ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1313/2021

Ședința publică din data de 3 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 6.01.2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat anularea deciziei nr. 2738/22.11.2016 emisă de pârât și obligarea pârâtului la plata sumei solicitate conform cererii de plată nr. x/2016 înregistrată la pârât sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 2509 din data de 21.07.2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 2509 din data de 21.07.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că din considerentele sentinței rezultă încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material privind instituția subrogației.

Așadar, A. se subrogă în drepturile persoanei păgubite și se îndreaptă pentru recuperarea sumei plătite acesteia împotriva FGA, cel care garantează plata despăgubirilor pe care asigurătorul RCA al vinovatului de producerea accidentului - A. - ar fi trebuit să le plătească.

Or, analizând situația persoanei păgubite în considearea prevederilor Legii nr. 213/2015 rezultă că persoana păgubită este creditor de asigfurare în conformitate cu art. 4 alin. (1) lit. b) pct. iii) din Legea nr. 213/2015, despăgubirile pretinse pentru repararea prejudiciului creat prin accident persoanei vătămate sunt creanțe din asigurări conform art. 4 alin. (1) lit. a) din același act normativ, iar suma cerută la plată este net inferioară plafonului impus de art. 15 alin. (2) din același act normativ.

Așadar, creditor de asigurări este persoana îndreptățită la a primi sume de bani în temeiul unui contract de asigurare fie pentru că este persoana asigurată, fie pentru că este beneficiarul asigurării, fie pentru că este persoana păgubită. Potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 "Plata de către Fond a creanțelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment".

Așadar, ori de câte ori în baza unui contract de asigurare o persoană (asiguratul, beneficiarul asigurării, persoana păgubită prin producerea riscului asigurat) este îndreptățită la plata unor sume de bani (indemnizație sau despăgubiri morale, materiale etc.), persoana respectivă este creditor de asigturare, creanța sa este creanță de asigurare și va fi satisfăcută de Fond în limita unui plafon de 450.000 RON.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii atacate.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluție s-a fixat termen de judecată la data de 27 noiembrie 2019.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului-pârât, Înalta Curte va admite recursul, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea deciziei nr. 2738/22.11.2016 emisă de pârât și obligarea pârâtului la plata sumei solicitate conform cererii de plată nr. x/2016 înregistrată la pârât sub nr. x/2016.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență, că Decizia nr. 2738/22.11.2016 a fost emisă cu respectarea dispozițiilor legale.

Soluția primei instanțe nu este legală, fiind dată cu interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor normative pertinente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Referitor la critica privind interpretarea greșită a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 conform cărora "Plata de către Fond a creanțelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment", Înalta Curte reține relevanța Deciziei nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017, în care s-a tranșat cu caracter definitiv următoarele chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înțelege și societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte".

Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, din aceeași decizie reiese că prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că interpretarea și aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este greșită, situație în care nu se mai impune dezvoltarea argumentelor și considerentelor instanței de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin decizia amintită.

Ca atare, văzând dispozițiile legale aplicabile și decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte va admite în parte acțiunea reclamantei, în sensul că va anula decizia atacată și va obliga pârâtul să reanalizeze cererea de plată nr. x/15.03.2016.

În mod practic și evident, nu poate fi analizată și admisă cererea de obligare directă a pârâtului la plata sumei solicitate, așa cum solicită recurenta-reclamantă, întrucât pârâtul nu a analizat cererea de plată pe fondul acesteia, ci s-a limitat să constate că acestui creditor de asigurare i s-a aprobat la plată și i s-a plătit din disponibilitățile FGA suma de 450000 RON, suma maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Ca atare, Înalta Curte nu se poate pronunța cu privire la cererea de plată formulată de reclamantă, întrucât ar însemna să se substituie autorității publice care nu a analizat îndeplinirea tuturor condițiilor legale pentru aprobarea unei astfel de cereri, având în vedere că autoritatea s-a limitat să constate că reclamanta a depășit deja plafonul prevăzut de lege. În aceste condiții, singura consecință admisibilă este aceea de obligare a pârâtului la reanalizarea cererii cu luarea în considerare a aspectelor tranșate în prezentul litigiu.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și, rejudecând: va admite, în parte, acțiunea formulată de A. S.A., va anula Decizia nr. 2738/22.11.2016, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților; va obliga pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la reanalizarea cererii de despăgubire înregistrată sub nr. x/2016.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței nr. 2509 din 21 iunie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și rejudecând:

Admite, în parte, cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul FGA.

Anulează Decizia nr. 2738/22.11.2016 emisă de pârâtul FGA.

Obligă pârâtul FGA să soluționeze cererea de despăgubire, înregistrată la pârât sub nr. x/2016.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 martie 2021.