceduri i s-au cerut în mod nelegal date și informații despre un cetățean american cu statut de demnitar, precum și alte informații care nu aveau legătură cu activitatea constituțională a SPP.

Aceasta în condițiile în care recurentul - potrivit Angajamentului de confidențialitate și Regulilor specifice personalului cu statut de funcționar civil internațional instituite de ONU (și care constituie o obligație internațională și a României) - avea obligația de a nu divulga în nicio împrejurare niciun fel de date și informații în legătură cu misiunea.

Recurentul reclamant a invocat în faza rejudecării recursului după soluționarea contestației în anulare nulitatea cercetării disciplinare și a hotărârii Consiliului de Judecată contestate, față de nerespectarea ignorarea art. 9 din Legea nr. 571/2004 privind protecția personalului din autoritățile publice, instituțiile publice și din alte unități care semnalează încălcări ale legii, arătând că a indicat conducerii intimatului SPP încălcări ale legii în această instituție (autoritate administrativă autonomă în sensul dispozițiilor art. 2 din lege), ultima privind chiar încercările de intimidare care au continuat cu așa-zisa cercetare disciplinară.

Dosarul de anchetă disciplinară trebuia adus la dosarul cauzei și cenzurat de instanța de judecată, astfel că respingerea probelor de către judecătorul fondului constituie un grav abuz și un act de favorizare a intimatului pârât.

A susținut, totodată, recurentul încălcarea art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât în fapt nu a existat cercetare judecătorească, i-a fost încălcat dreptul la apărare, precum și principiul egalității armelor, de vreme ce nu a avut acces la Regulamentul intern (Instrucțiunile) SPP și la actele de cercetare disciplinară clasificate ca fiind "secrete de serviciu".

Recurentul a reiterat incidentele și excepțiile ridicate în fața instanței de fond, criticând soluția judecătorului fondului de respingere ca inadmisibilă a contestației sale împotriva refuzului intimatului pârât SPP de a declasifica regulamentele interne ale SPP, forma în vigoare la data comiterii pretinselor fapte și, respectiv, la data cercetării disciplinare, precum și dosarul de cercetare disciplinară în integralitatea sa, contestație întemeiată pe prevederile art. 20 din Legea nr. 182/2002, prin care a invocat caracterul abuziv al clasificării Regulamentului intern și a Instrucțiunilor menționate, faptul că este inacceptabil ca o curte de apel să se supună unor norme interne ale altei instituții sau unor acte normative emise de entități ale puterii executive, înlăturând de la aplicare prevederi cu forță juridică superioară din legi organice.

Recurentul a arătat că se încalcă principiul constituțional al independenței justiției (art. 124 și art. 133 din Constituție) prin tolerarea unei ingerințe nepermise și instituționalizarea unui control inadmisibil din partea entității executive asupra justiției, pe căi ocolite, prin intermediul unor documente cu forță juridică inferioară legii, prin pretinderea judecătorilor de a deține certificat ORNISS.

De altfel, în opinia sa erau aplicabile prevederile art. 13 din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public ale art. 33 din Legea nr. 182/2002, care interzic clasificarea ca secrete de serviciu a informațiilor care, prin natura sau conținutul lor, sunt destinate să asigure informarea cetățenilor asupra unor probleme de interes public sau personal, pentru favorizarea ori acoperirea eludării legii sau obstrucționarea justiției, precum și ale art. 24 alin. (5) din Legea privind informațiile clasificate.

Față de aceste aspecte, a arătat recurentul că a înțeles să invoce și oral în fața instanței de fond, la termenul de judecare a cauzei, excepția de nelegalitate a:

- Ordinului de clasificare ca secret de serviciu a instrucțiunilor interne ale SPP;

- Regulamentului intern al SPP privind cercetarea disciplinară;

- Hotărârii Colegiului Curții de Apel București, prin care s-a introdus o nouă procedură de înlocuire a judecătorului unei cauze, contrar principiului repartizării aleatorii și principiului continuității completului de judecată consacrate prin lege organică, și în temeiul căruia a fost înlocuit intempestiv judecătorul cauzei.

A arătat recurentul că, în opinia sa, erau îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, iar excepția trebuia reținută spre judecare chiar de către curtea de apel, fiind vorba de acte emise de o autoritate administrativă centrală, conform alin. (4) al aceluiași articol.

Recurentul reclamant a solicitat, în consecință, ca instanța de recurs să examineze cauza sub toate aspectele, potrivit art. 304

1

din C. proc. civ., să admită recursul, să desființeze sentința și încheierile recurate, să înlăture măsurile de respingere dispuse prin acestea din urmă, și rejudecând în fond procesul, să admită contestația, să anuleze toate actele și măsurile luate fără respectarea lor și legilor în vigoare de intimatul pârât SPP, cu repunerea reclamantului în situația anterioară sancționări abuzive.

A mai arătat că nu a putut să dezvolte nuanțat criticile cu privire la ancheta disciplinară, având în vedere că probele privind instrumentarea nelegală se află chiar în dosarul de cercetare disciplinară clasificat, iar instanța de fond nu și-a exercitat rolul activ prevăzut de art. 129 din C. proc. civ. în sensul solicitării declasificării actelor.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul pârât Serviciul de Protecție și Pază a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinice și legale a hotărârilor recurate, arătând că toate criticile aduse acestora sunt simple comentarii și aprecieri chiar jignitoare la adresa judecătorului fondului, iar nu reale motive de nelegalitate.

Se reiau mare parte dintre susținerile din cuprinsul cererii de chemare în judecată privind pretinsa nelegalitate a aplicării sancțiunii, precum și cereri și excepții invocate deja în fața instanței de fond, cu privire la care recurentul susține în mod contradictoriu, atât că instanța nu s-ar fi pronunțat asupra lor, cât și că le-ar fi respins în mod greșit.

În rejudecarea recursului, după admiterea - prin decizia nr. 3135/14.10.2015, pronunțată în dosar nr. x/2015 - a contestației în anulare exercitate împotriva deciziei nr. 2436/2014 pronunțate în dosar nr. x/2011, recurentul reclamant a depus, la data de 16.11.2016, un înscris prin care a invocat nulitatea cercetării disciplinare, nulitatea raportului de cercetare disciplinară și nulitatea sancțiunii disciplinare aplicate, pe motivul nerespectării de către angajatorul autoritate administrativă autonomă SPP a obligației prevăzute în art. 7 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 571/2004, nulități pe care recurentul le-a apreciat ca fiind "motiv de recurs de ordine publică".

În ședința publică din 01.02.2017, apărătorul recurentului reclamant a formulat cerere de acces liber la informațiile clasificate "secrete de serviciu" aflate la Compartimentul "Documente clasificate" al Înaltei Curți de Casație și Justiție și a invocat excepția de nelegalitate a "deciziei/instrucțiunii administrative interne nepublice (secrete) a Înaltei Curți, luate de un membru al personalului Înaltei Curți și/sau de președintele/judecătorii completului de judecată" cu privire la refuzul desecretizării unuia sau mai multor documente, arătând că va dezvolta criticile de nelegalitate după comunicarea actului atacat.

Excepția de nelegalitate a fost respinsă motivat prin încheierea de ședință de la 21.06.2017. La 20.06.2017, recurentul reclamant formulase distinct și acțiune în anularea aceluiași act (dosar nr. x/2017 pe rolul Curții de Apel București).

În ședința publică din 02.05.2018, apărătorul recurentului reclamant a precizat că recurentul desfășoară o altă activitate în Afghanistan, dar pentru DPKO, iar nu pentru SPP.

La data de 13.06.2018, recurentul a reiterat excepția de nelegalitate, care a fost analizată și respinsă prin încheierea de ședință din 21.06.2017 și a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1-3, art. 7 și art. 31-33 din Legea nr. 182/2002.

Prin încheierea de ședință din 17.10.2018, pronunțată în dosar asociat nr. x/2015, Înalta Curte a admis cererea recurentului reclamant de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată, a respins motivat cererea părții de suspendare a judecății formulată în temeiul art. 244 alin. (1) din C. proc. civ. și, constatând cauza în stare de judecată, a acordat cuvântul părților pentru dezbaterea recursului, reprezentantul recurentului neînțelegând însă să formuleze concluzii și recuzând completul de judecată.

La termenul de judecată din 16.01.2019, recurentul a reiterat cererea privind accesul neîngrădit la toate actele dosarului, invocând hotărârea CEDO din cauza Miran contra Turciei.

La 05.06.2019, apărătorul recurentului a depus la dosar o cerere înregistrată sub nr. x din 01.02.2019 la UNBR prin care a solicitat "eliberarea unui formular de cerere-tip pentru emiterea unei autorizații de acces la informații clasificate" și acordarea unei audiențe în această problemă, precum și răspunsul din 15.02.2019 la cererea adresată conducerii Înaltei Curți de Casație și Justiție de a i se permite accesul neîngrădit la documentele clasificate "secret de serviciu".

Prin încheierea de ședință din 05.06.2019, apărătorului recurentului i-a fost încuviințată amânarea judecății pentru a avea posibilitatea continuării demersurilor în vederea obținerii autorizației de acces impuse de lege.

În următoarea ședință publică, din 25.09.2019, având în vedere și cele relatate de avocatul recurentului reclamant în sensul că nu are până la acea dată niciun răspuns la cererea sa adresată UNBR, instanța de recurs a acordat un nou termen apărătorului pentru a continua demersurile de obținere a autorizației de acces, comunicând totodată și părții personal faptul că are și posibilitatea să angajeze un avocat care deține deja autorizație de acces la documente clasificate "secret de serviciu", recurentul personal răspunzând că nu dorește un alt avocat.

Prin încheierea de ședință din 18.12.2019, Înalta Curte a constatat ca fiind tardivă completarea motivelor de recurs (cu atât mai mult cu cât era vorba de o rejudecare a recursului în urma admiterii unei contestații în anulare) și, respectiv, ca fiind inadmisibilă completarea - în faza (rejudecării) recursului - a cauzelor de nelegalitate a actului administrativ contestat în cauză (nulitatea Hotărârii Consiliului pentru neurmarea procedurii prevăzute de Legea nr. 571/2004) prin cererea formulată de recurentul reclamant la data de 16.11.2016, pentru motivele arătate în încheierea mai sus menționată.

La termenul de judecată din 04.03.2020, recurentul reclamant a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 172-175, 138, 129 alin. (2)-(5) din C. proc. civ. și ale art. 7 din Legea nr. 182/2002, cererea de sesizare a Curții Constituționale fiind respinsă ca inadmisibilă prin încheierea de ședință din 11.11.2020.

De asemenea, în ședința publică din 11.11.2020, apărătorul recurentului a depus un răspuns al UNBR la cererea nr. x din 15.01.2020, prin care i se adusese la cunoștință că trebuie să completeze cererea-tip pentru începerea demersurilor de eliberare a autorizației de acces și să atașeze copia încheierii instanței din care rezultă existența documentelor clasificate și nivelul de clasificare al acestora (o astfel de încheiere de ședință fiind cea din 01.02.2017, dosar nr. x/2015).

La data de 08.07.2020, recurentul reclamant a depus și cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu chestiuni prejudiciale, cerere respinsă motivat prin încheierea de ședință din 11.11.2020.

III. Hotărârea instanței de recurs

Examinând sentința și încheierile atacate, prin prisma criticilor invocate și a prevederilor art. 304 și art. 304

1

din C. proc. civ., pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul reclamantului A. este nefondat, pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Reclamantul a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ actul administrativ reprezentat de Ordinul nr. P/S.130 din 02.02.2011 al Directorului SPP (declasificat la 16.01.2012), de aplicare a sancțiunii cu amânarea avansării în grad pe o perioadă de 2 ani, arătând că înțelege să conteste și Hotărârea nr. A/S-191 din 01.02.2011 (declasificată sub nr. x/16.01.2012) a Consiliului de Judecată, prin care s-a propus sancționarea sa și care a stat la baza actului administrativ contestat.

Acțiunea sa a fost respinsă, prima instanță apreciind ca fiind temeinice și legale actele contestate.

III.1. Argumente de fapt și de drept relevante

Recurentul a criticat, sub aspectul legalității, încheierea din 09.05.2012, prin care Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a instanței competente cu excepția de nelegalitate a Hotărârii nr. 19/14.07.2010 a CAB - Colegiul de Conducere, prin care s-a introdus o nouă procedură de înlocuire a judecătorului primei cauze, care ar contraveni principiului repartizării aleatorii și principiului continuității completului de judecată consacrate prin lege organică.

Înalta Curte împărtășește soluția și considerentele judecătorului fondului, în sensul că în cauză nu era întrunită una dintre condițiile de admisibilitate a excepției de nelegalitate, instituită expres în art. 4 din Legea nr. 554/2004, respectiv aceea ca respectivul act să aibă legătură cu soluționarea pe fond a acțiunii în anulare cu care instanța a fost învestită.

În speță, actul contestat pe calea excepției viza măsuri administrative, de organizare a activității de judecată, în acord și cu prevederile Legii nr. 182/2002, nefiind vorba de norme de procedură sau de drept material, apte să influențeze soluția ce urma să se pronunțe în cauză, în sensul admiterii sau respingerii acțiunii reclamantului.

Referitor la criticarea ca nelegală a încheierii din 09.07.2012, prin care s-a respins ca neîntemeiată cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru aferente cererii de recuzare, Înalta Curte constată că încheierea în discuție este una irevocabilă, conform art. 18 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, neputând face obiectul controlului judiciar al instanței de recurs.

Cât privește încheierea din 07.09.2012, de anulare ca netimbrată a cererii de recuzare a judecătorului cauzei, formulată de reclamant, se constată că soluția pronunțată de instanța de fond este temeinică și legală, soluția de anulare ca netimbrată a unei cereri pentru care legiuitorul a impus plata unei anumite taxe judiciare de timbru (și în privința căreia s-a exercitat calea reexaminării, dar a fost respinsă) fiind prevăzută în mod expres în art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.

Măsura amendării reclamantului prin aceeași încheiere, în temeiul art. 108

1

pct. 1 lit. b) din C. proc. civ., pentru formularea cu rea-credință a cererii de recuzare, fiind supusă doar reexaminării la instanța de fond, nu poate face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului.

Înalta Curte reține că s-a criticat de către recurent în mod distinct și încheierea din 29.10.2012, încheiere de amânare inițială a pronunțării, care face parte integrantă din sentința recurată.

Analizând criticile aduse sentinței atacate (inclusiv încheierii de dezbateri mai sus menționate), Înalta Curte reamintește, în ceea ce privește invocarea prevederilor art. 304

1

din C. proc. civ. de la 1865, că acest articol nu reglementează un motiv de recurs de-sine-stătător, aplicarea sa putând fi efectuată numai în măsura în care instanța de recurs este legal învestită cu analizarea cel puțin a unuia dintre motivele de modificare sau casare prevăzute de art. 304 din același cod.

În acest context, se constată în primul rând că recurentul critică omisiunea instanței de fond de motivare a unora dintre soluțiile pronunțate prin încheierile și sentința recurate, afirmație ce se subsumează formal motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii), însă această critică nu este fondată, față de aspectele dezvoltate de recurent.

Astfel, dispozițiile legale menționate, raportate la cele ale art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., impun cerința ca hotărârea să cuprindă "motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Totodată, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene pentru Drepturile Omului, un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului include, printre altele, dreptul părților de a fi în mod real "ascultate" de către instanța sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (hotărârea din 28.04.2005 din Cauza Albina împotriva României, hotărârea din 15.03.2007 din Cauza Gheorghe împotriva României).

Tot în jurisprudența sa privind încălcările aduse art. 6 par. 1 din Convenție, Curtea a statuat că, în general, instanțelor naționale nu le incumbă o obligație de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părțile implicate in litigii (hotărârea din Cauza Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, hotărârea din Cauza Perez împotriva Franței).

Or, Înalta Curte constată că, atât încheierile premergătoare sau interlocutorii recurate, cât și sentința atacată cuprind argumentele pe care s-au întemeiat soluțiile pronunțate, inclusiv aceea de respingere a cererii de chemare în judecată și a celorlalte cereri incidentale cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă acestea îl nemulțumesc pe recurent, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori străine de natura pricinii" pentru a se putea reține incidența motivului de nelegalitate invocat.

Instanța de fond a analizat cauza sub toate aspectele relevante, neconfirmându-se nici pretinsa nemotivare a soluției de respingere a contestației împotriva pretinsului refuz al pârâtului de declasificare a documentelor secrete, câtă vreme încheierea de ședință din 29.10.2012 cuprinde motivele de fapt (lipsa contestației adresate instituției pârâte) și de drept (art. 20 din Legea nr. 182/2002 și H.G. nr. 585/2002) pentru care s-a pronunțat soluția menționată.

Recurentul mai critică interpretarea și aplicarea unor prevederi legale de către instanța de fond (ceea ce – formal – se circumscrie motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.), ansamblul criticilor recurentului reclamant reprezentând însă o reluare aproape in integrum a celor invocate prin cererea de chemare în judecată.

Or, Înalta Curte nu a decelat aspecte concludente care să susțină ipoteza lipsei de temei legal ori a interpretării sau aplicării greșite a dispozițiilor legale incidente de către instanța de fond, de natură să atragă nelegalitatea hotărârilor pronunțate.

Astfel, recurentul reclamant a susținut că, deși în opinia sa erau îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, iar excepția de nelegalitate invocată și oral de el viza acte emise de autorități administrative centrale, instanța de fond nu a primit excepția de nelegalitate a Ordinului de clasificare ca secret de serviciu a instrucțiunilor interne ale SPP, a Regulamentului intern al SPP privind cercetarea disciplinară și a Hotărârii Colegiului Curții de Apel București.

Or, așa cum în mod judicios a arătat în cuprinsul încheierii din 29.10.2012 judecătorul fondului, în speță nu era întrunită condiția legăturii determinante a pretinsului ordin de clasificare cu dezlegarea pe fond a cauzei, cu atât mai mult cu cât existența unui astfel de ordin nu a fost dovedită.

De asemenea, Înalta Curte nu poate reține critica vizând faptul că încheierea din 29.10.2012 și sentința au fost pronunțate cu încălcarea legii, de un complet nelegal constituit dintr-un judecător incompatibil.

Astfel, referitor la faptul că a se pretinde judecătorilor să dețină certificat ORNISS înseamnă supunerea lor unui control discreționar din partea unei entități din sfera puterii executive, cu încălcarea art. 124 si art. 133 din Constituție, pe căi ocolite și prin intermediul unor documente cu forță juridică inferioară legii, Înalta Curte nu poate fi primi această critică, întrucât vizează Hotărârea nr. 19/2010 a Colegiului de conducere al Curții de Apel București, cu privire la care excepția de nelegalitate a fost corect respinsă așa cum s-a arătat mai sus, în analizarea legalității încheierii din 09.05.2012.

Pe de altă parte, se constată că în mod temeinic și legal primul judecător învestit cu soluționarea cauzei neposedând un asemenea certificat și nefiind obligat prin lege să obțină unul, a respectat procedura stabilită prin actul administrativ menționat, înaintând dosarul la următorul complet care judeca în aceeași materie și era condus de un judecător deținător de certificat ORNISS.

De asemenea, în mod corect judecătorul fondului a constatat că nu există un incident procedural dintre cele prevăzute de art. 24 și urm. din C. proc. civ. de la 1865, care să impună trimiterea cauzei la un alt complet pentru soluționarea acestuia, de vreme ce recurentul reclamant s-a referit la "incompatibilitatea" judecătorului, fără a formula o cerere de recuzare pe acest motiv, iar nelegala compunere sau constituire a completului de judecată constituie excepție procesuală ce se analizează chiar de completul în fața căruia s-a ridicat, conform art. 137 alin. (1) din C. proc. civ.

Recurentul a solicitat anularea Ordinului nr. P/S.130 din 02.02.2011 al Directorului SPP (declasificat la 16.01.2012), însă nu a invocat în termenul procedural motive de nulitate intrinseci ale acestuia.

În acest sens, Înalta Curte constată că, așa cum a reținut și instanța de fond, unicul pretins motiv de nelegalitate pe care l-a invocat în termenul procedural recurentul reclamant este legat de faptul că în mod nelegal (cu încălcarea competențelor) intimatul pârât SPP i-ar fi dat o altă apreciere decât cea primită din partea superiorilor săi din suborganizația de profil ONU, adică DPKO.

Or, din cuprinsul ordinului și hotărârii contestate reiese că temeiul legal al sancționării îl constituie în principal dispozițiile art. 8 lit. b) din Legea nr. 80/1995, faptul generator al acestei măsuri fiind reprezentat, potrivit ordinului, exclusiv de împrejurarea încălcării unor obligații legale de către recurent.

Într-adevăr, actul normativ primar menționat reglementează abaterile disciplinare (ca încălcări ale obligațiilor legale și regulamentare), precum și sancțiunile pentru aceste abateri.

Astfel, conform art. 7 din Legea nr. 80/1995 (forma în vigoare la data faptelor):

"Îndatoririle, drepturile și libertățile cadrelor militare sunt cele stabilite de Constituția României, de legile țării și de prezentul statut.

Profesia de ofițer, maistru militar sau subofițer în activitate incumbă îndatoriri suplimentare, precum și interzicerea ori restrângerea exercitării unor drepturi și libertăți, potrivit legii".

Totodată, art. 8 stipulează:

"Cadrele militare au următoarele îndatoriri principale:

a) să fie loiale și devotate statului român și forțelor sale armate, să lupte pentru apărarea României, la nevoie până la sacrificiul vieții, să respecte și să apere valorile democrației constituționale;

b) să respecte jurământul militar și prevederile regulamentelor militare, să execute întocmai și la timp ordinele comandanților și ale șefilor, fiind responsabile de modul în care îndeplinesc misiunile ce le sunt încredințate. Cadrelor militare nu li se poate ordona și le este interzis să execute acte contrare legii, obiceiurilor războiului și convențiilor internaționale la care România este parte; neexecutarea ordinelor în aceste condiții nu atrage răspunderea penală și civilă a subordonaților; (...)".

Conform art. 33 și art. 34 din același act normativ, "Pentru abateri de la disciplina militară, neîndeplinirea îndatoririlor, încălcarea normelor de conduită militară, a regulilor de conviețuire socială, ofițerilor, maiștrilor militari și subofițerilor li se pot aplica următoarele sancțiuni disciplinare: avertisment; mustrare scrisă; consemnare; retrogradare în funcție; amânarea înaintării în gradul următor pe timp de 1-2 ani", aceste sancțiuni aplicându-se potrivit regulamentelor militare.

Din Procesul-verbal întocmit la data de 01.02.2011, cu ocazia desfășurării ședinței Consiliului de judecată, la care a fost prezent recurentul reclamant, înscris care nu a fost contestat sub aspectul conținutului și validității sale, rezultă că partea a luat cunoștință de acuzațiile ce i se aduc, a formulat apărări cu privire la acestea și a propus în apărare proba cu înscrisuri și proba testimonială, prezentând corespondența purtată cu funcționarii ONU în vederea încheierii contractului aflat în discuție și fiind audiați cei patru martori propuși cu privire la ambele fapte imputate, cel puțin doi dintre martori confirmând în mod expres și relația de natură privată, intimă cu funcționara ONU.

De-a lungul audierii a recunoscut faptele săvârșite, inclusiv împrejurarea că prin acestea a încălcat regulamentele militare, precizând totodată că a fost instruit, a luat cunoștință de aceste regulamente/instrucțiuni încă înainte de plecarea în prima misiune în Sudan.

Înalta Curte constată, deci, că ordinul în discuție a fost emis de autoritatea administrativă competentă, în condițiile și cu respectarea prevederilor legale menționate în cuprinsul său, fiind motivat (deși sumar), atât în fapt, cât și în drept, permițând controlul de legalitate al instanței de contencios administrativ și dând posibilitatea persoanei vizate de ordin să cunoască temeiurile și efectele acestuia și să poată formula apărare corespunzătoare.

Faptul că acest act administrativ dă eficiență propunerii formulate de Consiliul de judecată prin Hotărârea nr. A/S-191 din 01.02.2011 (declasificată sub nr. x/16.01.2012) nu poate constitui prin el însuși un motiv de nelegalitate, câtă vreme hotărârea mai sus menționată nu a fost desființată și nici măcar contestată în termenul legal de două zile lucrătoare de către recurent.

De altfel, chiar analizând această hotărâre în condițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 ("Instanța este competentă să se pronunțe, în afara situațiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății"), ca act prealabil care a stat la baza emiterii actului administrativ contestat, instanța de recurs constată că nu există elemente de nelegalitate, măsura propusă având o bază legală și nefiind arbitrară, ci rezultat al derulării procedurii disciplinare prevăzute de lege și regulamente.

Astfel, din actele depuse la dosar reiese că ancheta disciplinară internă desfășurată în cadrul Serviciului de Protecție și Pază a respectat întocmai, atât procedurile de audiere a celui învinuit și a martorilor, cât și de obținere a probelor, precum și normele legale și interne interne în materie, fiind făcută și o corectă individualizare a sancțiunii, care a ținut seama atât de gravitatea abaterilor, cât și de circumstanțele personale ale contestatorului.

În acest sens, Înalta Curte constată că s-a reținut în sarcina recurentului că a inițiat și permanentizat o relație intimă cu un cetățean străin funcționar în cadrul UNMIS, încălcând astfel o obligație legală (și regulamentară) principală și neinformând despre aceasta superiorul ierarhic din cadrul SPP.

Totodată, i s-a imputat faptul că a aplicat în nume propriu, dar prevalându-se de calitatea deținută de ofițer al Statului Român (SPP), pentru ocuparea unui post de ofițer de protecție în cadrul UNMIS, fără a informa conducerea SPP despre intenția sa și a primi aprobare în acest sens.

Recurentul nu a contestat niciun moment săvârșirea faptelor mai sus menționate, limitându-se să invoce doar unele împrejurări care, în opinia sa, ar fi determinante pentru absolvirea sa de orice vină.

Înalta Curte reamintește că, potrivit legii, ofițerii detașați rămân ofițeri ai Statului Român, nefiind derobați de jurământul militar, de obligația de loialitate prevăzută de Constituție, de respectarea legilor și regulamentelor militare, inclusiv în ceea ce privește conduita în timpul serviciului și în afara acestuia, evaluarea activității etc.

Prin Hotărârea nr. A/S-191 din 01.02.2011 a Consiliului de Judecată (declasificată sub nr. x/16.01.2012) s-a reținut că în perioada 05.06.2009 – 20.08.2010 recurentul reclamant A., fiind detașat pentru executarea unei misiuni de protecție în Sudan, în calitate de ofițer al Serviciului de Protecție și Pază, a aplicat în luna iunie 2010 pentru a primi un nou contract în cadrul UNMIS fără să raporteze șefilor ierarhici despre aceste demersuri. De asemenea, în luna septembrie 2007 pe timpul executării primei misiuni în Sudan, reclamantul a cunoscut-o pe B., funcționar ONU, cu care a început o relație devenită intimă în luna mai 2008. Nici despre inițierea și permanentizarea relației cu un cetățean străin reclamantul nu a raportat, potrivit legii.

Încă de la începutul activității de ofițer a cunoscut îndatoririle sale principale, inclusiv pe cea reglementată de prevederile art. 8 lit. b) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, preluate și în legislația secundară (art. 7 lit. a) din Instrucțiunea privind normele de conduită a cadrelor militare din Serviciul de Protecție și Pază), care stipulează că ofițerul trebuie să respecte regulamentele militare, ordinele și instrucțiunile interne, obligație prevăzută și în legislația primară (art. 7 din Legea nr. 80/1995).

Or, prin demersurile sale și acordul dat în vederea angajării în cadrul misiunii ONU din Sudan, cu detașare din partea Guvernului României, nu a respectat procedurile interne de selecție (stabilite în temeiul art. 27 raportat la art. 14 alin. (2) din Legea nr. 42/2004 prin act decizional al Directorului SPP), încălcând astfel prevederile legale mai sus menționate.

Dispozițiile art. 7 lit. d) din Instrucțiunea privind normele de conduită a cadrelor militare din Serviciul de Protecție și Pază prevăd gestionarea problemelor private într-o manieră care (…) să nu afecteze imaginea instituției prin aceea că ofițerul fiind angajat al Serviciului de Protecție și Pază a aplicat în nume individual și a fost de acord cu încheierea unui contract de detașare fără să înștiințeze în prealabil angajatorul său despre aceste demersuri, încălcând regulile și etapele pe care trebuie să le parcurgă ofițerii SPP pentru participarea la executarea unor misiuni externe sub egida ONU.

Dispozițiile art. 7 lit. e) din aceeași Instrucțiune îi impuneau recurentului să-și asume responsabilitatea faptelor și deciziilor proprii, obligație prevăzută și în legislația primară (art. 8 lit. b) din Legea nr. 80/1995).

Recurentul avea cunoștință de cuprinsul Instrucțiunii privind organizarea și desfășurarea de relații externe în Serviciul de Protecție și Pază și modul în care personalul acestuia poate stabili relații cu cetățenii străini în interes personal semnând și Angajamentul nr. P/CR188/02.06.2009 în acest sens, împrejurări necontestate, ci chiar recunoscute expres în fața Consiliului de judecată.

În plus, cum nimeni nu poate invoca necunoașterea legii, chiar și încălcarea doar a obligației prevăzute de art. 8 lit. b) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare (actul normativ de rang superior), iar nu și a altor obligații preluate sau detaliate în regulamente/Instrucțiuni era suficientă pentru a justifica aplicarea sancțiunii aflate în discuție (amânarea înaintării în gradul următor pe o perioadă de 2 ani), câtă vreme s-a optat pentru această sancțiune mai blândă, deși din cuprinsul procesului-verbal de ședință rezultă că se propusese inclusiv trecerea sa în rezervă, sancțiune reglementată de art. 85 alin. (1) lit. j) din aceeași lege.

Cât privește pretinsa încălcare a dreptului său la apărare și la un proces echitabil prin aceea că nu a avut acces la documentele clasificate, Înalta Curte constată că dosarul de cercetare disciplinară declasificat integral a fost depus la dosarul instanței de fond.

La Compartimentul Documente Clasificate al instanței au fost depuse Instrucțiunea privind normele de conduită a cadrelor militare din Serviciul de Protecție și Pază și Instrucțiunea privind organizarea și desfășurarea de relații externe în Serviciul de Protecție și Pază și modul în care personalul acestuia poate stabili relații cu cetățenii străini în interes personal, la care, în declarația sa olografă din 12.01.2011, ca și în apărările formulate în fața Consiliului de judecată, recurentul reclamant face referire expresă, arătând că avea cunoștință de aceste reglementări clasificate "secret de serviciu" cu privire la care fusese instruit încă înaintea plecării în prima misiune în Sudan.

Prin urmare, nu se poate reține vreo vătămare suferită de acesta prin clasificarea Instrucțiunilor și Regulamentului în discuție.

Înalta Curte constată că în prezenta cauză nu se poate reține că ar fi avut loc vreo încălcare a principiilor contradictorialității și egalității armelor, ca elemente fundamentale ale noțiunii de proces echitabil în sensul art. 6 par. 1 din Convenție, astfel cum a susținut recurentul reclamant, invocând hotărârea CEDO din cauza Miran împotriva Turciei, în condițiile în care nici în fața primei instanțe, nici în fața instanței de control judiciar drepturile procesuale ale recurentului nu au fost limitate prin lipsa accesului la eventualele documente clasificate relevante pentru cauză (ca în speța invocată de partea recurentă).

Astfel, recurentului nu i-a fost împiedicat dreptul de a obține accesul la eventualele documente clasificate ce interesau în mod direct în raport cu obiectul prezentului litigiu, în condițiile în care:

- din considerentele sentinței recurate nu reiese că instanța de fond și-ar fi întemeiat soluția pe documente de al căror conținut recurentul reclamant nu avea cunoștință (a declarat încă din faza cercetării disciplinare că avea cunoștință inclusiv de obligațiile prevăzute de regulamentele/instrucțiunile clasificate în legătură cu care fusese instruit anterior plecării în prima misiune);

- actele de cercetare disciplinară au fost integral declasificate și depuse la dosar încă din prima fază procesuală (odată cu întâmpinarea);

- a cunoscut depunerea documentelor clasificate invocate la Compartimentul specific al curții de apel încă din cursul procedurii judiciare de primă instanță și nu a făcut dovada efectuării unor demersuri reale și serioase pentru a obține cu celeritate autorizația de acces necesară. Astfel, a depus la dosar o cerere de comunicare formular și primire în audiență din anul 2019 și apoi un răspuns al UNBR la cererea reiterată în 2020, din care rezultă că apărătorul nu a înțeles în toată această perioadă să procedeze la completarea cererii-tip necesare și depunerea copiei de pe încheierea de ședință din 01.02.2017, din care rezulta existența documentelor clasificate și nivelul de clasificare al acestora și nu s-a deplasat pentru completarea chestionarului prevăzut în anexa H.G. nr. 585/2002 în prezența funcționarului de securitate desemnat la nivelul UNBR, deși avea cunoștință de procedura pe care el însuși a depus-o la dosar .

În acord și cu jurisprudența CEDO în materie (hotărârea din cauza Guner Corum c.Turciei, la care se face trimitere, de altfel și în hotărârea din cauza Miran c.Turciei), Înalta Curte arată că, alegând să activeze într-o instituție militară, recurentul reclamant și-a asumat încă de la început să respecte regulile care guvernează o astfel de structură, iar în virtutea statutului său de militar, este legat de stat printr-o legătură specială de încredere și loialitate, care ar fi ruptă prin acceptarea și nesancționarea unor fapte precum cele ale recurentului reclamant.

Curtea Europeană a Drepturilor reamintește că, în contextul procedurilor penale, dreptul la divulgarea probelor relevante nu este absolut. În orice procedură penală, pot exista interese concurente - cum ar fi securitatea națională sau necesitatea de a proteja martorii cu risc de represalii sau de a păstra secrete metodele de anchetă - care trebuie echilibrate cu drepturile acuzatului. În unele cazuri, poate fi necesar să se rețină chiar anumite probe din apărare, pentru a păstra drepturile fundamentale ale altei persoane sau pentru a proteja un interes public important.

Înalta Curte constată că recurentul reclamant a beneficiat de garanții apte să îi protejeze interesele, care a avut acces la o instanță, în cadrul unei proceduri contradictorii și cu respectarea principiului egalității armelor, având în vedere că, potrivit legii a avut, atât posibilitatea - adusă la cunoștință, atât prin apărătorul ales, cât și personal, de către instanța de recurs (în mod direct prin adresa de la dosar recurs) - de a-și angaja un apărător deținător de autorizație de acces corespunzătoare, cât și posibilitatea acordată apărătorului ales de a derula chiar în cursul procesului procedura de obținere a autorizației de acces la documentele clasificate "secret de serviciu" (despre a căror existență a avut cunoștință de altfel încă de la începutul litigiului).

Or, deși în cauză i s-au acordat mai multe termene (inclusiv de către instanța de control judiciar, la 05.06.2019 și la 25.09.2019) pentru ca apărătorul său ales să urmeze procedura de obținere a autorizației de acces necesare, apărătorul recurentului nu a făcut dovada unor demersuri reale și perseverente în acest sens, iar recurentul personal, deși i s-au adus la cunoștință această situație și posibilitatea de a angaja un apărător deținător de autorizație, a refuzat în mod expres .

Nu în ultimul rând, trebuie observat faptul că ordinul contestat nu a fost emis exclusiv în baza unor documente clasificate, obligația principală încălcată fiind prevăzută de legislația primară (legea organică, publicată în Monitorul Oficial al României), iar hotărârea cu propunerea de sancționare care a stat la baza emiterii sale fiind adusă la cunoștința recurentului, sub semnătură, în ziua emiterii (fiind și declasificată ulterior, împreună cu toate actele de cercetare disciplinară).

Cu privire la nulitatea cercetării disciplinare pentru neurmarea procedurii prevăzute de lege pentru avertizorul public, cu prioritate, Înalta Curte reține că instanța de recurs a constatat ca fiind inadmisibilă completarea în recurs a motivelor de nelegalitate a actului de sancționare și ca fiind tardivă o eventuală completare a motivelor de recurs cu o critică referitoare la încălcarea prevederilor art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2004.

De altfel, di