ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6092/2021

Ședința publică din data de 7 decembrie 2021

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată la data de 08.06.2018, pe rolul Curții de Apel Cluj – secția a III a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. și K., în contradictoriu cu pârâții UNIUNEA NAȚIONALĂ A BAROURILOR DIN ROMÂNIA, CONSILIUL UNIUNII NAȚIONALE A BAROURILOR DIN ROMÂNIA și CASA DE ASIGURĂRI A AVOCAȚILOR, au solicitat instanței anularea parțială a Hotărârii nr. 295 din 9 decembrie 2017 emisă de Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România în ceea ce privește cotele de contribuție la sistemul Casei de Asigurări a Avocaților, cu privire la dispozițiile privind cota minimă de contribuție obligatorie pentru avocații definitivi, prevăzute de art. 1 alin. (2) al Hotărârii.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința nr. 90 din 1 aprilie 2019, Curtea de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal a calificat manifestarea de voință a reclamanților exprimată verbal în ședința din 15.02.2019 și depusă în scris la data de 21.02.2019 ca fiind o modificare a cererii de chemare în judecată, a constatat decăderea reclamanților din dreptul de a-și modifica cererea de chemare în judecată, a respins excepția lipsei de interes invocată de pârâta CASA DE ASIGURĂRI A AVOCAȚILOR, ca neîntemeiată, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. și K., în contradictoriu cu pârâții UNIUNEA NAȚIONALĂ A BAROURILOR DIN ROMÂNIA, CONSILIUL UNIUNII NAȚIONALE A BAROURILOR DIN ROMÂNIA și CASA DE ASIGURĂRI A AVOCAȚILOR, ca neîntemeiată, a respins cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienții L., M., N., O., P., Q. și R., ca neîntemeiată, a luat act că pârâții nu au solicitat cheltuieli de judecată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. au formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurenții arată că instanța de fond, admițând decăderea din dreptul de a modifica acțiunea, într-o manieră vădit neprocedurală a omis a analiza chestiunile vizând anularea actului administrativ supus judecății sale.

Așadar, în vederea respectării principiului dublului grad de jurisdicție, dar și al dreptului părților de a avea acces neîngrădit la acest principiu, se impune ca soluție consecvențială, în cazul admiterii recursului, rejudecarea cauzei de către instanța de fond.

Astfel, la termenul din 15 februarie 2019, s-a învederat de către reclamanți faptul că hotărârea atacată are o problemă suplimentară de nelegalitate raportat la prevederile art. 64 din Legea nr. 51/1995, respectiv a fost luată fără cvorumul legal.

Conform procesului-verbal de ședință a Consiliului UNBR, Consiliul UNBR are 108 membrii în total. Cvorumul de ședință este de două treimi, deci Consiliul funcționează în mod legal cu 72 de membri. Din procesul-verbal al ședinței de Consiliu UNBR în care s-a adoptat hotărârea de majorare a cotei minime de contribuție a reieșit că aceasta a fost adoptată cu 71 de voturi, respectiv fără a respecta cvorumul de ședință.

Aceste aspecte de nelegalitate au reieșit din probațiunea administrată în fața instanței, ele neputând fi cunoscute la data formulării cererii de chemare în judecată, având în vedere că o dată cu publicarea hotărârii atacate în prezenta cauză și o dată cu respingerea plângerii prealabile împotriva hotărârii atacate nu au fost publicate sau comunicate actele care au stat la baza emiterii deciziei și/sau procesul-verbal de ședință din care reieșea numărul de voturi cu care s-au adoptat cele două propuneri de majorare, respectiv cvorumul de ședință cu care s-a adoptat.

Arată recurenții reclamanți că în cadrul ședinței de judecată din 15.02.2019 au subliniat faptul că o atare precizare nu reprezintă o modificare de acțiune în sensul art. 204 noul C. proc. civ., invocând în acest sens dispozițiile art. 22 alin. (4) noul C. proc. civ., judecătorul putând proceda la restabilirea calificării juridice a actelor sau faptelor deduse judecății sale.

Raportat la aceste precizări, este cert că în speța de față nu suntem în situația unei modificări de acțiune și că la orice moment instanța poate să pună în discuție noi aspecte de fapt sau de drept, care sunt supuse dezbaterii contradictorii. Asta nu înseamnă că se modifică acțiunea civilă, activarea rolului activ al instanței în condițiile art. 22 alin. (4) noul C. proc. civ. intervenind când apar noi elemente de fapt sau de drept, ceea ce s-a întâmplat și în speța de față raportat la probațiunea depusă de către pârâte.

In motivarea sa, instanța a omis un aspect esențial, si anume că este instanța specializată de contencios administrativ, învestită astfel cu anularea unui act administrativ -Hotărârea nr. 295/09.12.2017 a UNBR, în temeiul Legii nr. 554/2004, nicidecum o instanță de drept comun.

Mai exact, judecătorul fondului a omis însuși obiectul acțiunii judiciare, astfel cum acesta este reglementat de prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Astfel, judecătorul de contencios administrativ este învestit întotdeauna cu o acțiune în anularea actului administrativ, fiind astfel obligat a analiza exhaustiv toate motivele de nelegalitate care se circumscriu noțiunii de vătămare în sensul art. 1 din Legea contenciosului, care conduc la sancțiunea anulării.

Prin urmare, instanța, din oficiu, este datoare să pună în discuție toate elementele de fapt și de drept care intervin și să aibă în vedere toate aspectele vizând anularea.

Aceeași poziție procesuală a reieșit și din cuprinsul notelor noastre de ședință depuse la dosarul cauzei, fiind expuse și oral la termenul din 15.03.2019, chestiune juridică consemnată în cadrul încheierii de la acest termen.

Vă rugăm astfel să aveți în vedere că, încălcând aceste obligații procedurale, instanța de fond în mod eronat califică precizările noastre privind vătămarea drepturilor noastre drept o modificare de acțiune, reținând în mod nelegal incidența art. 204 noul C. proc. civ., ceea ce a condus la omisiunea de a cerceta un motiv esențial de anulare a actului administrativ.

Acest aspect este relevant și pentru faptul că prin aceste precizări nu se modifică niciun element component al cererii introductive de instanță. După cum s-a stabilit și în doctrină, cererea de modificare cuprinde schimbarea unor elemente din cuprinsul cererii inițiale: temeiul de drept al acțiunii, părțile, obiectul cererii (G. Porumb, C. proc. civ. comentat și adnotat, 1960, voi. I, p. 310, nr. 8).

Or, după cum se poate remarca din notele noastre de ședință, reclamanții nu au modificat niciun dintre aceste elemente, prin urmare cererea noastră a fost nelegal catalogată drept o modificare de acțiune.

Totodată, în mod eronat, străin de natura pricinii, a reținut judecătorul fondului incidența art. 148 noul C. proc. civ., vizând necesitatea redactării cererilor în formă scrisă, cât timp argumentele suplimentare, expuse anterior, consemnate în cadrul încheierii din 15.02.2019, nu constituiau o cerere de chemare în judecată, în sensul celor deja expuse, nefiind necesară îndeplinirea rigorilor acestui text normativ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții arată, în ceea ce privește lipsa unei fundamentări economice a majorării cotei minime de contribuție obligatorii, instanța de fond a reținut sub acest aspect, în esență, că art. 20 din Legea nr. 72/2016 nu prevede ca stabilirea cotei minime de contribuție să se fundamenteze economic printr-o analiză actuarială, motiv pentru care acest aspect nu poate duce la anularea hotărârii atacate, considerându-se că evaluarea actuarială nu reprezintă o operațiune prealabilă obligatorie în procesul de adoptare a unei hotărâri privitoare la modificarea contribuției la sistemul de pensii.

Conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 72/2016: "Cota procentuală prevăzută la alin. (1), precum și sumele reprezentând cotele minimă și maximă de contribuție obligatorie prevăzute la alin. (2) se stabilesc, prin hotărâre, de Consiliul U.N.B.R., la propunerea Consiliului de administrație al C.AA, în funcție de nevoile curente și de perspectivă ale sistemului de pensii și alte drepturi de asigurări sociale ale avocaților."

După cum reiese din chiar textul citat de instanța de fond, orice hotărâre de stabilire, respectiv majorare sau micșorare (și chiar de menținere) a cotelor de contribuții la sistemul de pensii are la bază o propunere care are ca singură și imperativă condiție "nevoile curente și de perspectivă ale sistemului de pensii".

Prin urmare, din textul legal reiese că aceste cote de contribuții nu se modifică printr-o propunere nefundamentată, respectiv printr-o raportare directă, arbitrară la aceste nevoi ale sistemului de pensii, ci, din contră, doar în baza unei propuneri de specialitate fundamentate pe aceste nevoi.

Chiar dacă articolul 20 alin. (3) nu prevede expres respectiv ad literam că nevoile sistemului de pensii se analizează prin raportul actuarial, printr-o interpretare sistemică a Legii nr. 72/2016 reiese foarte clar că aceste nevoi ale sistemului de pensii se pot stabili doar prin această evaluare actuarială.

Art. 18 alin. (3) din Lege ne spune că evaluarea actuarială se realizează pe fiecare fond al sistemului de pensii și urmărește cel puțin determinarea următoarelor elemente: a) valoarea actuarială prezentă a obligațiilor viitoare de plată; b) valoarea actuarială prezentă a contribuțiilor viitoare.

Prin urmare, primele două elemente pe care le stabilește o astfel de evaluare sunt veniturile sistemului și cheltuielile acestuia, tocmai pentru a determina, în cele din urmă, valoarea ratei de finanțare, respectiv de ce venituri mai are nevoie sistemul ca să ajungă la egalitate cu cheltuielile, moment la care un sistem se consideră a fi complet finanțat.

Veniturile sistemului, după cum stabilește și art. 11 lit. a) din Lege au ca principală sursă contribuțiile lunare obligatorii ale fiecărui avocat înscris în barourile membre UNBR.

Interpretând așadar sistemic art. 11 lit. a), art. 18 alin. (3) și art. 20 alin. (3) din Lege reiese că nevoile curente și de perspectivă ale sistemului de pensii al avocaților nu pot fi stabilite decât în baza unui raport actuarial.

Or, dacă cotele de contribuție se stabilesc în funcție de nevoie sistemului care se stabilesc în baza unui raport actuarial concluzia nu poate fi alta decât aceea că raportul actuarial este obligatoriu în cazul modificărilor cotelor de contribuție (în speță, cota minimă față de care a fost solicitată anularea parțială a hotărârii atacate).

Prin urmare, argumentul instanței de fond, cum că stabilirea necesității majorării cotei minime printr-un raport actuarial nu este o condiție obligatorie și prin urmare nu se poate dispune anularea hotărârii atacate pentru acest motiv, este nefondat pe prevederile legale, constituind o aplicare greșită a normelor de drept material.

De altfel, decizia nr. 329/17.02.2018 a Consiliului UNBR prin care a fost respinsă plângerea prealabilă a subliniat importanța existenței raportului actuarial: "expertiza actuarială preliminară a avut în vedere datele provenite de la cea. 90% dintre avocații membrii ai sistemului CAA, fiind relevantă în fundamentarea propunerilor CAA (s.n.) " (pag. 1, ultimul paragaf din decizie).

Mai mult, conform întâmpinării depuse, "C.A.A. a comunicat U.N.B.R. faptul că a considerat ca fiind necesară și o expertiză actuarială în fundamentarea propunerii privind majorarea cotei de contribuție a avocaților definitivi" (pag. 2, primul paragraf din întâmpinarea CAA).

Cu toate că această evaluare actuarială a fost considerată esențială pentru majorarea contribuției minime și obligatorie conform textelor legale aplicabile, ea nu a menționat niciun moment necesitatea majorării cotei minime de contribuție.

Din probele administrate în fața instanței de fond, respectiv procesul-verbal al Comisiei Permanente reiese că însuși președintele UNBR de atunci, S., a recunoscut că "nu există o verificare consemnată într-un raport actuarial recent, din care să rezulte impactul măsurii propuse cu privire la evoluția sistemului, astfel cum prevede legea " (pag. 5 din procesul-verbal).

După cum a arătat întreaga probațiune, evaluarea actuarială nu a avut niciun moment stabilită ca propunere modificarea cotei minime, motiv pentru care, inițial, nici Consiliul de Administrație C.A.A. nu a prevăzut în propunerea transmisă Comisiei Permanente și consilierilor UNBR o astfel de modificare.

In ceea ce privește inexistența unei propuneri legale a Consiliului de Administrație al C.A.A. pentru majorarea cotei minime, se arată că instanța de fond a respins argumentul reclamanților pe motiv că forma pe care trebuie să o îmbrace propunerea Consiliului de Administrație al C.A.A. nu este aceea a unei decizii sau hotărâri, respectiv că art. 109 alin. (4) din Legea nr. 72/2016 nu sunt aplicabile propunerilor pe care Consiliul C.A.A. le face Consiliului UNBR cu privire la indicatorii sistemului de pensii.

Sub acest aspect, recurenții susțin că textul legal indicat, art. 109 alin. (4) din Lege, restricționează materia actelor pe care în activitatea sa Consiliul de Administrație al CAA le poate emite, la hotărâri și decizii.

Consideră recurenții că, chiar și o propunere în materie normativă a Consiliului de Administrație al CAA, cum este cea legată de modificarea indicatorilor de pensii, este obligatoriu a îmbrăca forma tehnico-juridică a unei hotărâri.

În mod eronat instanța de fond a arătat că art. 109 alin. (4) nu limitează actele emise de Consiliul CAA la "numai hotărâri și decizii", când este evident, raportându-ne la prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă că formularea legală impune o astfel de limitare.

Astfel art. 109 alin. (4) din Legea 72/2016, în discuție, prevede că: "în activitatea sa, Consiliul de administrație al C.A.A. emite hotărâri și decizii."

Art. 38 alin. (1) și (2) din Legea nr. 24/2000 prevede că: (1) Textul articolelor trebuie să aibă caracter dispozitiv, să prezinte norma instituită fără explicații sau justificări

(2) In redactarea actului normativ, de regulă, verbele se utilizează la timpul prezent, forma afirmativă, pentru a se accentua caracterul imperativ al dispoziției respective."

Prin urmare, norma care prevedere "Consiliul CAA emite hotărâri și decizii" este suficient de clară raportat la art. 38 alin. (2) mai sus amintit ca fiind o normă imperativă care nu are derogări nici în cuprinsul articolului, nici ulterior, în alt articol sau alineat.

Motivul pentru care este așa, ține și de legalitatea unei astfel de propuneri. Astfel, chiar și o propunere a Consiliului de Administrație al CAA trebuie să poată fi supusă controlului de legalitate, chiar dacă acest aspect ar ține numai de întrunirea condițiilor cvorumului de ședință sau a majorității cu care propunerea, materializată într-o hotărâre sau decizie, a fost luată.

După cum stabiliește art. 109 alin. (2) din Lege, Consiliul de Administrație al CAA este legal întrunit în prezența a cel puțin 5 membri și ia decizii cu majoritatea voturilor celor prezenți. Prin urmare, chiar și o propunere de majorare a contribuției minime obligatorii trebuie să fie legală prin prisma acestui text legal imperativ.

Or, o astfel de verificare nu poate fi făcută decât raportat la actele administrative pe care Consiliul CAA le emite: hotărâri sau decizii.

Faptul că textul legal vorbește de o intrare în vigoare a deciziilor și hotărârilor, nu exclude faptul că propunerea, chiar astfel cum a interpretat-o instanța de fond ca "drept de inițiativă", trebuie să îmbrace forma unei hotărâri sau decizii. Altfel, ne-am putea afla, de exemplu, în situația în care Consiliul CAA, întrunit fără cvorum, doar din președinte și vicepreședinte ar putea înainta o propunere valabilă Consiliului UNBR.

Prin raportare la art. 4 din Legea nr. 72/2016 care prevede că administrarea sistemului de pensii și alte drepturi de asigurări sociale ale avocaților se realizează prin C.A.A. și prin filialele acesteia, care sunt organizate, funcționează și îndeplinesc atribuțiile prevăzute de prezenta lege și Statutul C.A.A, apare evident faptul că Consiliul de administrație al C.A.A nu Consiliul UNBR are ca atribut principal administrarea sistemului de pensii al avocaților.

Astfel, orice propunere privind indicatorii acestui sistem, cum este și cota minimă de contribuție, nu poate fi "neglijată" raportat la forma tehnico-juridică a actului în care propunerea trebuie să se regăsească, respectiv așa cum arată art. 109 alin. (4) din Lege, într-o hotărâre sau decizie.

In modul în care instanța de fond a motivat respingerea acestui temei de anulare parțială a hotărârii atacate, nu a făcut altceva decât să adauge la lege, respectiv să interpreteze legea în mod eronat, aspect ce subliniază temeinicia prezentului motiv de recurs.

După cum a reieșit din actele administrate în probațiune, respectiv procesul-verbal al Comisiei Permanente anterior ședinței Consiliului UNBR în care s-a decis majorarea cotei minime, reiese că însuși președintele UNBR de atunci, dl. S., a atras atenția în acea ședință că,fără să existe o hotărâre (s.n.) a Consiliului de administrație a CAA, propunerea de majorare a cotelor minime de contribuție, inclusiv a celor datorate de avocații stagiari nu poate fi supusă aprobării (s.n.) Consiliului UNBR " (pag. 5 din procesul-verbal).

O dovadă în plus că propunerea de majorare a fost una viciată este și modul suspicios de fugitiv în care s-a făcut:

în data de 8.12.2017 Comisia Permanentă solicită președintelui CAA o propunere de majorare a contribuției minime, având în vedere că aceasta nu exista printre propunerile inițiale și nici în raportul actuarial;

în data de 9.12.2017, ora 9:30 dimineața, președintele CAA susține că ar fi convocat telefonic Consiliul CAA și că ar fi primit acordul acestuia, de a majora cota minimă de contribuție în două variante: 280 RON și 300 RON, fapt dovedit ca neadevărat de probațiunea administrată la fondul cauzei;

în data de 9.12.2017, ora 10:30, președintele CAA aparent redactează documentul intitulat "Raport privind propunerile CAA de modificare a nivelului contribuțiilor minime și maxime";

ulterior, în aceeași dată de 9.12.2017, Consiliul UNBR aprobă modificarea, deși membrii Consiliului UNBR au luat la cunoștință doar atunci, verbal, de suplimentarea modificărilor elementelor esențiale ale sistemului de pensii (în speță, contribuția minimă).

în susținerea celor arătate, am depus la fondul cauzei documentul transmis de CAA, prin Președinte CAA, Av. dr. T. și Economist U., către membrii Consiliului UNBR la data de 6.12.2017, care conținea forma inițială a propunerilor legate de sistemul de pensii.

Din pagina 5 a documentului denumit "Indicatorii sistemului CA.A. Propuneri de hotărâri pentru anul 2018", pct. 8. Nivelul contribuțiilor, depus la judecarea fondului, reiese faptul că " CAA propune să se majoreze plafonul maxim în vederea corelării cu venitul de referință indexat, respectiv un plafon maxim de 1.403 RON la o indexare a venitului de referință cu 5% și în rest să se mențină nivelele actuale (s.n.) ".

De asemenea, documentul depus la fond, denumit "Referat privind situația indicatorilor din sistemul C.A.A. Anul 2018" întocmit de ec. U., din cadrul CAA, document transmis tot Ia data de 6.12.2017 membrilor consiliului UNBR prevedea la pagina 13, pct. 8, doar nivelul contribuției maxime, iar în tot restul documentului nu se vorbește niciun moment despre necesitatea modificării contribuției minime.

Singurul document în care se consemnează poziția formală a Consiliului CAA dar care nu a existat la momentul ședinței în care s-a modificat cota minimă obligatorie este cel intitulat " Procesul-verbal al Consiliului de Administrație al C.A.A. din data de 9.12.2017, ora 9:30. Ședință prin te le conferință"'.

Acest document, depus o dată cu întâmpinarea de pârâți, nu poartă niciun număr de înregistrare, motiv pentru care nu se poate confirma că ar fi fost redactat la data la care apare pe acesta.

De altfel, astfel cum reiese din transcriptul ședinței de Consiliu UNBR din 16.02.2018 prin care s-a respins plângerea prealabilă, inclusiv președintele UNBR vorbește de faptul că " în realitate, procesul-verbal scris, nu putem să spunem că l-am văzut, l-am pipăit, că am avut încredere în ce, în operațiunea juridică de consultare a voinței juridice a membrilor Consiliului de Administrație (...) ".

De asemenea, nu există înaintată la dosar nicio dovadă că procesul-verbal a fost transmis către Consiliul UNBR de către CAA pentru a fi înaintat membrilor consiliului în cadrul dezbaterii din 9.12.2017, când s-a modificat cota minimă de contribuție.

Subliniază recurenții, după cum a reieșit și din probațiunea dosarului (respectiv procesele-verbale și transcriptele ședinței Consiliului UNBR și a Comisiei Permanente din decembrie, 2017) că propunerea care a ajuns să fie votată, respectiv cea de majorare la 300 RON a cotei minime obligatorii, nici măcar nu a fost propunerea verbală, din ședință, a președintelui CAA, acesta propunând 280 RON, propunere care, după cum am arătat în notele de ședință depuse în 21.02.2019, a obținut cele mai multe voturi PENTRU.

Cu toate acestea, propunerea de 300 RON, care nu a aparținut reprezentantului Consiliului CAA, ci a rezultat din dezbaterile din ședința Consiliului UNBR, deși a avut mai puține voturi PENTRU a fost cea adoptată.

In ceea ce privește necorelarea venitului de referință cu valoarea cotei minime de contribuție obligatorii, recurenții afirmă că argumentele folosite de instanța de fond pentru respingerea acestui temei de anulare a hotărârii atacate, evidențiază o neverificare a prevederilor Legii nr. 72/2016, respectiv o aplicare eronată a acestor norme.

Astfel, s-a arătat în hotărârea atacată: "Curtea constată că sunt corecte susținerile pârâților în sensul că legislația aplicabilă nu prevede niciun fel de corelație între cei doi indicatori avuți în vedere, respectiv venitul la care se raportează cota minimă de contribuție și venitul de referință utilizat la stabilirea tuturor prestațiilor de asigurări sociale, astfel că nici aceste susțineri ale reclamanților și intervenienților nu pot fi primite ".

Arată recurenții faptul că, în conformitate cu art. 3 lit. v) din Legea nr. 72/2016, venitul de referință este "venitul mediu brut pentru profesia de avocat, stabilit anual prin hotărâre a Consiliului U.N.B.R. și utilizat la calculul tuturor prestațiilor de asigurări sociale în cadrul sistemului de pensii și alte drepturi de asigurări sociale ale avocaților."

Având în vedere că pensia este o prestație de asigurare socială, conform art. 3 lit. i) din Lege, iar aceasta se calculează conform punctajului lunar acumulat pe perioada cotizării la sistem, cotizație care este fie cea minimă, fie cea procentuală, fie cea maximă, este evident că toți acești indicatori sunt corelați între ei.

De altfel, chiar preambulul hotărârii atacate, respectiv hotărârea nr. 295/2017 a Consilului UNBR contrazice atât pârâții, cât și instanța.

Astfel, se reține în preamblul că hotărârea se adoptă "Având în vedere propunerea CAA modificare a plafonului maxim de la 1.336 RON (cât este în prezent) la 1.403 RON, pentru a se putea realiza 5 puncte de pensie aferent contribuției maxime (corelarea plafonului maxim cu venitul de referință indexat) - s.n. și de modificare a contribuției minime pentru avocații definitivi".

Prin urmare, se stabilește inclusiv prin hotărâre că se corelează venitul de referință cu contribuția maximă obligatorie, tocmai pentru a corela acumularea punctajului maxim de pensie, respectiv 5 puncte.

Pentru același motiv se realizează și corelarea contribuției minime, respectiv pentru a realiza 1 punct de pensie, în baza contribuției minime obligatorii.

Or, după cum s-a arătat în cererea de chemare în judecată, la acel moment, prin hotărârea nr. 290 din 9 decembrie 2017 a Consiliului UNBR, venitul de referință stabilit de Consiliul de Administrație al C.A.A. a fost de 2.550 RON. Acesta corespundea valorii unui punct de pensie, aspect corelat și cu venitul brut maxim de 12.750 RON (pentru un punctaj maxim de 5 puncte) raportat la care se stabilește cota maximă de contribuție obligatorie de 1.403 RON.

Raportându-ne la cele de mai sus, venitul de referință ar fi generat cel mult o contribuție minimă de 280,5 RON, având în vedere că 11% din 2.550 RON (v. de referință) = 280,5 RON. Prin urmare, și prin prisma acestui calcul, stabilirea cotei minime de contribuție obligatorie la suma de 300 RON este nelegală și fără corelare cu indicatorii sistemului de pensii mai sus arătați.

De altfel, din acest motiv propunerea verbală a președintelui Consiliului CAA, domnul T. a fost cea de 280 RON, nu cea de 300 RON, care a fost propusă de consilierii UNBR nu de Consiliul CAA, aspect de nelegalitate detaliat anterior.

Față de aceste considerente se solicită casarea hotărârii criticate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de fond iar, în subsidiar, în eventualitatea rejudecării de către instanța de recurs, recurenții solicită admiterea cererii introductive și a cererilor de intervenție, așa cum au fost formulate.

II Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 90/2019 din 1 aprilie 2019 a Curții de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a fi respins în consecință, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Astfel cum rezultă din cuprinsul cererii de recurs, o primă critică la adresa legalității sentinței atacate, subsumată prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează greșita calificare a cererii prin care reclamanții au urmărit să învestească instanța fondului cu un motiv suplimentar de nelegalitate a actului administrativ contestat în cauză, apreciind recurenții că o atare modificare nu echivalează cu o cerere de modificare a acțiunii, astfel că nu sunt incidente, în opinia lor, dispozițiile art. 204 C. proc. civ. și nici cele ale art. 148 C. proc. civ.

Contrar celor susținute de recurenți, Înalta Curte apreciază că o cerere prin care subiectul de sezină adaugă noi motive de nelegalitate celor cuprinse în cererea introductivă de instanță reprezintă o cerere adițională, cu toate consecințele ce decurg dintr-o atare calificare.

Pornind analiza sa de la conținutul lipsit de echivoc al dispozițiilor art. 194 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., potrivit cărora cererea de chemare în judecată va cuprinde arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea(concept ce în doctrină și jurisprudență este denumit "cauza cererii"), Înalta Curte constată că numai în cazul cererilor limitativ enumerate prin dispozițiile art. 204 alin. (2) C. proc. civ. nu se aplică regulile prevăzute pentru modificarea cererii de chemare în judecată, or, adăugarea unui nou motiv de nelegalitate excede cu evidență ipotezelor vizate de legiuitor prin reglementarea conținută de art. 204 alin. (2) C. proc. civ.

Nu există niciun argument de natură a susține concluzia recurenților, în sensul că numai cererile prin care se modifică obiectul acțiunii ori cadrul procesual ar constitui cereri modificatoare ale acțiunii, fiind de sesizat, de altfel, că în cuprinsul noțiunii de elemente esențiale ale acțiunii chiar recurenții fac trimitere la "temeiul de drept al acțiunii", noțiune ce implică, în contenciosul administrativ, indicarea normei de drept pretins încălcate de autorul actului administrativ.

Susținerea recurenților, în sensul că specificul litigiului de contencios administrativ permitea instanței, în contextul exercitării rolului activ, să pună în discuție aspectele noi de fapt și de drept, apărute în cursul cercetării judecătorești, corecte la nivel teoretic, nu pot fi extrapolate la sensul dorit de aceștia, acela al posibilității examinării cauzei, de către instanța de contencios administrativ, prin raportare la orice motive de fapt și de drept, aduse în discuție în orice mod și în orice moment al cercetării judecătorești, neexistând nicio dispoziție legală care să prevadă atare reguli de procedură.

În consecință, modificarea cererii introductive prin adăugarea unor noi motive de nelegalitate celor deduse instanței prin cererea introductivă presupune respectarea, atât a dispozițiilor art. 184 C. proc. civ..(forma scrisă) cât și a celor prevăzute de art. 204 alin. (1) C. proc. civ., astfel că este nefondată critica recurenților la adresa legalității hotărârii atacate sub acest aspect.

Prin urmare, constatând că refuzul primei instanțe de a cerceta legalitatea Hotărârii nr. 295 din 9 decembrie 2017 emisă de Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România din perspectiva unor motive de nelegalitate ce nu au fost regulat invocate nu reflectă o încălcare a normelor de procedură prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, Înalta Curte constată nefondată critica recurenților grefată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Referitor la cel de al doilea motiv de recurs, recurenții susțin că hotărârea primei instanțe este nelegală, în primul rând pentru greșita înlăturare a motivului de nelegalitate ce viza adoptarea Hotărârii nr. 295 din 9 decembrie 2017 în lipsa unei fundamentări economice a majorării cotei minime de contribuții obligatorii.

Constată Înalta Curte că în fața primei instanțe reclamanții și intervenienții în sprijinul acestora au invocat faptul că stabilirea cotei minime de contribuție s-a realizat în absența unei analize actuariale, sentința criticată răspunzând articulat la acest motiv de nelegalitate, după cum rezultă din considerentele hotărârii.

În acord cu instanța fondului, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 72/2016 nu impun o astfel de condiție, concluzie ce rezultă, în primul rând, din interpretarea literală a textului.

Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 72/2016, cota procentuală prevăzută la alin. (1), precum și sumele reprezentând cotele minimă și maximă de contribuție obligatorie prevăzute la alin. (2) se stabilesc, prin hotărâre, de Consiliul U.N.B.R., la propunerea Consiliului de administrație al C.A.A., în funcție de nevoile curente și de perspectivă ale sistemului de pensii și alte drepturi de asigurări sociale ale avocaților.

Așadar, condiția cerută de textul de lege aplicabil cauzei este aceea ca adoptarea unei hotărâri privitoare la cota minimă de contribuție să fie justificată în funcție de nevoile curente și de perspectivă ale sistemului, nefiind prevăzută condiționalitatea invocată de recurenți, aceea a preexistenței unei expertize actuariale care să cuprindă propunerea de majorare a cotei minime de contribuție obligatorie.

Constată Înalta Curte faptul că instanța fondului a exemplificat, în cuprinsul considerentelor sale, situațiile în care întocmirea unei expertize actuariale este prevăzută de legiuitor ca operațiune prealabilă adoptării hotărârilor autorităților de reglementare din cadrul UNBR, astfel că numai în acele situații actul administrativ adoptat în lipsa unei expertize apare ca fiind nelegal emis.

În cauza de față, singura condiție prevăzută de legiuitor este aceea a justificării majorării cotei minime obligatorii din punct de vedere economic, or o atare justificare nu se confundă cu necesitatea întocmirii unei anumite operațiuni tehnico-materiale, analiza Consiliului UNBR putând putând fi raportată la orice instrument apt să reflecte necesitatea ajustării cotelor de contribuții obligatorii.

Demn de remarcat este și faptul că în memoriul de recurs sentința atacată este criticată sub acest aspect pentru lipsa fundamentării economice a majorării cotei minime obligatorii, fapt ce denotă o modificare esențială a motivului de nelegalitate invocat în fața instanței de fond și dezlegat de curtea de apel în limitele învestirii(lipsa analizei actuariale), subliniere necesară în contextul în care intimații pârâți au susținut în fața instanței fondului că justificarea economică a hotărârii decurge din cuprinsul expertizei și estimărilor interne efectuate de compartimentele de specialitate ale CAA cu privire la nevoile curente și de perspectivă ale sistemului de pensii și alte drepturi de asigurări sociale ale avocaților.

Or, constată instanța de control judiciar că modalitatea de redactare a argumentelor recurenților sub acest aspect nu denotă numai o diferențiere de ordin semantic între cele susținute prin cererea de chemare în judecată sub aspectul condițiilor prevăzute de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 72/2016, ci tinde, în realitate, la demonstrarea unui motiv de nelegalitate ce nu a fost dedus atenției primei instanțe.

Un al doilea grup de argumente, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează adoptarea Hotărârii nr. 295 din 9 decembrie 2017 în lipsa unei propuneri legale a Consiliului de Administrației al C.A.A pentru majorarea cotei minime.

În esență, prin cererea de chemare în judecată reclamanții au susținut că procesul-verbal al Consiliului de Administrație al C.A.A. din 9 decembrie 2017 nu răspunde exigențelor prevăzute de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 72/2016, întrucât propunerea la care se referă articolul anterior citate nu poate fi materializată în cuprinsul altor acte decât deciziile și hotărârile Consiliului de Administrație.

În acord cu instanța fondului, Înalta Curte constată că prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 72/2016 nu instituie condiții specifice privind propunerea de modificare a cotelor de contribuții, neexistând argumente valabile pentru a considera că această propunere trebuie să fie formulată numai în cadrul reglementat de art. 109 alin. (4) și (5) din Legea nr. 72/2016, sub forma unei decizii sau hotărâri.

Prevederile art. 109 alin. (4) și (5) din Legea nr. 72/2016, de care s-au prevalat reclamanții, reglementează condițiile prevăzute pentru actele administrative emise de Consiliul de Administrație al C.A.A.(hotărâri și decizii) și nu regularitatea operațiunilor prealabile emiterii actelor administrative de competența Consiliului Baroului.

Contrar celor susținute de recurenți, în sensul că o astfel de interpretare adaugă la lege, neexistând suportul necesar distincției între formele de manifestare a activității consiliului de administrație, Înalta Curte constată pertinentă și concludentă trimiterea făcută de instanța fondului la dispozițiile art. 109 alin. (5) din Legea nr. 72/2016, fiind evident că reglementarea intrării în vigoare a hotărârilor și deciziilor adoptate de Consiliul de Administrație al C.A.A. nu poate reflecta decât circumstanțierea acestor dispoziții legale la sfera actelor administrative emise de Consiliul de Administrație. Altfel spus, reglementarea momentului intrării în vigoare nu are nicio rațiune în privința propunerilor, care nu reprezintă altceva decât modalitatea de declanșare a procesului de adoptare a actului pe care respectiva formă de manifestare a voinței autorității îl precede.

Cât privește celelalte motive de nelegalitate, promovate de recurenți în memoriul de exercitare a căii de atac la adresa propunerii Consiliului de Administrație al C.A.A., Înalta Curte constată că acestea nu au făcut obiectul analizei instanței de fond, singura motivare a cererii introductive de instanță sub acest aspect fiind aceea a nerespectării dispozițiilor art. 109 alin. (4) și (5) din Legea nr. 72/2016, astfel că o atare critică la adresa hotărârii instanței de fond nu este admisibilă.

Cea de a treia grupă de argumente în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează necorelarea venitului de referință cu valoarea cotei minime de contribuție obligatorie.

Astfel cum rezultă din economia dosarului, recurenții se consideră vătămați de Hotărârea nr. 295 din 9 decembrie 2017 prin prisma majorării cotei minime de contribuție obligatorie la 300 RON pentru avocații definitivi, măsură adoptată prin art. 2 al hotărârii anterior menționate.

Raportat la faptul că această dispoziție este dată în aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) teza I din Legea nr. 72/2016, Înalta Curte constată că nu este relevantă necorelarea acesteia cu valoarea venitului de referință prevăzută în Hotărârea nr. 290 din 9 decembrie 2017, cât timp cota minimă de contribuție obligatorie vizează situația nerealizării veniturilor în profesie.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată nefondat recursul de față, urmând a-l respinge în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. împotriva sentinței civile nr. 90/2019 din 1 aprilie 2019 a Curții de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenții-reclamanți la plata sumei de 4760 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât U.N.B.R.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 decembrie 2021.