ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1146/2021

Ședința publică din data de 25 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2017 pe rolul Curții de Apel București, SCAF, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015 coroborat cu art. 19 din legea 503/2004 a solicitat anularea deciziei nr. 2739/22.11.2016 emisă de intimată prin care refuză plata către A. a sumei de 2.728,77 RON ("Decizia FGA" cu consecința obligării FGA la plata sumei solicitate de A. conform cererii de plată nr. x/29.02.2016 înregistrată la FGA cu numărul x/11.03.2016.

Prin sentința civilă nr. 1983 din 29 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă acțiunea reclamantei.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs A. S.A., fiind criticată sentința atacată pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Recurenta a arătat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor Legii nr. 213/2015 și a C. civ., în ceea ce privește aplicabilitatea instituției subrogației în contextul dat.

A susținut recurenta că instanța de fond a dat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează noțiunile de creditor de asigurare, creanță de asigurare, respectiv cele referitoare la plafonul de garantare instituit de prevederile Legii nr. 213/2015.

În susținerea motivului prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a arătat că sentința atacată cuprinde motive contradictorii și/sau străine de natura cauzei.

Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii instanței de fond.

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând actele și lucrările cauzei, Înalta Curte va admite recursul declarat de A. S.A., va casa sentința atacată și, rejudecând cauza, va admite în parte acțiunea, în sensul că va anula Decizia nr. 2739/22.11.2016 emisă de pârâtul FGA și va obliga pârâtul să soluționeze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă, având în vedere considerentele ce urmează.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Prin cererea introductivă reclamanta a solicitat anularea Deciziei nr. 2739/22.11.2016 emisă de intimat prin care a refuzat plata către reclamanta A. a sumei de 2.728,77 RON, cu consecința obligării FGA la plata sumei solicitate conform cererii de plată.

Instanța de primă jurisdicție a respins cererea formulată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin Decizia nr. 2739/22.11.2016, FGA a refuzat plata integrală a sumei pretinse de reclamantă, de 2.728,77 RON, motivat de faptul că potrivit art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, FGA are obligația de plată doar până la un plafon de 450.000 RON pe creditor de asigurare, iar FGA a plătit deja reclamantei, în baza altor dosare de daună, diverse sume; iar, la acest moment, adunând aceste sume anterior plătite, rezultă că s-a atins plafonul de 450.000 RON.

Instanța de fond analizând actul atacat a apreciat că pârâtul a interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, în sensul că reclamanta reprezintă un unic creditor de asigurare al asigurătorului în faliment B., putând recupera suma maximă de 450.000 de RON din disponibilitățile Fondului. Instanța de fond a reținut că pârâtul nu a negat dreptul reclamantei de a-i fi garantată plata despăgubirii din disponibilitățile Fondului, acesta fiind recunoscut prin plățile efectuate până la momentul atingerii plafonului legal maxim.

Analizând criticile formulate de recurentă, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu sunt fondate, având în vedere că instanța de primă jurisdicție a pronunțat o hotărâre cu respectarea prevederilor art. 425 din C. proc. civ., hotărârea atacată cuprinzând motivele care au stat la baza adoptării acesteia, nefiind motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei. De altfel, Înalta Curte constată că recurenta a indicat formal acest motiv de casare nefiind invocate acele argumente care să susțină motivarea pe pct. 6 a recursului.

Înalta Curte reține că este fondat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., având în vedere că ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

Înalta Curte are în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

Având în vedere decizia pronunțată de instanța supremă, Înalta Curte constată că este dezlegată atât interpretarea cu privire la creditorul de asigurare, cât și interpretarea cu privire la plafonul maxim admis pe creditor de asigurare, considerent pentru care văzând decizia emisă de intimatul-pârât, instanța de recurs constată că a fost emisă cu nerespectarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 213/2015, precum și a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, motiv pentru care va fi anulată.

Înalta Curte va obliga intimatul-pârât să soluționeze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă, cu privire la suma ce se solicită a fi plătită, fiind respinsă cererea de obligare a intimatului-pârât la plata sumei solicitate.

Înalta Curte va respinge cererea de plată a sumei solicitate de recurenta-reclamantă având în vedere faptul că intimatul-pârât a respins cererea reclamantei de plată reținând că creditorul de asigurare a atins plafonul maxim de 450.000 RON, fără a analiza îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru acordarea sumei de plată solicitate.

Or, Înalta Curte nu se poate pronunța cu privire la cererea de plată formulată de reclamantă, întrucât ar însemna să se substituie autorității publice care nu a analizat îndeplinirea tuturor condițiilor legale pentru aprobarea unei astfel de cereri, având în vedere că autoritatea s-a limitat să constate că reclamanta a depășit deja plafonul prevăzut de lege. În aceste condiții, singura consecință admisibilă este aceea de obligare a autorității publice la reanalizarea cererii cu luarea în considerare a aspectelor tranșate în prezentul litigiu.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de A. S.A., va casa sentința atacată și, rejudecând cauza, va admite în parte acțiunea, în sensul că va anula Decizia nr. 2739/22.11.2016 emisă de pârâtul FGA și va obliga pârâtul să soluționeze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. S.A împotriva sentinței civile nr. 1983 din 29 mai 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII - a de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și rejudecând, admite acțiunea în parte.

Anulează decizia nr. 2739/22.11.2016 .

Respinge în rest acțiunea formulată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 25 februarie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.