ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3313/2021

Ședința publică din data de 2 iunie 2021

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu Fondul pentru Garantarea Asiguraților, a solicitat anularea în tot a Deciziei nr. 1833/13.09.2016 emise de către pârâtul FGA și obligarea acestuia la emiterea unei decizii de admitere a cererii de plată înregistrate sub nr. x/3.03.2016; în subsidiar, recunoașterea dreptului reclamantei de a fi despăgubită cu suma de 450.000 RON și obligarea FGA la emiterea unei noi decizii cu privire la cererea de plată nr. x/3.03.2016; obligarea pârâtului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu.

Prin sentința nr. 3380 din 2 octombrie 2017, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul pentru Garantarea Asiguraților, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta A..

Recurenta reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., susținând că sentința a fost pronunțată cu încălcarea art. 292 alin. (2) din același cod.

La termenul din 22 mai 2017, instanța a obligat pe intimatul-pârât FGA să prezinte originalul notificării de reziliere, însă partea nu s-a conformat acestei obligații.

Prin urmare, societatea reclamantă a solicitat instanței să facă aplicarea dispozițiilor art. 292 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv să nu țină seama de înscris, în condițiile în care nici în dosarul x/2015 având ca obiect soluționarea unei contestații la tabelul preliminar al B., lichidatorul judiciar nu a putut prezenta originalul notificării de reziliere.

Cu toate acestea, în sentința recurată, prima instanță a ținut cont de înscrisul respectiv. Astfel, la penultimul paragraf al penultimei pagini al sentinței, se afirmă că în ceea ce privește " apărarea derivată din maniera de comunicare a deciziei de reziliere, Curtea reține, în primul rând, că o astfel de notificare de reziliere exista și a fost comunicată către S.C. C. S.A., astfel cum rezultă din înscrisul de la fila x."

Potrivit C. proc. civ., partea poate depune copii certificate pentru conformitate cu înscrisul de care înțelege să se folosească, însă se află sub obligația continuă de a avea asupra sa originalul și de a-l prezenta la solicitarea instanței.

Sancțiunea neprezentării originalului la cerere constă în înlăturarea înscrisului din probațiune pe acest temei, ceea ce semnifică excluderea înscrisului din analiza probelor încuviințate .

Recurenta a apreciat că prima instanță a încălcat art. 292 alin. (2) din C. proc. civ., deoarece în raționamentul său juridic arătat în motivarea sentinței, a pornit de la premisa existenței notificării de reziliere pe baza copiei de la dosar. Or, dispoziția legală anterior citată impunea excluderea înscrisului din analiza probelor.

Totodată, prima instanță a considerat tot pe baza copiei de la fila x că notificarea de reziliere ar fi fost regulat realizată, încălcând din nou art. 292 alin. (2) din C. proc. civ.

De asemenea, prima instanță pornind tot de la copia de la fila x, a considerat că ar fi aplicabilă clauza contractuală de la art. 12 lit. e) din cuprinsul contractului de asigurare.

În aceste condiții, rezultă că toate considerentele pe care prima instanță și-a sprijinit hotărârea au la bază copia de la fila x.

Prin urmare, recurenta a apreciat că hotărârea recurată este nulă, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., norma de procedură încălcată constând în art. 292 alin. (2) din același cod, în sensul neaplicării sancțiunii neluării în seamă a copiei de la fila x.

În opinia recurentei, această încălcare a produs o vătămare constând în pronunțarea unei sentințe nefavorabile, întemeiate în mod substanțial pe copia de la fila x, iar această vătămare nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea sentinței recurate.

În continuare, recurenta reclamantă a susținând că acțiunea introdusă este întemeiată, Decizia nr. 1833/13.09.2016 emisă de FGA fiind nelegală, întrucât nu s-a făcut dovada rezilierii Poliței.

Rezilierea pe baza unui pact comisoriu trebuie să se materializeze într-o declarație de voință din partea creditorului obligației neexecutate, deoarece debitorul trebuie să fie informat despre remediul pe care îl alege creditorul, respectiv fie rezilierea, fie executarea silită în natură. Declarația de voință din partea creditorului reprezintă un act juridic unilateral care în caz de litigiu urmează a fi probat de către creditor, atât cu privire la emiterea acestuia, cât și cu privire la comunicarea acestuia destinatarului, în speță debitorul obligației neexecutate.

Recurenta a reiterat că decizia contestată s-a fundamentat pe o pretinsă reziliere. Având în vedere că înscrisul de la 72 trebuie exclus, rezultă că intimatul-pârât FGA nu a putut face nici dovada existenței vreunei declarații de voință din partea B. de a rezilia Polița și nici dovada comunicării respectivei declarații de voință către destinatar.

În aceste condiții, recurenta a considerat că Decizia nr. 1833/2016 emisă de FGA este lovită de nulitate.

Recurenta reclamantă a mai susținut că este îndreptățită la plata sumei de 450.000 RON de la pârâtul FGA, având în vedere că pârâtul nu a contestat raportul întocmit de expertul judiciar D. în dosarul x/2014

În aceste condiții, sunt aplicabile dispozițiile art. 301 din C. proc. civ., în sensul că acest raport se consideră recunoscut de către FGA.

Realizarea la cheie a depozitului din Ploiești și a spațiilor exterioare a făcut obiectul unui singur contract, respectiv x/2009, iar la data intrării în vigoare a acestuia au fost desființate prin mutuus dissensus, potrivit clauzei 4.2., contractele anterioare respectiv 04/01/2008 și 04/02.

Expertul D. a constatat, la fila x a raportului său de expertiză, că lucrările în discuție au făcut obiectul Contractului și au reprezentat lucrările de execuție a sistemului infiltrare în strat/sistem de retenție componentă SIS5/rigola 5.

Aceste lucrări au prezentat vicii care au condus la degradarea platformei de parcare în sensul că, pe o suprafață de 250 mp, parcarea s-a surpat cu o adâncime de circa 0,5 - 1 metru. Acest lucru este consemnat atât în notificarea de denunțare a viciilor nr. x către C. - Anexa nr. 5 la contestație -, cât și în cuprinsul raportului întocmit de către D., precum și în procesele-verbale de constatare încheiate de către subscrisa cu E. și depuse odată cu cererea de plată către FGA.

Pentru înlăturarea viciilor, societatea reclamantă a contractat serviciile E. pentru care a plătit suma de 2.020.000 RON.

Recurenta a suținut că, fiind în materie contractuală, în relația cu C. S.A. asiguratul lui B., nu trebuie să dovedească altceva decât existența viciului, culpa C. fiind prezumată cât timp această societate nu dovedește existența unei cauze exoneratoare de răspundere potrivit C. civ. de la 1864.

B. a garantat prin Poliță îndeplinirea obligației lui C. de înlăturare a viciilor, obligație pe care C. nu și-a îndeplinit-o. Întrucât B. a intrat în faliment, s-a născut obligația pârâtului FGA, potrivit art. 2 (3) din Legea nr. 213/2015, de garantare a acestei obligații în limita plafonului de 450.000 RON.

În final, recurenta reclamantă a arătat că Polița are și natura unui contract de fidejusiune.

Prima instanță a considerat că Polița ar reprezenta exclusiv un contract de asigurare și că acesta ar fi fost reziliat.

Contrar reținerilor instanței de fond, recurenta a apreciat că intenția B. a fost de a "garanta îndeplinirea pretențiilor Beneficiarului față de viciile constatate la recepția lucrărilor și/sau ulterior, inclusiv acordarea de despăgubiri, precum și recunoașterea drepturilor Beneficiarului decurse din îndeplinirea insuficientă a obligațiilor Executantului (C.) de remediere a viciilor".

În opinia recurentei, prin termenul "garanție", B. a înțeles, potrivit clauzei 1 "contractul prin care o persoană numită fidejusor se obligă față de creditorul altei persoane să execute obligația celui pentru care garantează, dacă acesta nu o va executa." Rezultă că B. a intenționat să garanteze executarea unor obligații ale C. și să devină astfel debitor accesoriu al societății reclamante. Acesta este raportul juridic dintre A. și B..

În concluzie, poliția de asigurare cuprinde un contract unilateral prin care B., în calitate de fidejusor, se obligă să garanteze față de A. în calitate de creditor obligația debitorului C..

Fidejusiunea este un contract unilateral, iar nu sinalagmatic, A. în calitate de creditor neavând vreo obligație reciprocă și interdependentă față de B.. Fiind un contract unilateral, acesta nu este susceptibil de reziliere și o notificare de reziliere a poliței de asigurare nr. 350/03.05.2010 nu ar fi putut conduce la încetarea raportului juridic dintre creditor și fidejusor. Această notificare de reziliere ar fi putut cel mult să atragă încetarea raportului juridic dintre debitorul C. și B., dar nu și a raportului juridic dintre A. și B. născut pe temeiul Poliței.

II. Apărările intimatului

Intimatul pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

III. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivului de casare invocat, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Instanța de recurs reținte că motivul de casare invocat de recurenta reclamantă și prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. este incident "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

Recurenta reclamantă a susținut, în esență, că instanța de fond nu a respectat dispozițiile art. 292 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv că nu a aplicat sancțiunea neluării în seamă a copiei notificării de reziliere, aflată la dosar, în condițiile în care intimatul pârât nu a prezentat originalul înscrisului, fapt ce i-a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii.

Potrivit art. 292 alin. (2) din C. proc. civ., "Dacă înscrisul este depus în copie, partea care l-a depus este obligată să aibă asupra sa originalul și, la cerere, să îl prezinte instanței, sub sancțiunea de a nu se ține seama de înscris".

Din analiza acestor dispoziții procesuale rezultă că instanța de judecată este cea care apreciază dacă, față de contestarea formulată de una dintre părți, se impune prezentarea sau nu a originalului înscrisului de care cealaltă parte se folosește în procesul civil.

Or, verificând actele dosarului, Înalta Curte constată, contrar celor susținute de recurenta reclamantă, că instanța de fond nu a obligat intimatul pârât FGA să prezinte originalul notificării de reziliere ci, la termenul din 22.05.2017, i-a pus în vedere să efectueze demersuri în sensul identificării notificării de reziliere a poliței de asigurare.

De asemenea, la termenul din 04.09.2017, având în vedere solicitarea reclamantei de a face aplicarea art. 292 alin. (2) din C. proc. civ. întrucât pârâtul nu a depus originalul deciziei de reziliere, Curtea de Apel a decis că urmează să dea relevanță acestei împrejurări în raport de materialul probator aflat la dosarul cauzei.

În aceste condiții, criticile recurentei reclamante, chiar dacă sunt invocate din perspectiva normelor de procedură care reglementează administrarea probei cu înscrisuri, vizează, în realitate, aprecierea probelor de către instanța de fond, respectiv se tinde la o reinterpretare a materialului probator, în scopul reevaluării situației de fapt.

Analiza și aprecierea faptelor, administrarea și interpretarea probatoriilor sunt chestiuni care țin de temeinicia hotărârii atacate, nefiind supuse controlului de legalitate exercitat de către instanța de recurs prin prisma motivului de casare invocat de reclamantă sau a vreunui alt caz de casare dintre cele expres prevăzute de dispozițiile art. 488 din C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, nu se poate invoca în calea de atac a recursului, nulitatea hotărârii judecătorești pentru modul de apreciere a probelor administrate ori valența probatorie acordată unui înscris care nu a fost depus în original.

În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție, soluționând un recurs în interesul legii a reținut în considerentele Deciziei nr. 3 din 20 ianuarie 2020 referitoare la interpretare și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. că, pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este suficient ca recurentul să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluționată de instanța de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia.

În continuare, instanța de control judiciar constată că, în mod corect, judecătorul fondului a reținut că Polița privind asigurarea garanției de mentenanță nr. 350/03.05.2010 este un contract de asigurare, prin care S.C. B. S.A., în calitate de asigurător, își asumă obligația ca, în schimbul primelor de asigurare, plătite de S.C. C. S.A., în calitate de asigurat, să acopere prejudiciile produse în cazul producerii riscului asigurat. Contrar celor susținute de recurenta reclamantă, din niciuna dintre clauzele contractului nu rezultă că acesta ar fi un contract de fidejusiune, respectiv că voința reală a părților a fost în sensul că B. S.A. a înțeles să își angajeze voința în calitate de fidejusor.

De asemenea, având în vedere că raportul de asigurare a existat doar între asigurătorul S.C. B. S.A. și asiguratul S.C. C. S.A., asigurătorul nu avea obligația să îi comunice și recurentei notificarea privind rezilierea contractului, această obligație revenindu-i asiguratului S.C. C. S.A.

În aceste condiții, având în vedere și prevederile art. 12 lit. e) din contactul de asigurare, potrivit cărora în cazul omisiunii asiguratului de a achita la termen prima de asigurare, asigurătorul are dreptul să refuze plata despăgubirii, instanța de fond a reținut în mod corect că nu sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii B., în calitate de asigurător, motiv pentru care nu poate interveni nici răspunderea Fondului pentru Garantarea Asiguraților.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. Societate în Comandită Simplă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. Societate în Comandită Simplă împotriva sentinței nr. 3380 din 2 octombrie 2017 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 iunie 2021.