ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4638/2020
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4638/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1.1. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta SOCIETATEA A. S.A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, anularea Deciziei nr. 2764/22.11.2016 emisă de intimat prin care se refuză plata către A. a sumei de 1.912 RON, cu consecința obligării FGA la plata sumei solicitate de A. conform cererii de plată nr. x/29.02.2016 înregistrată la FGA cu numărul x/11.03.2016.
1.2. Hotărârea pronunțată de instanța de fond
Prin sentința civilă nr. 2081 din 31 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă acțiunea reclamantei.
1.3. Cererea de recurs
Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs Societatea A. S.A., fiind criticată sentința atacată pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.
Recurenta a arătat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu înălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor Legii nr. 213/2015 și a C. civ., în ceea ce privește aplicabilitatea instituției subrogației în contextul dat.
A susținut recurenta că instanța de fond a dat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează noțiunile de creditor de asigurare, creanță de asigurare, respectiv cele referitoare la plafonul de garantare instituit de prevederile Legii nr. 213/2015.
1.4. Apărările intimatei
Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii instanței de fond.
II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție
Analizând actele și lucrările cauzei, Înalta Curte va admite recursul declarat de Societatea A. S.A., va casa sentința atacată și, rejudecând cauza, va admite în parte acțiunea, în sensul că va anula Decizia nr. 2764/22.11.2016 emisă de pârâtul FGA și va obliga pârâtul să soluționeze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă, având în vedere considerentele ce urmează.
2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.
Prin cererea introductivă reclamanta a solicitat anularea Deciziei nr. 2764/22.11.2016 emisă de intimat prin care a refuzat plata către reclamanta A. a sumei de 1.912 RON, cu consecința obligării FGA la plata sumei solicitate conform cererii de plată.
Instanța de primă jurisdicție a respins cererea formulată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin Decizia nr. 2764/22.11.2016, FGA a refuzat plata integrală a sumei pretinse de reclamantă, de 1912 RON, motivat de faptul că potrivit art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, FGA are obligația de plată doar până la un plafon de 450.000 RON pe creditor de asigurare, iar FGA a plătit deja reclamantei, în baza altor dosare de daună, diverse sume; iar, la acest moment, adunând aceste sume anterior plătite, rezultă că s-a atins plafonul de 450.000 RON.
Instanța de fond analizând actul atacat a apreciat că pârâtul a interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, în sensul că reclamanta reprezintă un unic creditor de asigurare al asigurătorului în faliment A., putând recupera suma maximă de 450.000 de RON din disponibilitățile Fondului. Instanța de fond a reținut că pârâtul nu a negat dreptul reclamantei de a-i fi garantată plata despăgubirii din disponibilitățile Fondului, acesta fiind recunoscut prin plățile efectuate până la momentul atingerii plafonului legal maxim.
Instanța de fond a reținut că legiuitorul a impus plafonul maxim pe "un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment", iar disputa dintre părțile litigante privind înțelesul acestei noțiuni a fost dezlegată de instanța de fond. Astfel, instanța a reținut că este necontestat de către pârât faptul că reclamanta, în urma subrogării în drepturile asiguraților săi Casco, devine un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, deținând mai multe creanțe de asigurări. De altfel, reclamanta figurează înscrisă ca unic creditor de asigurare în tabelul preliminar al creanțelor debitoarei A., publicat în B.P.I nr. 6676/04.04.2016, la poziția nr. 513, ca deținătoare a mai multor creanțe de asigurare, având o valoare acceptată de 12.300.833 RON.
A apreciat instanța de fond că reclamanta nu poate fi considerată creditor de asigurare pentru fiecare dintre asigurații săi Casco, ci reprezintă un singur creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, cumulând creanțele de asigurare pentru care a formulat cereri de plată din disponibilitățile Fondului.
Curtea de Apel București a reținut că introducerea de către legiuitor a plafonului maxim care se poate obține de un creditor de asigurări este justificată tocmai de nevoia de a proteja asigurații, prin acoperirea în mod egal a creanțelor de asigurări deținute împotriva asigurătorului în faliment, până la concurența sumei de 450.000 RON, iar nu prin garantarea plății integrale a tuturor creanțelor de asigurări.
Analizând criticile formulate de recurentă, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu sunt fondate, având în vedere că instanța de primă jurisdicție a pronunțat o hotărâre cu respectarea prevederilor art. 425 din C. proc. civ., hotărârea atacată cuprinzând motivele care au stat la baza adoptării acesteia, nefiind motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei. De altfel, Înalta Curte constată că recurenta a indicat formal acest motiv de casare nefiind invocate acele argumente care să susțină motivarea pe pct. 6 a recursului.
Înalta Curte reține că este fondat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., având în vedere că ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:
"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.
În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.
În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."
Înalta Curte are în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:
"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.
În contextul dat, prezintă importanță și faptul că scopul înființării Fondului de garantare, astfel cum este menționat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilitățile sale a despăgubirii/indemnizațiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă și obligatorii în cazul insolvenței unui asigurător."
Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăților către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraților, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptățite la recuperarea prejudiciului.
În consecință, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, privește fiecare creanță deținută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare."
Având în vedere decizia pronunțată de instanța supremă, Înalta Curte constată că este dezlegată atât interpretarea cu privire la creditorul de asigurare, cât și interpretarea cu privire la plafonul maxim admis pe creditor de asigurare, considerent pentru care văzând decizia emisă de intimatul-pârât, instanța de recurs constată că a fost emisă cu nerespectarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 213/2015, precum și a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, motiv pentru care va fi anulată.
Înalta Curte va obliga intimatul-pârât să soluționeze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă, cu privire la suma ce se solicită a fi plătită, fiind respinsă cererea de obligare a intimatului-pârât la plata sumei solicitate.
Înalta Curte va respinge cererea de plată a sumei solicitate de recurenta-reclamantă având în vedere faptul că intimatul-pârât a respins cererea reclamantei de plată reținând că creditorul de asigurare a atins plafonul maxim de 450.000 RON, fără a analiza îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru acordarea sumei de plată solicitate.
Or, Înalta Curte nu se poate pronunța cu privire la cererea de plată formulată de reclamantă, întrucât ar însemna să se substituie autorității publice care nu a analizat îndeplinirea tuturor condițiilor legale pentru aprobarea unei astfel de cereri, având în vedere că autoritatea s-a limitat să constate că reclamanta a depășit deja plafonul prevăzut de lege. În aceste condiții, singura consecință admisibilă este aceea de obligare a autorității publice la reanalizarea cererii cu luarea în considerare a aspectelor tranșate în prezentul litigiu.
2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de Societatea A. S.A., va casa sentința atacată și, rejudecând cauza, va admite în parte acțiunea, în sensul că va anula Decizia nr. 2764/22.11.2016 emisă de pârâtul FGA și va obliga pârâtul să soluționeze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Societatea A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2081 din 31 mai 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința atacată și, rejudecând cauza:
Admite în parte acțiunea.
Anulează Decizia nr. 2764/22.11.2016 emisă de pârâtul FGA.
Obligă pârâtul să soluționeze pe fond cererea de plată nr. x/29.02.2016 formulată de reclamantă.
Obligă intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților la plata sumei de 100 RON cheltuieli de judecată în recurs către recurenta Societatea A. S.A.
Definitivă.
Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.
Pronunțată astăzi, 24 septembrie 2020.