ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3300/2021

Ședința publică din data de 2 iunie 2021

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E. și F. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Alba Iulia și Tribunalul Alba, solicitând anularea în parte a Ordinului 564/C/06.02.2018 emis de Ministrul Justiției și modificarea acestuia în ceea ce privește cuantumul sporurilor pentru condiții grele, vătămătoare și periculoase, respectiv al celor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru păstrarea confidențialității, astfel cum acestea au fost acordate potrivit Anexei nr. 2.

Prin sentința nr. 19 din 8 ianuarie 2019, Curtea de Apel București – secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Alba Iulia.

A respins acțiunea privind pe reclamanții A., B., C., D., E. și F. și pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Alba Iulia și Tribunalul Alba, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs reclamanții A., B., C., D., E. și F., pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenții reclamanți au susținut că instanța de fond s-a limitat la a efectua o enumerare a textelor de lege cărora le-a dat o interpretare proprie, fără însă a combate argumentele invocate în susținerea cererii de chemare în judecată.

Contrar aprecierii primei instanțe, recurenții au considerat că prevederile art. 4 și art. 5 din anexa nr. V la Legea nr. 153/2017 constituie norma specială aplicabilă familiei ocupaționale Justiție din moment ce art. 24 prevede că limita maximă a sporurilor, compensațiilor, indemnizațiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor și a altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în prezenta lege și în anexele nr. 1 - VIII."

Or, Anexa V prevede pentru familia ocupațională Justiție, sporuri în cuantum maxim total de 45%, aceasta fiind o normă juridică civilă specială, aplicabilă acestei familii ocupaționale. Prin urmare, chiar dacă Legea nr. 153/2017 nu prevede în mod imperativ un cuantum al sporurilor, revine ordonatorului principal de credite sarcina stabilirii cuantumului acestora, însumând cele trei sporuri la valoarea maximă (condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase; sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică; sporul de confidențialitate), astfel cum sunt prevăzute în art. 4 și art. 5 din Anexa V a actului normativ, rezultând un cuantum maxim de 45%.

În opinia recurenților, nu era necesar ca legiuitorul să fi prevăzut o excepție expresă pentru familia ocupațională Justiție de la limita impusă prin art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, de vreme ce specialia generalibus derogant, iar prin însumarea cuantumurilor maxime ale sporurilor prevăzute în Anexa V din lege se ajunge la 45 %.

O interpretare contrară ar genera neconstituționalitatea prevederilor art. 25 alin. (1) rap. la art. 4 și art. 5 din anexa V din Legea nr. 153/2017, având în vedere că acestea conțin prevederi contradictorii ce nu se pliază pe cerințele de claritate impuse inclusiv de jurisprudența recentă a Curții Constituționale.

Intimatul-pârât Ministerul Justiției a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză, nefiind dezvoltate de către recurenți argumente care să justifice invocarea sa.

Înalta Curte a arătat constant în jurisprudența sa că dispozițiile legale mai sus menționate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerința ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au înlăturat cererile părților.

Or, hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care s-a întemeiat soluția de respingere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă soluția și argumentarea îi nemulțumesc pe recurenți, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat.

Referitor la invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin raportare la prevederile legislației privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Înalta Curte reține că reclamanții a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ Ordinul 564/C/06.02.2018 emis de Ministrul Justiției privind cuantumul sporurilor pentru condiții grele, vătămătoare și periculoase, respectiv al celor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru păstrarea confidențialității.

Instanța de fond a respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiată, reținând că Legea nr. 153/2017 nu prevede în mod imperativ un cuantum al sporurilor, ordonatorul de credite stabilind cuantumul acestora, cu obligația să se încadreze în limita maximă stabilită de legiuitor pe fiecare spor și cu încadrarea în procentul de 30% prevăzut la art. 25 din lege.

Recurenții reclamanți au criticat sentința primei instanțe susținând că, potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (1) rap. la art. 4 și art. 5 din anexa V din Legea nr. 153/2017, revine ordonatorului principal de credite sarcina stabilirii cuantumului sporurilor prin însumarea celor trei sporuri la valoarea maximă, rezultând un cuantum maxim de 45%.

Această critică este nefondată.

Contrar susținerilor recurenților reclamanți, Înalta Curte constată că prin sintagma "fără a depăși limita prevăzută la art. 25", care se regăsește în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, se instituie interdicția stabilirii și acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30 % din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Cu alte cuvinte, indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor stabilite și acordate de fiecare ordonator de credite să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 și 5 din Capitolul VIII Secțiunea I din Anexa nr. V a Legii-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru.

Este adevărat că regula generală instituită de legiuitor prin norma prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, aceea a plafonării sumei sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite la un procent maxim de 30% din suma salariilor de bază, cunoaște și excepții, însă acestea sunt stabilite de legiuitor în cadrul aceluiași articol 25, la alin. (2), 4) și 6) și nu în anexe, ceea ce conduce la concluzia că aceste dispoziții au caracter de normă specială, derogatorie de la regula stabilită prin art. 25 alin. (1) din lege și nu normele înscrise în anexele aceleiași legi.

Astfel, nu poate fi reținut un eventual caracter contradictoriu al reglementării cuprinse în dispozițiile art. 4 și art. 5 din Anexa V a Legii nr. 153/2017 față de reglementarea cuprinsă la art. 25 alin. (1) din aceeași lege, întrucât primele texte de lege au ca obiect de reglementare cuantumul sporurilor care pot fi acordate unor categorii concrete de salariați, în timp ce prevederile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, fără a reglementa dreptul la unul sau mai multe sporuri, în concret și cu atât mai puțin cuantumul acestor sporuri, cuprind o limitare, în toate cazurile, a sumei sporurilor și a altor adaosuri prevăzute în anexele legii la nivelul maxim de 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, după caz.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale în prezenta speță, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

III. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanții A., B., C., D., E. și F..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanții A., B., C., D., E. și F. împotriva sentinței nr. 19 din 8 ianuarie 2019 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 iunie 2021.