ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1676/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea deciziei nr. 9096/07.09.2017 emise de către pârât.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1350 din data de 21 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. (fostă B. S.A.), în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1350 din data de 21 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate. Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii și anularea în parte a deciziei nr. 9096/07.09.2017, cu consecința admiterii integrale a cererii de plată nr. x/31.05.2016 emisă de FGA. În susținerea motivului de casare invocat, respectiv greșita aplicare a normelor de drept material, au fost formulate de către recurenta-reclamantă următoarele critici: - instanța de fond a reținut în mod greșit faptul ca niciuna dintre aceste două creanțe pretinse nu constituire o creanță de asigurare, neizvorând din contractul de asigurare încheiat de C. S.A., ambele creanțe își au izvorul în dispoziții legale, art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, respectiv art. 453 C. proc. civ., care reprezintă aplicări în cazuri concrete a principiilor răspunderii civile delictuale și tocmai în considerarea faptului că obligațiile pârâtului sunt regementate de lege, acesta nu poate fi ținut la plata tuturor creanțelor deținute de creditorii asigurătorilor, ci doar la plata creanțelor care se încadrează în definiția prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. (a) din Legea nr. 213/2015; Or, faptul că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată solicitate prin cererea de chemare în judecată nu își au izvorul fii contractul de asigurare, ci în dispozițiile din Norma ASF nr. 23/2014, nu înseamnă că Fondul nu este obligat la plata acestora, atâta timp cât contractul de asigurare pe care se întemeia răspunderea asigurătorului în faliment și implicit a obligației de despăgubire a Fondului este un contract de asigurare de răspundere civilă auto, cu caracter obligatoriu, reglementat prin norme imperativ-onerative. - în mod greșit instanța de fond a interpretat sintagma "creanțele de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare" prevăzută de de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, ignorând faptul că în materia contractelor de asigurare de răspundere civilă auto obligatorie contractele de asigurare au un conținut obligatoriu reglementat de prevederile legale în materie; Astfel, obligația de a achita penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată este chiar parte din contractul de asigurare, fiind inclusiv o creanță de asigurare în sensul avut îh vedere de legiuitor. - faptul că FGA nu a fost parte în procesele dintre creditorii de asigurări și societatea de asigurări intrată în faliment nu îl îndreptățește pe acesta sa refuze plata cheltuielilor de judecată, făcând trimitere la Decizia nr. 34 din 16 noiembrie 2015 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), care a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 628 alin. (3) din C. proc. civ., cheltuielile de judecată se circumscriu noțiunii de obligație principală în titlul executoriu și pot fi supuse actualizării în cadrul executării silite (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 945 din 21 decembrie 2015); - faptul că FGA nu are calitatea de asigurător și că funcționează în temeiul Normei 16/2015 și al Legii 213/2015 și nu cel referitor la legislația aplicabilă societăților de asigurare nu pot, sub nicio formă, echivala cu exonerarea acestuia de la obligația de plată a sumelor reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată; - faptul că FGA nu reprezintă continuatorul societății de asigurare intrate în faliment și faptul că Norma 16/2015 și Legea 213/2015 nu prevăd expresis verbis obligația preluării tuturor datoriilor societății de asigurare nu echivalează cu exonerarea de la obligația de plată a sumelor solicitate; - trebuie avută în vedere relația organică dintre, pe de o parte, sumele reprezentând cheltuieli de judecată și penalități de întârziere, respectiv creanța de asigurare, pe de altă parte, apreciind greșită concluzia instanței de fond potrivit căreia dobânzile legale și cheltuielile de judecată solicitate nu au legătură cu raportul de asigurare, în sensul acesta art. 2 alin. (1) din Legea 213/2015 fiind neechivoc. Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în recurs Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală, prima instanță făcând o corectă interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente situației de fapt reținute.

Procedura de soluționare a recursului Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 21 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 20 mai 2020, în ședință publică, cu citarea părților. La termenul din 20 mai 2020, cauza a fost suspendată pentru lipsa nejustificată a părților, prin rezoluția din data de 28 aprilie 2020, fixându-se termen pentru reluarea judecății la data de 17 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. 1. Argumente de drept și de fapt relevante Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Judecătoria Sectorului 3 București sub nr. x/2015, B. S.A. (în prezent A. S.A.) a solicitat obligarea C. S.A. la plata sumei de 6.000 RON cu titlu de despăgubire, a penalităților de întârziere de 0,1% pe zi de întârziere la plata despăgubirilor, calculate de la data de 09.05.2015 până la achitarea integrală a debitului, conform art. 64 alin. (2) lit. a) din Ordinul CSA nr. 14/2011, și a cheltuielilor de judecată. Prin încheierea de ședință pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București la data de 22.03.2016 în dosarul nr. x/2015, a fost suspendată judecarea acțiunii în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, dat fiind faptul că împotriva C. S.A. a fost deschisă procedura falimentului. Prin cererea înregistrată sub nr. x/31.05.2016 la pârâtul Fondul de garantare a asiguraților reclamanta a solicitat plata sumei de 8.934,96 RON reprezentând despăgubiri (6.000 RON), penalități de întârziere calculate pentru perioada 09.05.2015 - 03.12.2015 (1.248 RON) și cheltuieli de judecată (1.686,96 RON). Prin decizia nr. 6522/14.06.2017 emisă de pârât cererea de plată formulată de reclamantă a fost admisă pentru suma de 6.000 RON reprezentând despăgubiri și respinsă pentru diferența de 2.934,96 RON. În motivarea dispoziției de respingere a cererii de plată pârâtul a reținut, în esență, că suma de 2.934,96 RON nu reprezintă o creanță de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea deciziei nr. 9096/07.09.2017 emise de către pârât. Prin sentința recurată s-a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată de reclamanta A. S.A., aceasta înțelegând să critice hotărârea, prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Astfel, prin motivele invocate prin cererea de recurs, reclamanta a formulat critici referitoare la aplicarea și interpretarea greșită dată de curtea de apel a dispozițiilor art. 2 alin. (1), art. 4 alin. (1) lit. a), art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și a prevederilor Normei nr. 16/2015, prezentând propria interpretare a acestor dispoziții legale, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le examineze împreună și să le răspundă prin argumente comune raportat la finalitatea lor concretă. Înalta Curte reține că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului." Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 definește creanțele de asigurare, ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege." Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 și Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârtziere și a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. De asemenea, trebuie avute în vedere și prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite." Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. În acest context, Înalta Curte constată că C. S.A. nu datorează penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligație rezultă exclusiv în urma constatării de către instanță a culpei societății în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum și a culpei sale procesuale în demararea litigiului. Sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere și de cheltuieli de judecată stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă, asa cum s-a reținut anterior, despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind așadar diferită, întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1350 din C. civ. Astfel, nu poate fi reținută nici incidența în cauză a Deciziei nr. 34 din 16 noiembrie 2015 pronunțată de Înalta curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, întrucât, aceasta stabilește, astfel cum a susținut și recurenta, că "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 628 alin. (3) din C. proc. civ., cheltuielile de judecată se circumscriu noțiunii de obligație principală în titlul executoriu și pot fi supuse actualizării în cadrul executării silite." Or, în speța de față, dezlegarea chestiunii de drept în sensul de a stabili dacă obligația de plată a cheltuielilor de judecată poate fi actualizată, nu poate fi aplicată pentru a considera că obligația legală principală a Fondului include și cheltuielile de judecată, în condițiile în care aceasta se referă expres la lămurirea problemei naturii obligației conținute în cererea accesorie, cu privire la care, deși în cursul soluționării litigiului calea procesuală a stabilirii obligației de plată a cheltuielilor de judecată este dată de o cerere accesorie, atunci când hotărârea judecătorească este definitivă, obligația respectivă devine o creanță de sine-stătătoare și poate fi executată ca atare. Înalta curte mai constată că este eronată și interpretarea dată de recurentă dispozițiilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 privind lipsa distincției între sumele cuvenite creditorilor în caz de faliment al asiguratorului, Normele ASF nr. 16/2015 prevăzând clar că, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență. În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (3) din aceeași lege, "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5". Or, reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011. Așadar, legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia. Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului C. S.A., pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală. Așa fiind, față de cele arătate, Înalta Curte constată că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs de către societatea reclamantă nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.