ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3044/2021

Ședința publică din data de 20 mai 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 04.06.2018, reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR (FGA), a solicitat următoarele: - Anularea Deciziei nr. 14451/03.05.2018, emise de FGA, prin care au fost respinse cererile de plata a creanțelor de asigurări formulate în 81 de dosare de dauna (menționate de FGA în Borderoul nr. 2 anexat deciziei contestate), cereri de plata formulate de subscrisa în conformitate cu prevederile legale în vigoare; - Obligarea paratei la analizarea pe fond a fiecărei cereri de plata în conformitate cu prevederile legale; - Obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata.

În motivare, reclamanta a arătat că, în calitate de asigurător CASCO subrogat în temeiul art. 2210 C. civ. în drepturile asiguraților păgubiți prin accidente auto, având în vedere faptul ca producerea prejudiciilor a fost cauzata de șoferi ce conduceau autovehicule asigurate de răspundere civila RCA cu polițe emise de S.C. B. S.A., asigurător aflat în faliment, în considerarea prevederilor legale în vigoare aplicabile, a formulat cereri de plata adresate Fondului de Garantare a Asiguraților.

Prin sentința civilă nr. 5220 din 11 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII – a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta FONDUL DE GARANTARE A ASIGURATILOR, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.A., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului arată că apreciază netemeinica si nelegala sentința civila nr. 5220/11.12.2018 prin care a fost respinsa ca neîntemeiata contestația formulata de reclamantă împotriva Deciziei FGA nr. 14451/03.05.2018, prin care au fost respinse cererile de plata inaintate in conformitate cu prevederile legale, decizie motivata de atingerea plafonului prevăzut la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, întrucât in speta dedusa judecații nu isi găsesc aplicabilitatea aceste prevederi, având in vedere următoarele considerente:

Primul aspect invocat in contestație, pe care îl susține și in prezentul recurs scoate in evidenta nelegalitatea Deciziei de respingere prin prisma faptului ca, deși au fost inaintate către FGA 81 de cereri de plata si au fost deschise 81 de dosare de dauna, autoritatea a emis o singura decizie de repingerc pentru toate cererile menționate.

Prin intampinarea depusa la dosar, FGA susține ca nu a incalcat prevederile legale in vigoare intrucat fondul cererilor depuse nu a fost analizat, respingerea intemeindu-se pe aceeași motivare.

După cum recurenta-reclamantă a menționat in contestație, Legea nr. 213/2015 reglementează procedura de achitare a despăgubirilor după cum urmează:

Art. 12 alin. (1) "Orice persoana care invoca vreun drept de creanța împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o polița de asigurare valabila, intre data includerii procedurii de redresare financiara si cea a denunțării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita dechiderea dosarului de dauna printr-o cerere adresata Fondului."

Art. 13 alin. (3) "In vederea efectuării plătii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de dauna si a creanțelor de asigurări inregistrate in evidentele sale, tinand seama de normele aplicabile in materie si de condițiile de asigurare generale si specifice prevăzute in contractele de asigurare generale si specifice prevăzute in contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul fata de care s-a stabilit starea de insolventa." .

Art. 13 alin. (5) "In caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere. împotriva deciziei se poate formula contestație, in condițiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicata, cu modificările ulterioare."

In conformitate cu prevederile legale amintite nu se poate deroga de la aceasta procedura, respingerea tuturor cererilor de plata depuse printr-o singura decizie prejudiciind in mod evident petentii.

Recurenta afirmă acest lucru întrucât dosarele de dauna deschise de FGA au mai multe elemente ce pot avea implicații asupra aplicării reglementarilor legale: daunele pot proveni din:

Contracte facultative (asigurări tip casco, asigurări facultative de locuințe, asigurări marfa, asigurări transport etc), contracte tip RCA, contracte Carte Verde;

Daunele pot fi produse pe teritoriul României sau in afara teritoriului național, in spațiul european sau in afara spațiului european;

Legislația aplicabila poate fi diferita in funcție de data încheierii polițelor de asigurare cu asigurătorul aflat in faliment, data producerii riscului asigurat, data producerii accidentului rutier in cazul asigurărilor RCA;

Clauzele contractuale pot fi diferite de la polița la polița si de la creanța la creanța putând interveni clauze de excludere, sau excepții de neexecutare a contractelor etc.

Instanța de fond motivează propriile susținerile fara a indica vreun temei legal care sa acorde Fondului posibilitatea de a recurge la emiterea unei singure decizii de respingere a dosarelor de dauna, rezumandu-se a menționa doar faptul ca nu am justifica vreo vătămare.

Poziția instanței de fond este netemeinica si nelegala, emitentul deciziei fiind ținut in a respecta ad litteram legislația în vigoare.

In considerarea motivelor invocate si a legislației in vigoare, recurenta solicită să se constatate netemeinicia si nelegalitatea sentinței civile nr. 5220/2018 si pe cale de consecința, rejudecand, sa se statueze asupra nelegalitatii Deciziei nr. 14451/03.05.2018, sa se anuleze decizia menționata si sa fie obligată parata la analizarea fiecărui dosar separat si la emiterea unei decizii distincte pentru fiecare creanța.

Cel de-al doilea aspect invocat in contestație si analizat netemeinic, nefondat si nelegal de instanța de fond, vizează inaplicabilitatea prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, pragul de 4S0.000 RON, gasindu-si aplicabilitatea doar in cazul in care am fi in situația unei creanțe născute din același contract de asigurare, iar cuantumul acesteia ar fi mai mare de 450.000 RON.

In conformitate cu prevederile Legii nr. 213/2015 si ale Normei ASF nr. 16/2015, creanța de asigurări reprezintă creanța creditorului de asigurare care rezulta dintr-un contract de asigurare. Totodată, creditorul de asigurare, in cazul asigurării de răspundere civila, este persoana îndreptățită sa primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare.

Interpretând aceste dispoziții legale ajungem la concluzia ca atât "creanța de asigurare" cat si "creditorul de asigurare", ca noțiuni juridice, au fost determinate din punct de vedere legislativ prin raportare la un singur element esențial, izvorul primar al despăgubirii, anume contractul de asigurare de răspundere civila.

Ca natura juridica, subrogatia este un mijloc de transmitere a obligațiilor, fapt atestat de includerea de către legiuitor a instituției subrogatiei in Titlul VI "Transmisiunea si transformarea obligațiilor", din Cartea a V a C. civ., esențiala fiind creanța, care nu se stinge ci se transmite.

In conformitate cu prev. art. 1.593 C. civ. "oricine plătește in locul debitorului poate fi subrogat in drepturile creditorului", alin. (2) statuând faptul ca "subrogatia poate fi convenționala sau legala". Totodată, potrivit art. 2210 C. civ. "in limitele indemnizației plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei."

Transpunând in speța (cu referire la relațiile RCA-CASCO), debitorul, conducătorul auto asigurat RCA este obligat sa repare prejudiciile creditorului inițial, proprietarul auto nevinovat. Întrucât conducătorul auto vinovat este asigurat RCA, asigurătorul RCA, devine noul debitor si este obligat sa repare prejudiciile creditorului inițial, proprietarul auto nevinovat. întrucât asigurătorul CASCO plătește prejudiciul (indemnizația), asigurătorul RCA datorează creanța asigurătorului CASCO, dar deosebit de important este faptul ca asigurătorul RCA datorează asigurătorului CASCO aceeași creanța pe care era ținut sa o achite creditorului inițial, pentru debitorul inițial, șoferul vinovat.

De reținut, de asemenea, si prev. art. 1597 alin. (2) C. civ., care stabilesc faptul ca "Subrogatia produce efecte împotriva debitorului principal si a celor care au garantat obligația. Aceștia pot opune noului creditor mijloacele de apărare pe care le aveau împotriva creditorului inițial".

Deci, cei care garantează obligația, inițial asigurătorul RCA si apoi FGA -Fondul de Garantare a Asiguraților au dreptul de a opune noului creditor aceleași mijloace de apărare pe care le aveau împotriva creditorului inițial.

Întrucât, creditorului inițial, FGA-ul îi putea opune plafonarea creanței Iui la suma de 450.000 RON, atunci, noului creditor, asigurătorului CASCO, FGA îi va putea opune plafonarea creanței pe care a platit-o creditorului inițial la suma de 450.000 RON, plafonarea urmând a fi aplicata tuturor creanțelor inițiale ale asiguraților Casco deținute de asigurătorul facultativ.

Legiuitorul a inteles sa acorde dreptului de despăgubire configurația juridica a dreptului născut din contractul de asigurare incheiat cu asigurătorul intrat in faliment.

Intenția legiuitorului a fost aceea de a proceda la plafonarea despăgubirii acordate de FGA corespunzător fiecărui contract de asigurare civila in temeiul căruia se datorează creanțe, acesta fiind in sens legal elementul esențial pentru definirea atât a "creditorului de asigurare" cat si a "creanței de asigurare".

Deci, prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu se interpretează prin raportare la persoana căreia trebuie sa i se achite creanța, ci prin raportare la polița de asigurare de răspundere civila in baza căreia trebuie achitata creanța. Bineînțeles, daca in baza unui contract de asigurare de răspundere civila individualizat (polița de asigurare de răspundere civila), creanțele care ar trebui a fi achitate de către FGA ar depasi suma de 450.000 RON, doar in acel caz ar putea interveni plafonarea legala.

Trebuie de asemenea, sa se tina cont de faptul ca, recurenta-reclamantă, asigurător CASCO, a acoperit creanțele născute din evenimente diferite, distincte, subrogandu-se in dreptul fiecărei persoane care ar fi putut solicita Fondului acoperirea daunelor in baza fiecărei polițe de sigurare de răspundere civila delictuala deținuta de celalalt conducător auto.

Recurenta a reiterat întrebările de la fond: Ce s-ar fi întâmplat daca persoanele prejudiciate nu s-ar fi adresat asigurătorului CASCO ci direct Fondului? S-ar fi emis vreo decizie de respingere a dosarelor?

Chiar Fondul de Garantare a Asiguraților ne-a înscris în Lista creditorilor la mai multe poziții, in funcție de polițele de asigurare de răspundere civila in baza cărora trebuie achitate creanțele născute. Analizând motivele de respingere a cererilor înaintate, observam ca temeiul este profund greșit, subscrisa reclamanta nefiind unic creditor, ci creditor distinct pentru fiecare dosar de dauna deschis.

Având in vedere cele menționate mai sus, recurenta a arătat că nu poate fi de acord cu motivele instanței de fond.

Concluzionând asupra acestui aspect, plafonul de 450.000 RON este incident pentru creanțele izvorâte dintr-un singur contract de asigurare incheiat de asigurătorul aflat in faliment, iar recurnta-reclamanta nu poate fi tratata ca unic creditor, ci drept creditor de asigurări pentru fiecare polița de asigurare de răspundere civila.

Un alt aspect pe care l-a supus analizei instanței de fond si pe care recurenta îl susține si in fata instanței de recurs îl constituie nelegala aplicare a plafonului de 450.000 RON, raportat la corecta aplicare a legislației în timp.

În conformitate cu prev. art. 6 alin. (2) C. civ. "Actele si faptele juridice incheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea in vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data incheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor".

Astfel, fiecare dosar de dauna trebuie analizat distinct, plafonul de 450.000 Iei gasindu-si aplicabilitatea doar in cazurile in care prejudiciile s-au produs după intrarea in vigoare a Legii nr. 213/2015, iar pentru cele produse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/2015, în virtutea principiului aplicării legii civile in timp, arată recurenta că prevederile aplicabile sunt cele prevăzute la art. 60 din Legea nr. 136/1995, respectiv prevederile Ordinului CSA nr. 10/2009 pentru punerea in aplicare a Normelor privind Fondul de Garantare.

Arată recurenta ca trebuie făcuta o distincție intre exercitarea drepturilor creditorilor împotriva Fondului, care este de natura formala, procedurala si obligația de garantare a Fondului, care tine de esența obligației. Obligația de garantare însoțește creanța inițiala, asigurătorul RCA având obligația de garantare fata de asiguratul RCA, de la semnarea poliței RCA, Fondul de Garantare având aceeași obligație, de la același moment. Accidentul rutier si intrarea in faliment sunt doar condiții ale obligațiilor asumate.

Considerentele instanței de fond nu pot fi primite si nu sunt legale, temeinice si fondate, poziția corecta fiind cea menționata mai sus.

Se cuvine a reitera faptul ca plafonarea creanțelor indiferent de data poliței RCA si de data accidentului rutier, nu alterează existenta acestor creante/despagubiri/indemnizatii. Restul de creanța care nu s-a achitat va exista in continuare. Prejudiciul persoanei păgubite nu se stinge ci isi continua existenta pana la acoperire.

Având in vedere cele menționate, in considerarea interpretării corecte a legislației in vigoare, arată recurenta-reclamantă că sentința recurata este nelegala, netemeinica si nefondata, motiv pentru care solicită admiterea cererii de recurs, casarea hotărârii atacate, rejudecarea procesului si admiterea cererii de chemare in judecata astfel cum a fost formulata.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate și menținerea hotărârii atacate ca temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând criticile invocate în recurs raportat la sentința atacată și la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Reclamanta S.C. A. S.A. s-a adresat pârâtului Fondului de Garantare a Asiguraților cu 81 de cereri de plata, prin care a solicitat plata sumei de 935.852,8 RON, reprezentând despăgubiri achitate de către A. către asigurații săi Casco și/sau cheltuieli de judecata, si/sau, penalități de întârziere.

Prin Decizia nr. 14451/03.05.2018, pârâtul F.G.A. a respins cele 81 cereri de plată ale reclamantei, cu motivarea că anterior a mai plătit către A. suma totală de 450.000 RON, neputând face plăți în favoarea creditorilor de asigurări peste plafonul de garantare stabilit de prevederile art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015.

Prima instanță a reținut că plata creanțelor se face în limita unui plafon indicat (450.000 RON), care se aplică prin raportare la creditorul de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, și nu la fiecare creanță izvorâtă dintr-un contract de asigurare încheiat de asigurătorul aflat în faliment.

Referitor la împrejurarea că pârâtul a emis o singură decizie de respingere a celor 81 de cereri de plata, a reținut că, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 12 si 13 din Legea nr. 213/2015, se poate concluziona în sensul celor afirmate de către reclamantă, anume că pentru fiecare dosar de daună constituit se impune emiterea unei decizii, însă nu se poate reține în mod rezonabil vreo vătămare a reclamantei prin emiterea unei singure decizii de respingere a celor 81 de cereri de plată, vătămarea pretins a fi suferită de reclamantă nu derivă din faptul emiterii doar a unei singure decizii, ci exclusiv din împrejurarea că nu s-a procedat la analiza pe fond a fiecărei cereri de despăgubiri adresate Fondului.

A mai reținut că împrejurarea că la definirea termenilor de "creanță de asigurări" și "creditor de asigurare" ,legiuitorul utilizează expresii precum "un contract de asigurare" "contract de asigurare" la singular, nu poate justifica, în opinia instanței, teza reclamantei. În realitate, reclamanta reprezintă un unic creditor de asigurare al asigurătorului în faliment B., pentru toate creanțele de asigurare solicitate la plată din disponibilitățile Fondului, iar suma maxima ce o poate recupera din disponibilitatile FGA este de 450.000 de RON .

Prin urmare, în condițiile depășirii plafonului de 450.000 RON, prima instanță a constatat că reclamanta nu este îndreptățită la plata integrala a sumei pretinse prin cele 81 de cereri înregistrată la FGA, reținând că în mod legal si temeinic paratul a emis decizia contestată.

Înalta Curte va admite recursul reclamantei, având în vedere Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2017 și a stabilit următoarele:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte".

Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A., interpretarea și aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, fiind greșită.

În atare situație, nu se mai impune dezvoltarea argumentelor și considerentelor instanței de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Astfel, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și, în rejudecare, va admite în parte acțiunea, va anula decizia nr. 14451/03.05.2018 emisă de pârât și va obliga pârâtul la analizarea pe fond a cererilor de plată.

Având în vedere că prin decizia contestată pârâtul nu a procedat la analiza fondului cererii de plată formulate de reclamantă, rezumându-se la a emite decizia de respingere prin prisma reținerii depășirii plafonului de 450.000 de RON, anularea deciziei are drept efect analizarea pe fond a cererilor de plată de către pârât, a condițiilor prevăzute de lege pentru acordarea despăgubirilor solicitate.

În ceea ce privește cererea recurentei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată, instanța constată că este întemeiată, raportat la dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată". În acest sens, având în vedere factura nr. x/06.06.2018, în sumă de 1.190,00 ron, reprezentând onorariu avocat conform împuternicirii avocațiale nr. B2832731/2018(F152 vol. I dosar fond), în baza contractului de asistență juridică nr. x/24.05.2018, precum și sumele de 150 RON reprezentând taxe judiciare de timbru în fond și recurs, Înalta Curte va obliga intimatul-pârât la plata sumei de 1340 RON, reprezentând cheltuieli de judecată fond și recurs, către recurenta-reclamantă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, motivele de recurs fiind fondate.

Pentru toate în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și, în rejudecare, va admite acțiunea reclamantei, va anula nr. 14451/03.05.2018 emisă de pârât și va obliga pârâtul la analizarea pe fond a cererilor de plată. Va obliga intimata-pârâtă la plata sumei 1.340 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de către recurenta-reclamantă în fond și în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 5220 din 11 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII – a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și în rejudecare admite acțiunea reclamantei, anulează decizia nr. 14451/03.05.2018 emisă de pârât și obligă pârâtul la analizarea pe fond a cererilor de plată.

Obligă intimatul-pârât la plata sumei de 1340 RON reprezentând cheltuieli de judecată fond și recurs, către recurenta-reclamantă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 20 mai 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.