ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 803/2021

Ședința publică din data de 11 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 6.01.2017, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea deciziei nr. 2769/22.11.2016 emisă de pârât și obligarea pârâtului la plata sumei solicitate conform cererii de plată nr. x/2016 înregistrată la pârât sub nr. x/2016.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2508 din 21 iunie 2017, a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta A. S.A. a declarat recurs, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivare arată că sentința a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Principalele argumente ale Curții de Apel București pentru respingerea contestației formulate de către reclamantă țin, în esență, de faptul că persoana în locul căreia reclamantul invocă faptul că s-ar fi subrogat nu este un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, pentru că și-a pierdut această calitate de creditor odată cu primirea indemnizației de la propriul asigurător CASCO. Din considerentele Sentinței reiese că instituția subrogației, așa cum această intituție este reglementată de prevederile 2210 alin. (1) C. civ. nu este aplicabilă, întrucât asigurătorul nu s-ar subroga în acest caz împotriva celui vinovat - raționament pe care n-o putem împărtăși, așa cum nici practica îndelungată în materia asigurărilor n-a împărtășit-o. De asemenea, raționamentul instanței potrivit căreia una și aceeași persoană poate fi numai un singur creditor de asigurare, indiferent câte creanțe deține -ca și în cazul insolvenței -, este, de asemenea eronat.

Referitor la încălcarea si aplicarea greșită a normelor de drept material privind instituția subrogației, recurenta a arătat că din documentele transmise de A. o dată cu cererea de plată (documente depuse la dosarul cauzei) rezultă că A. a achitat către asiguratul său contravaloarea reparațiilor efectuate la autoturismul asigurat CASCO la A.. Vinovat de avarierea autovehiculului respectiv, însă, s-a făcut conducătorul autovehiculului asigurat RCA la B. S.A..

Prin urmare, de vreme ce A. a plătit contravaloarea reparațiilor asiguratului sau, în temeiul art. 2210 C. civ., A. se subroga în drepturile persoanei păgubite împotriva persoanei răspunzătoare de producerea pagubei. Cum cel vinovat efectiv era asigurat la B., în speță devin aplicabile prevederile art. 40 din Norma ASF 23/2014 (în vigoare la data producerii accidentului) potrivit căruia:

"- (1) în cazul în care, pentru recuperarea pagubei materiale, persoana păgubită se adresează asigurătorului său de bunuri, constatarea avariilor, soluțiile tehnologice adoptate, precum și modul de stabilire a cuantumului despăgubirilor, respectiv costul reparațiilor părților componente sau ale pieselor avariate ori costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum și cele de demontare și montare aferente reparațiilor și înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul sunt opozabile asigurătorului RCA al persoanei vinovate. (2) în situația respectării prevederilor alin. (1), asigurătorul de bunuri al persoanei păgubite recuperează despăgubirea plătită de la asigurătorul RCA al persoanei vinovate, fără ca asigurătorul RCA să fie îndreptățit să respingă o astfel de cerere."

Cu toate acestea, față de deschiderea procedurii falimentului față de B., aplicabil devine art. 2 alin. (3) din Legea 213/2015 potrivit căruia " Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative si obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Așadar, A., se subrogă în drepturile persoanei păgubite si se îndreptă pentru recuperarea sumei plătite acesteia împotriva FGA. Cel care garantează plata despăgubirilor pe care asigurătorul RCA al vinovatului de producerea accidentului - B. - ar fi trebuit să le plătească.

Plecând de la această premiză, considerentele instanței potrivit cărora din moment ce în procedura de faliment reclamanta este considerată un singur creditor de asigurare, chiar dacă deține mai multe creanțe, este firesc ca și în procedura administrativă de plată desfășurată în fața F.G.A. să fie considerată tot unic creditor de asigurare, fiind necesar ca dispozițiile legale să fie interpretate și aplicate unitar în ceea ce privește tratamentul juridic al creditorilor asigurătorului în faliment, sunt tendențioase și ignoră scopul/finalitatea reglementării, aceea de garantare a acestor creanțe.

Pentru că la baza acestui întreg mecanism stau regulile subrogației, împotriva A. nu poate invoca alte apărări sau argumente decât acelea pe care le-ar fi putut invoca împotriva păgubitului.

Or, analizând situația persoanei păgubite în considerarea prevederilor Legii 213/2015 rezultă că: -Persoana păgubită este creditor de asigurare în conformitate cu art. 4 alin. (1) lit. b) punctul iii) din Legea 213/2015; -Despăgubirile pretinse pentru repararea prejudiciului creat prin accident persoanei vătămate sunt creanțe din asigurări conform art. 4 alin 1 lit. a) din Legea 213/2015; -Suma cerută la plată este net inferioară plafonului impus de art. 15 alin. (2) Legea 213/2015;

Ceea ce rezultă însă, implicit, din considerentele Curții de Apel București este că, deși creditorul nostru inițial ar fi avut calitatea de creditor de asigurare, și că plafonul de garantare nu i-ar fi fost opus, având în vedere cuantumul relativ scăzut al creanței, recurentei i s-ar aplica reguli distincte, în virtutea calității sale de asigurător și că persoana păgubită și-a pierdut calitatea de creditor odată cu primirea indemnizației de la propriul asigurător CASCO. Ori, aceste apărări nu i-ar fi putut fi opuse creditorului inițial.

Așa cum s-a reținut în doctrină, "efectul subrogației constă în faptul că subrogatul dobândește toate drepturile creditorului plătit: creanța cu toate drepturile si accesoriile ei. Subrogatul va avea atât acțiunea pe care creditorul plătit ar fi putut s-o intenteze, în caz de neplata, împotriva debitorului, cât și garanțiile creanței".

În jurisprudență s-a reținut că " (...) prin plata indemnizației de asigurare către persoanele asigurate Casco, în patrimoniul societății de asigurare nu se naște un alt drept de creanță, distinct de cel al persoanei păgubite. Societatea de asigurare preia drepturile persoanei asigurate, în stadiul în care acestea se aflau, aceasta fiind prin urmare considerată un succesor al persoanei asigurate. Astfel, nu se poate spune că, prin plata indemnizației de asigurare, în patrimoniul societății de asigurare s-a născut un drept diferit de cel al persoanei asigurate". Mai mult, nu rzultă cum ar putea funcționa instituția subrogației în persoana recurentei până la atingerea plafonului de garantare de 450.000 RON, ca ulterior acestui moment subrogația să nu mai fie eficientă.

De asemenea, din prevederile legale analizate - și la care se raportează și Curtea de Apel București, respectiv prevederile art. 4, art. 15 din Legea 213/2015 - nu rezultă că interpretarea acestora, ar fi de natură să excludă aplicabilitatea instituției subrogației.

Dimpotrivă, însăși dispozițiile Legii 213/2015 instituie "beneficiul" subrogației, chiar Fondului de Garantare a Asiguraților, care, potrivit art. 18 alin. (1) din Legea 213/2015, se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurența sumelor pe care Ie-a plătit din disponibilitățile sale.

Prin urmare, sentința este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material - în special prevederile Legii 213/2015 și ale C. civ. - în ceea ce privește aplicabilitatea instituției subrogației în contextul dat.

Referitor la încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează noțiunile de creditor de asigurare, creanță de asigurare respectiv cele referitoare la plafonul de garantare instituit prin prevederile Legii 213/2015, recurenta a arătat că prin contestația formulată, respectiv prin concluziile scrise depuse a detaliat importanța noțiunilor de "creditor de asigurare", respectiv de "creanță de asigurare" prin raportarea la "un contract de asigurare", în economia Legii 213/2015. Din aceste dispoziții rezultă că plafonul este aplicabil pentru fiecare creditor de asigurare pentru creanța de asigurare pe care o are în baza unui contract de asigurare - practic, subscrisa A. are calitatea de creditor de asigurare în cazul fiecărui contract de asigurare în parte, nefiind un unic creditor de asigurare însumat, în toate aceste cazuri, ci în fiecare raport juridic separat, decurgând din câte un contract de asigurare încheiat.

De altfel, pârâtul a recunoscut calitatea reclamantei de creditor de asigurare, de persoană de a fi îndreptățită a fi protejată ca urmare a insolvenței B. - chiar în cuprinsul deciziei atacate FGA a reținut calitatea reclamantei de creditor de asigurare.

Or, instanța a fost chemată să se pronunțe dacă subscrisa A. avea calitatea de unic creditor de asigurare, pentru toate creanțele pe care le avea în baza unor contracte de asigurare, sau, dimpotrivă, dacă în cazul fiecărui contract de asigurare în parte avea calitatea de creditor de asigurare, în mod distinct - elementul de referință fiind contractul de asigurare în fiecare caz în parte.

Analizând definițiile acestor noțiuni din Legea 213/2015 se ajunge în mod neechivoc la concluzia că între toate aceste noțiuni există o legătură extrem de strânsă, legătură constând în chiar sursa lor, respectiv contractul de asigurare.

În primul rând, arată recurenta că nu contestă importanța si rolului plafonului de 450.000 RON, având în vedere condițiile speciale în care se nasc obligațiile de plată în sarcina FGA - intrarea în faliment a unui asigurător - și resursele bănești care constituie acest fond - contribuțiile plătite de asigurători. Este firesc ca acest plafon să existe, așa cum există plafon în general în cazul asigurărilor, el fiind stabilit fie prin contract - în cazul asigurărilor facultative, fie prin lege - în cazul asigurărilor RCA, când plafonul este de 5.000.000 euro.

Însă în toate situațiile legate de asigurări plafonul se aplica pe contract de asigurare, respectiv pe poliță. Or, nici în cazul FGA și al Legii 213/2015 nu există niciun temei legal ca acest plafon să fie aplicat altfel. Și în acest caz, tot contractul de asigurare, polița, este "unitatea" la care se raportează legiuitorul atunci când reglementează condițiile în care FGA este obligat să facă plata și stabilește plafonul. Astfel potrivit art. 4 alin 1 lit. a) din Legea 213/2015 "creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă, se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Așadar creanța de asigurare reprezintă orice sumă de bani datorată în baza unui contract de asigurare, sumă care este datorată fie pentru că riscul asigurat s-a produs, fie pentru că a încetat contractul de asigurare fără ca riscul să se fi produs (aceasta, de exemplu, în cazul unor asigurări de viață care permit și capitalizarea). Remarcăm faptul că în definiție legiuitorul folosește termenul la plural " creanțele creditorilor de asigurări" tocmai pentru că aceste creanțe pot fi: daune materiale, daune morale, penalități, însă apoi indică clar elementul care unește toate aceste creanțe și impune, prin ficțiunea legii, a fi tratate ca o sigură creanță:" creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare" -contractul de asigurare. Astfel toate creanțele care ar rezulta dintr-un contract de asigurare reprezintă "creanța de asigurare".

De asemenea, potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea 213/2015 "creditorii de asigurări sunt, după caz: (i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare; (ii) beneficiarul asigurării - terța persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat; (iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă".

Așadar, creditor de asigurări este persoana îndreptățită la a primi sume de bani în temeiul unui contract de asigurare fie pentru că este persoana asigurată, fie pentru că este beneficiarul asigurări, fie pentru că este persoana păgubită. Legea stipulează clar că pot fi creditori de asigurări atât persoanele fizice cât si cele juridice, fără a face diferență între domeniul în care activează persoana juridică.

În fine, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 "Plata de către Fond a creanțelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment."

De asemenea, nu se poate susține că de vreme ce fondul a fost gândit ca un mijloc de protecție în cazul intrării asigurătorilor în faliment această protecție ar trebui acordată diferit, discriminatoriu, după cum vorbim de persoane fizice sau juridice ori de asigurători. Prevederile art. 22 din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților prevede că sunt clare în acest sens:"(1) Indemnizațiile/Despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice și/sau juridice, potrivit condițiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare în faliment, în conformitate cu prevederile prezentei norme. (2) Creditorii de asigurări prevăzuți la alin. (1) sunt, după caz:

a) persoana asigurată (asiguratul) - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare, putând avea și calitatea de parte contractantă;

b) beneficiarul asigurării - terța persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, societatea de asigurare debitoare urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat;

c) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă."

Din interpretarea dispozițiilor citate mai sus rezultă că atât creanța de asigurare cât și creditorul de asigurare au fost determinate legislativ prin raportare la un singur element esențial, izvorul primar al despăgubirii, anume contractul de asigurare (un contract de asigurare).

Pe cale de consecință, Legea 213/2015 prevede foarte clar că plafonul este aplicabil pentru fiecare creditor de asigurare pentru creanța de asigurare pe care o are în baza unui contract de asigurare. Nu există nicio prevedere în Legea nr. 213/2015 care să îi permită FGA să cumuleze sumele care ar trebui plătite în dosare de daune diferite, având cauze diferite.

Având în vedere motivele de casare dezvoltate mai sus, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, cu consecința modificării Sentinței și admiterea contestației formulate de A. în integralitate.

În acest sens, solicită instanței să aibă în vedere prevederile art. 18 alin. (1) din Legea 544/20047, și, în considerarea caracterul de plină jurisdicție a contenciosului administrativ, admițând recursul, să procedeze la obligarea directă a intimatei la plata sumelor solicitate, în măsura în care toate condițiile prevăzute de lege sunt îndeplinite, legea conferindu-i reclamantului un drept în acest sens.

Din interpretarea normelor care reglementează procedura de soluționare a cererilor de despăgubire la nivelul FGA, respectiv prevederile art. 16 și art. 20 din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, rezultă că toate condițiile erau îndeplinite pentru ca dreptul A. la plata sumelor solicitate prin cererea de plată sa fie recunoscut în mod direct de către instanța de judecată, fără să fie necesară reanalizarea Cererii de plată "pe fond" de către FGA.

Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că analiza și instrumentarea dosarului de daună este o analiză completă, integrală, atât în ceea ce privește "fondul" dosarului de daună, cât și orice alte aspecte adiacente, extrinseci, care țin de soluționarea acestora -cum ar fi, atingerea plafonului de despăgubire de 450.000 RON reglementat de dispozițiile Legii 213/2015.

Ipotetic, dacă facem o paralelă între modul de soluționare a unui dosar de instanță, respectiv între modul de soluționare a unui dosar de daună de către o autoritate administrativă - cum este FGA-, putem să observăm cel puțin o diferență esențială: în timp ce o instanță de drept comun, potrivit normelor de procedură, "se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură"8, și abia după soluționarea excepțiilor, dacă mai este cazul, va proceda la soluționarea fondului cauzei, în cazul analizării și instrumentării dosarelor de daună la nivelul FGA o regulă asemănătoare nu este prevăzută de lege.

Dimpotrivă, în cazul soluționării administrative a dosarelor de daună, la nivelul FGA, -reglementarea legală impune o analiză completă, a tuturor aspectelor ce țin de analiza și instrumentarea dosarului, deci atât aspecte intrinseci (de exemplu, dacă sumele solicitate sunt dovedite, dacă au fost achitate asiguratului CASCO, etc), cât și extrinseci (cum este, de exemplu, atingerea plafonului de garantare de 450.000 pentru același creditor de asigurare).

Față de aceste prevederi legale clare, susținerile FGA în sensul că cererea de plată ar fi fost respinsă strict pentru depășirea plafonului și că, în fapt, FGA nu ar fi făcut o analiză a cererii de plată sub aspectul fondului nu pot fi primite, ele echivalând, practic cu o invocare a propriei culpe. Mai mult, aceste susțineri sunt contrazise de realitate.

Astfel, așa cum s-a apreciat în jurisprudența înaltei Curți de Casație și Justiție, Legea nr. 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8 și art. 18, un contencios administrativ de plină jurisdicție, "în cadrul căruia controlul exercitat de instanța de contencios administrativ nu se limitează la aspectele formale ale raportului juridic dedus judecății. În cazul în care conduita nelegală a autorității produce o vătămare reclamantului, instanța poate ordona măsuri pentru restabilirea dreptului sau a interesului legitim vătămat și în acest scop poate chiar să oblige autoritatea pârâtă să emită un act cu conținutul solicitat de reclamant, atunci când constată că sunt îndeplinite condițiile legii, iar nu doar să oblige autoritatea să reevalueze cererea care i-a fost adresată".

De asemenea, și în doctrina de specialitate s-a reținut această teză:

"Cum Legea contenciosului administrativ reglementează un contencios de plină jurisdicție în care competența instanței nu se limitează la anularea unui act nelegal, ci include și posibilitatea ca prin hotărârea judecătorească să se dispună măsuri pentru recunoașterea de drepturi subiective, reintegrări, despăgubiri și chiar reformarea unei decizii administrative, aceasta implică posibilitatea instanței să oblige autoritatea pârâtă la emiterea actului solicitat de reclamant, cu un anumit conținut, atunci când apreciază că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege sau că legea îi conferă reclamantului un drept."}n acest context, având în vedere argumentele invocate prin prezenta cerere de recurs, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, casarea sentinței civile nr. 2508 din data de 21.06.2017 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2017, cu consecința admiterii contestației formulate de A. în integralitate.

Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, în ceea ce privește cazul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul FONDUL DE GARANTARE A și a solicitat anularea deciziei nr. 2769/22.11.2016 emisă de pârât și obligarea pârâtului la plata sumei solicitate, conform cererii de plată nr. x/2016 înregistrată la pârât sub nr. x/2016.

Prin decizia contestată nr. 2769/22.11.2016, emisă de pârâtul FGA, s-a respins cererea reclamantei pentru suma solicitată, pe motiv că acestui creditor de asigurare i s-a aprobat la plată și i s-a plătit din disponibilitățile FGA suma de 450000 RON, suma maximă prevăzută de legea nr. 213/2015.

In fapt, reclamanta a arătat că prin cererea înregistrată la pârât la 28.01.2016 a solicitat plata contravalorii daunelor produse autovehiculului cu numărul de înmatriculare x, aparținând păgubitului ANTIBIOTICE S.A., în urma evenimentului din 2.07.2015, daune pe care le-a suportat în calitatea sa de asigurător de asigurare facultativă tip CASCO pentru autovehiculul sus indicat.

A mai arătat reclamanta că asiguratorul celui vinovat de producerea daunelor a fost B. S.A., care, potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014, avea obligația suportării daunelor cauzate de asiguratul său, iar reclamanta, conform art. 2210 C. civ., care a suportat daunele, este îndreptățită să se subroge în drepturile persoanei prejudiciate împotriva asiguratorului RCA, în limitele indemnizației plătite.

Intrucât împotriva B. S.A. a fost deschisă procedura falimentului prin sentința nr. 9661/03.12.2015 a Tribunalului București, secția a VII-a civilă, definitivă prin decizia nr. 788/28.04.2016 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, reclamanta a formulat și transmis către FGA cererea de plată numărul 60/18.01.2016 înregistrată la FGA cu numărul x/28.01.2016.

Reclamanta a invocat prevederile art. 2 alin. (3) din Legea 213/2015 și a susținut că este îndreptățită să solicite de la pârâtul FGA plata daunelor pe care le-a achitat pentru repararea autovehicului sus menționat.

Pârâtul i-a respins cererea de plată prin decizia contestată, cu motivarea că societății reclamante i-a fost achitată din disponibilitățile FGA suma de 450.000 RON, limita maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

In esență, reclamanta contestă această decizie, cu motivarea că nu trebuie considerată ca un singur creditor de asigurare, ci plafonul trebuie aplicat prin raportare la fiecare dintre persoanele în drepturile cărora s-a subrogat ca urmare a plății despăgubirilor.

Reclamanta a fost asigurator CASCO și în această calitate a plătit contravaloarea daunelor produse bunurilor propriilor asigurați, daune rezultate în urma intervenirii unor accidente cauzate de persoane asigurate RCA la B. S.A., societate care a intrat în faliment.

În ceea ce privește cazul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta nu a adus critici concrete în sensul că hotărârea nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază sau că ar cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei, prima instanță analizând cererea reclamantei raportat la criticile formulate prin cererea de chemare în judecată și la apărările formulate de pârât.

În ceea ce privește cazul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată însă întemeiat

Prima instanță în mod greșit a reținut că plata creanțelor se face în limita unui plafon indicat (450.000 RON), care se aplică prin raportare la creditorul de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, și nu la fiecare creanță izvorâtă dintr-un contract de asigurare încheiat de asigurătorul aflat în faliment.

A mai reținut prima instanță că, indiferent cum a dobândit calitatea de creditor o persoană fizică sau juridică, este un singur creditor, aspect ce reiese și din modalitatea de vot în cadrul adunărilor creditorilor unei societăți în faliment (art. 15 din legea nr. 85/2016).

Prin urmare, prima instanță nu a primit susținerea reclamantei în sensul că, pentru fiecare asigurat popriu CASCO pentru care a plătit contravaloarea unor daune cauzate de o persoană asigurată la B. S.A., trebuie considerată un creditor distinct și astfel plafonul prevăzut de lege trebuie aplicat nu prin raportare la reclamantă, ci în considerarea fiecărui asigurat al său în drepturile căruia s-a subrogat.

A mai reținut prima instanță că plafonul nu operează doar pentru daunele decurgând dintr-un singur eveniment asigurat și pentru fiecare eveniment asigurat, deoarece legiuitorul nu a operat cu aceste noțiuni, ci numai cu noțiunea de creditor de asigurare.

Așa fiind, și dacă o persoană ar fi suferit de pe urma mai multor accidente din cauza unor persoane asigurate la B. S.A. și i s-ar fi cuvenit mai multe despăgubiri, relevant este că suma ce urma să o primească din partea fondului ca și creditor de asigurare era limitată la cuantumul indicat de lege.

Legea invocată s-a născut în scopul protejării creditorilor de asigurări pentru cazul în care societatea de asigurare ajunge în stare de faliment. În baza legii nr. 213/2015, pârâtul constituit în baza acestei legi nu suportă întreg pasivul societății de asigurare aflată în stare de faliment, ci doar plătește acele sume care întrunesc condițiile legii, creditorilor de asigurări în scopul protejării acestora de riscul de a nu se vedea despăgubiți cu nicio sumă de bani în cazul în care asigurătorul a ajuns în stare de faliment.

Limitele garantării plății indemnizației sunt stabilite de lege, respectiv la art. 15 alin. (2), iar în speță plafonarea este stabilită prin lege, nefiind interzisă prin niciun act normativ superior. Mai mult, la art. 17 din Legea nr. 213/2015 se stabilește expres calea de urmat pentru sumele ce depășesc plafonul de garantare.

În concluzie, a reținut prima instanță că textul în cauză dispune că "Creditorul de asigurări poate urma separat și procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanței sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depășește plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2)."

Înalta Curte va admite recursul reclamantei, având în vedere Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2017 și a stabilit următoarele:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte".

Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă A. S.A., interpretarea și aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, fiind greșită.

În atare situație, nu se mai impune dezvoltarea argumentelor și considerentelor instanței de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Astfel, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și, în rejudecare, va admite în parte acțiunea, va anula decizia nr. 2769 din 22.11.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților și va obliga pârâtul la reanalizarea cererii de plată.

În ceea ce privește capătul de cerere privind analiza fondului despăgubirilor solicitate, este nefondat, întrucât actul administrativ anulat nu conține vreo verificare sub acest aspect, pentru ca instanța de judecată să procedeze la un control de legalitate și temeinicie a deciziei.

Având în vedere că prin decizia contestată pârâtul nu a procedat la analiza fondului cererii de plată formulate de reclamantă, rezumându-se la a emite decizia de respingere prin prisma reținerii depășirii plafonului de 450.000 de RON, anularea deciziei are drept efect analizarea pe fond a cererii de plată de către pârât, a condițiilor prevăzute de lege pentru acordarea despăgubirilor solicitate.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și, în rejudecare, va admite în parte acțiunea, va anula decizia nr. 2769 din 22.11.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților și va obliga pârâtul la reanalizarea cererii de plată, respingând în rest acțiunea reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2508 din 21 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și în rejudecare:

Admite în parte acțiunea reclamantei, anulează decizia nr. 2769 din 22.11.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților și obligă pârâtul la reanalizarea cererii de plată.

Respinge în rest acțiunea reclamantei.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 11 februarie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.